Misterioasa şi greu definibila cale de mijloc, ca răspuns la provocarea liberală

Andreas Stamate · 31 ianuarie 2011

Pentru unii dintre cititorii acestui text se prea poate ca problema ce o ridic să nu fie nici una nouă, nici una relevantă (într-o aşa zisă ordine a problemelor modernităţii, bătută în cuie şi, deci, Amin!) sau poate chiar nici măcar ipso facto o problemă (deci să am “şanse” să nici nu fie inclusă în „respectabila” listă a problemelor modernităţii). Astfel, o onestitate specifică a căutătorului de sensuri în probleme, a căutătorului de adevăr, mă determină să spun de la bun început că va fi mai grea comuniunea cu cititorul care (încă) nu vede, sau încearcă dar nu vede, sau nu vrea să vadă problema. Sigur că nu încape discuţie de vreo culpă a unuia dintre cei trei mentionaţi. Excepţie poate face doar cel de-al treilea pe care îmi va veni greu să-l înţeleg dacă este conştient sau vede problema, dar în acelasi timp refuză s-o vadă. Şi nici nu înseamnă că îngrădesc libertatea celui ce citeşte, de a se simţi în stare să vadă. Fiecare este liber să vadă cât poate şi cât vrea. Dar reamintind de acea onestitate, e cu prisos să precizez că textul va cădea mai uşor pentru cel care vede la fel, urmând să prezinte poate (am nădejde) un oarecare interes şi pentru cel ce încă nu vede, încearcă dar nu vede sau nu vrea să vadă.

O menţiune importantă înainte de început, ar fi legată de pretenţiile acestui text. Pe scurt, textul nu pleacă de la ideea cunoaşterii adevărului sau că deţin în vreun fel adevărul despre cele ce vreau să vorbesc, dar are pretenţia căutării adevărului (atât cât se poate) printr-o serie de întrebări.

Am ales să discut în acest text despre problema căii de mijloc ca mod de dialog între două persoane cu credinţe opuse, una cu credinţa în duhul libertăţii, iar alta cu credinţa în virtuţile unei ordini etatiste. Pentru a scurta expunerea, ele se vor numi de acum persoana I (descoperitoare a duhului libertăţii) şi persoana II (descoperitoare a virtuţilor ordinii etatiste). Fac distinctie, după cum se poate observa între libertate şi ordine etatistă, întrucât în limitatele lor forme absolute ca şi concepte, sunt, din propria perspectivă, incompatibile.

În ce măsură poate exista o cale de mijloc, şi de ce persoana II simte nevoia unei căi de mijloc? Este calea de mijloc un răspuns la (poate) o frică (cu accente patologice) de libertate, sau de neîncredere în natura umană, în firea omului aflat în libertate? Sau această frică este în realitate o înţelegere nefastă a conceptului de libertate?

Ipotezele de la care plec, şi deci implicit de regăsit pe tot parcursul argumentaţiei sunt:

  1. libertatea sau manifestarea omului în libertate presupune absenţa agresiunii asupra integrităţii corporale sau proprietăţii private a acestuia, în sens rothbardian
  2. liberul arbitru, aşa cum este el definit în scrierile patristice (vezi Dogmatica, Sf. Ioan Damaschin), îi permite omului să distingă între rău şi bine, între patimă şi virtute, între sclavie şi libertate, agresor-agresat ş.a.m.d., aşa încât nu încape discuţie despre o eventuală relativizare a acestor stări
  3. actuala ordine etatistă nu reprezintă calapodul perfect pentru construcţia unei societăţi virtuoase (sau care este probabil să dobândească virtuţile creştine, în număr de şapte; pentru o frumoasă teoretizare a acestor virtuţi vezi Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Pr. Dumitru Stăniloae) deci suntem îndreptătiţi la căutarea permanentă a perfecţiunii

Pentru a pune însă în context problema căii de mijloc am nevoie de un set de situaţii în care ea este invocată.

Cazul apărării sau securităţii

Serviciile de apărare sunt monopoluri publice în mai toate statele. Mai mult, există o întreagă teorie care stă în spatele acestui tip de servicii, teorie care încearcă o legitimare (extrem de discutabilă) a monopolului natural. Un monopol natural este acel serviciu sau bun care, by default este şi trebuie să fie „oferit” de stat. Explicaţia din spatele acestei teorii este greu de pătruns şi insensibilă la argumente economice, dar care îşi doreşte să facă uz de ele: siguranţa naţională, garantarea securităţii cetăţeanului consumator etc.

Majoritatea persoanelor de tip II pe care le cunosc, folosesc ca argument în favoarea monopolizării de către stat a serviciilor de apărare fie această teorie a monopolului natural, fie amuzanta retorică „Păi şi în caz de conflict militar cine ne mai apără?”. Distincţia între un bun precum roşia, castravetele şi un serviciu precum apărarea sau securitatea este pur şi simplu inutilă din punctul de vedere al legităţilor economice. Economia nu distinge între aşa zisa teorie public goods sau private goods. Orice antreprenor se poate specializa în productia de roşii, dar şi în furnizarea serviciilor de apărare. Legile cererii şi ofertei se aplică şi în cazul serviciilor de apărare, aşa cum se aplică în cazul oricărui alt bun. A încerca să creezi o categorie aparte pentru serviciile de apărare, în timp ce legile privind furnizarea şi formarea preţurilor lor rămân aceleaşi este o acţiune fără sens pentru economie, poate chiar suspectă. Cererea şi oferta de apărare fluctuează după cum ar fluctua cererea şi oferta de roşii şi castraveţi. Deci bunurile publice nu sunt publice pentru că o lege dată de parlament spune că sunt publice. Ele sunt publice în acel sens în care vorbim despre ele ca fiind destinate publicului larg. Nu există bunuri destinate producţiei pe cale publică. Sau dacă există, atunci ele sunt alese în mod arbitrar, pe criterii mai degrabă non-economice, având o valoare de piaţă discutabilă. (Pentru aprofundare vezi G. Molinari, H.H.Hoppe şi, mai proxim, A. Pătruţi)

Putem afirma a priori că piaţa alocă în mod eficient resursele, iar acest adevăr este valabil şi pentru serviciile de apărare. Putem afirma că şi testul empiric ne este favorabil. În România, spre exemplu există o cerere tot mai mare pentru servicii de protecţie privată, deci deducem o oarecare profitabilitate a lor de vreme ce sunt căutate. Prin natura ei, piaţa direcţioneaza resursele către acele scopuri care corespund nevoilor celor care compun piaţa – consumatorii. Alocarea este eficientă prin prisma modului în care se dobândeşte proprietatea (non-agresiv) şi prin asumarea consecinţelor îndepărtării de la un alt cadru decât cel ce serveşte cererea. Riscul de a falimenta obligă jucătorul pe piaţa liberă la un calcul profit-pierdere extrem de riguros. Abaterile de la acestea nu se fac fără consecinţe. Cu alte cuvinte dumper-ul însetat după bani nu va şti sigur că îşi distruge concurenţa, pentru că nu ştie clar ce costuri are concurenţa şi cât timp este în stare să reziste dumping-ului (consider dumpingul abatere doar pentru a vorbi pe înţelesul persoanei II, pentru că altminteri, e uşor de văzut că de pe urma preţurilor mici consumatorului îi vor creşte cash holding-urile). Şi tot aşa, dumper-ul „înscăunat” monopolist (vorbim aici de greu conceptualizabila formulă de monopolist privat), nu va fi într-un pericol mai mic de pierdere a clientelei decât orice alt jucător. Deci este foarte dificil de justificat o categorie specială de bunuri publice, câtă vreme ea nu vine la pachet şi cu o nouă teorie economică, valabilă a priori.

Perspectiva conflictului militar o putem imagina (mult mai realist) în actuala construcţie societală, de tip etatist. O societate în care serviciile de apărare ar fi furnizate pe cale privată, cel mai probabil nu ar avea nevoie şi de o armată (întrucat pe măsura ce cooperarea creşte, tensiunea şi iminenţa unui conflict scade). Dar dacă ar avea nevoie, ce motive ne determină să credem că nu s-ar înfiinţa? Reluaţi teoria de mai sus, şi ajungeţi (dacă vreţi) la aceleaşi concluzii. E bine de ştiut totuşi că actualele armate ale statelor moderne sunt rămăşiţe din structurile de tip feudalo-imperialist. Agresiunea statului s-a putut pune în practica tocmai prin ele. Consider că problema conflictului sau a războaielor este una a statului, întrucât el însuşi este şi devine prin agresiune. Nu exclud posibilitatea conflictelor în cazul unei ordini liberale bazate pe proprietatea privată, ba chiar ofer soluţii: producţia privată de apărare. Bunul Dumnezeu ştie cum se vor organiza oamenii în caz de conflict. Exclud însă posibitatea soluţiei unice – statul, în problema apărării.

Într-o astfel de situaţie, persoana II de obicei aduce în discuţie calea de mijloc. Adică un fel de conlucrare sau coexistenţă a serviciilor publice de apărare cu cele private, dar totuşi nu la scară “atât” de mare precum poliţia sau armata. E bine de luat în seamă această cale de mijloc, dar e bine de văzut şi dacă există raţiuni economice pentru ea. Dacă nu despre cele economice vorbim, atunci trebuie să ne hotăram de ce tip sunt ele. Deci ce raţiuni economice stricto sensu avem pentru legitimarea căii de mijloc în cazul apărării sau securităţii? Până în prezent literatura nu a tratat acest subiect. Statul întreţine pe baza bugetului acumulat prin agresiune instituţionalizată armate întregi de oameni, deşi conflictele se răresc. În acelaşi timp, deşi conflictele se răresc statele se înarmează. Aproape lunar se poate auzi la televizor sau citi în ziare că, cel puţin o armată de pe acest pământ, fie şi-a schimbat avioanele de luptă, tancurile sau face „investiţii” pentru a obţine bomba atomică. Cu riscul de a fi considerat bolnav de conspiraţionism, nu am cum să nu fac menţiunea că acestea sunt doar lucrurile care se aud şi se cunosc. Deşi obedienţa publicului în faţa milităriei a creat astăzi un soi de elitism în anumite cercuri, care consideră ca aceasta activitate este aproape „sacră”, că s-a murit pentru militărie şi patrie, voi spune doar că argumentele de acest tip nu ţin. Ele nu bat logica economică, ci o sfidează. Şi spre deosebire de logica militară (auto-distructivă) pe care omul şi-a făurit-o, a creat-o ex nihilo tocmai pentru a da un minimum de sens acestei activitati (conflictul, războiul), logica economică este constructivă (cooperantă), şi nu face uz de violenţă.

Cazul educaţiei

Situaţia nu diferă, decât prin natura obiectului oferit, respectiv educaţia. Nu există vreo dovadă în această istorie a umanităţii, care să arate că cei învăţaţi şi consideraţi repere morale sau etice, sunt trecuţi prin şcolile publice. Dimpotrivă, formarea omului presupune acces nelimitat la ştiinţe, şi are un caracter personal. Ea nu presupune încarcerarea minţii în a urma etapele educative programate centralizat de vreo autoritate impusă cu forţa.

Scrierile Greciei Antice, izvor de inspiraţie pentru mulţi dintre filosofii ce au urmat, dar şi scrierile patristice, surse de înţelepciune pentru oricine găseste de cuviinţă să se aplece asupra lor, nu sunt rezultatul şcolii publice, dar cu toate acestea ele sunt şcoli în sine. Ele sunt rezultatul unui efort personal al fondatorilor lor care, deşi (unii dintre ei) împărtăşeau păreri comune despre ordinea etatistă, nu proveneau dintr-o tradiţie a educaţiei de stat.

Din experienţa mea modestă de până acum, răspunsul clasic pe care îl oferă persoana II la problema educaţiei este următorul: E bine să existe şcoli private, dar e bine să existe şi şcoli publice pentru persoanele care nu îşi permit. Am sintetizat esenţa căii de mijloc în problema educaţiei. Deci persoana II este de acord cu şcolile private (deşi conceptualizează posibilitatea unui preţ foarte mare al serviciilor lor), dar este de acord şi cu şcolile publice (despre care, înţelegem că le consideră „ieftine”).

Explicaţia care are în centru o ordine liberală a proprietăţii private ar suna aşa: Educaţia nu diferă de alt bun (vedeţi cum ne repetăm? Am mai menţionat acest lucru la cazul apărării). Locul cel mai bun de alocare este piaţa. Persoanele care nu îşi permit educaţie vor fi primite cu braţele deschise de şcolile private, deoarece concurenţa va face preţurile mai mici. Sau în cel mai puţin bun caz, vor cumpăra mai puţină educaţie. Pană la urmă, rostul omului nu este să stea pe băncile şcolii un sfert din viaţă, ci să descopere cât mai rapid cum poate fi util sieşi (şi implicit pieţei). Pe de altă parte, o idee pe care persoana II ar fi trebuit să o cunoască până acum, este că şcolile publice nu sunt mai ieftine. Este exact invers. Ele sunt infinit mai scumpe (din cauza imposibilitătii alocării eficiente), şi diminuează din capitalul disponibil pentru educaţie sau orice altceva existent la nivelul societăţii. Adică eu, deşi aş vrea să merg la o şcoală privată, pentru că sunt obligat să subvenţionez şcoala vecinului meu, nu mai pot face acest lucru. Ceea ce se dă vecinului mi se ia mie. Aici să fie calea de mijloc? Un copil educat din bugetul de stat, avand în vedere risipa imposibil de evitat din sistemul public, e foarte posibil să fi spulberat dorinţa de educaţie a altor doi copii. Persoana II va spune Da, dar e imposibil să cuantifici şi să ştii asta. Corect. Este doar o supoziţie. Dar logica rămane în picioare: cu cât subvenţionăm mai mult şcoala copiilor altora, cu atât ne răman mai puţini bani pentru şcoala propriilor noştri copii. Nu că nu am vrea, dar o vrem voluntar. Persoana II va spune Dacă va fi voluntar, nu o va mai face nimeni. Iată cum agreează deja agresiunea. Cu alte cuvinte ne propune o expropriere de capital de la toţi pentru subvenţionarea unui anumit grup. Răspunsul trebuie întors. Adică nici persoana II nu are de unde şti că nu va dori nimeni să finanţeze alţi copii. Dar pentru a fi convingător, trebuie să întrebăm persoana II cum se face că totuşi avem exemple foarte multe de caritate privată?

Deci ce raţiuni economice (sau de orice alt tip) avem pentru a justifica o educaţie jumătate publică-jumătate privată?

Cazul transporturilor şi al drumurilor

Situaţia transporturilor diferă în funcţie de statul pe care îl supunem analizei. Există state în care gradul de implicare a fondurilor private în activitatea de transport este unul ridicat (dar nu integral privat) şi state în care există un grad redus de antreprenori privaţi care să furnizeze servicii de transport.

Dacă ne-am raporta la situaţia din România am putea spune că statul deţine:

- monopolul drumurilor, apelor, aerului şi al licenţelor de operatori de transport

- monopolul delimitării rutelor de transport pe uscat, maritim, fluvial şi aerian, o companie de transport aerian şi toate aeroportuturile şi acţiuni (cumpărate din bani publici) la diverse companii de transport

- toatele rutele de transport feroviar, majoritatea garniturilor care circulă pe aceste rute şi toate gările

- în fiecare oraş un operator de transport, iar în Bucureşti metroul

- monopolul transportului de energie electrica, termică şi nucleară

Consecinţele celor de mai sus sunt:

- costuri legate de birocraţie pentru plata licenţei de funcţionare

- dezvoltarea unui sistem preferenţial de acordare a licenţei, în funcţie de potenţa financiară a solicitantului, şi nu de aşa zisa “îndeplinire a condiţiilor pentru a deveni operator de transport”, care cu buna credinţă se poate dori, dar stimulentele pentru a evita sunt prea mari

- imposibilitatea de a depista cele mai eficiente şi numărul exact de rute de transport de care este nevoie

- creşterea costurilor legate de administrarea companiei publice din cauza imposibilităţii de alocare eficientă a resurselor (preţurile sunt fixate de cele mai multe ori sub media pieţei, iar diferenţa de cost se acoperă cu subvenţie, rezultatul fiind o creştere în paşi mici, dar constantă a preţului, nu şi a calităţii, iar la nivelul consumatorilor o diminuare a capitalului disponibil pentru alte bunuri şi servicii)

- preţuri fixate arbitrar de către autorităţi ale statului în domeniul transportului de energie electrică, termică şi nucleară şi care se regăsesc în preţul final al bunului transportat la consumatorul final

Calea de mijloc ar însemna, după spusele persoanei II, un jumi-juma corect. Dacă veţi face o analiză a pieţei de transport cred că hardly va trece piaţa privată de 5%. Deci nici măcar de un pic de dreptate nu avem parte. Analiza ar fi oricum foarte greu de realizat întrucât perspectiva privatizării drumurilor este una de neînchipuit, cel puţin la momentul prezent. Dar consecvenţa ne împinge către acelaşi raţionament: este diferit transportul sau drumul de orice alt serviciu sau bun? Credem că nu, şi mergem mai departe cu dilema căii de mijloc.

Cazul banilor

Poate unul din cele mai importante aspecte din cuprinsul problemelor economice, poate şi prin prisma nivelului redus de cunoştinţe elementare pe care publicul larg îl are. Calea de mijloc vizează aici o formă de convieţuire a iniţiativei bancare private cu cea de stat, dar în care cea de-a doua să-şi aroge câteva drepturi (din condei). Adică pentru unii, ceea ce trăim acum. Un sistem bancar cu rezerve fracţionare, în care banca centrală pe lângă monopolul deţinut în eliberarea de licenţe pentru iniţiativele bancare private şi producţia de bani, să controleze (prin măsuri asupra bancherilor privaţi) cantitatea de bani existentă pe piaţă, şi în funcţie de cum dictează competiţia politică, să manipuleze cifrele care vorbesc despre indicatori precum cursul de schimb, inflaţia, deficite bugetare sau comerciale. Acest tip de activitate o poate face numai banca centrală, de aceea se poate numi pe bună dreptate monopol.

Oricum ar sta situaţia, e bine de ştiut că banii nu sunt o invenţie a statului şi că primele bănci centrale create în lumea aceasta au avut scop militar (vezi Cristian Păun, Banii, Băncile Centrale, politica monetară şi reglementarea sistemului bancar modern). Banii sunt o marfă, un bun ca oricare alt bun. Banii sunt aleşi ca mijloc de schimb de participanţii la piaţă după ce le sunt descoperite o serie de caracteristici precum divizibilitatea, vandabilitatea. Banii nu au apărut prin dictat guvernamental sau cine ştie ce lege. Statul doar a monopolizat ceea ce deja exista în mod liber: formarea şi circulaţia banilor. Voi continua să stresez cu această idee pentru că deşi este atât de simplă, ea se evită sau se uită în cele mai importante discuţii. În sectorul monetar, invocarea unei căi de mijloc pare ca un idealism pentru un liberal, având în vedere gradul de reglementare. Sistemul actual seamănă mai degrabă cu un socialism monetar, decât cu o cale de mijloc. Este un sistem în care activitatea bancară privată, sugrumată de reglementare şi în concubinaj cu reglementatorul, ajunge în final să profite de pe urma consumatorului de bani. Altfel, cum ar putea refuza bancherul privat o ofertă de nerefuzat, cum ar fi introducerea perspectivei falimentului în lista de probabilităţi?

Deci cum anume trebuie conceptualizată o cale de mijloc în sectorul bancar? Calea de mijloc ar trebui să presupună o atenţie mai mare acordată consumatorului de bani, însă mijloacele moderne de control al banilor nu au această intenţie, acest fapt putându-se susţine a priori atât timp cât vor exista cicluri boom-boost. Iată un posibil punct de pornire în cercetare pentru persoana II.

Încercarea unei concluzii

Asemenea unui liberal care defineşte şi susţine un sistem fundamentat pe proprietatea privată şi non-agresiune întrupat în persoana I, şi adeptul ordinii etatiste susţinător al căii de mijloc trebuie să motiveze această poziţie. Altfel, calea de mijloc rămâne doar o formă vagă de concept, nu imposibil (teoretic şi practic), dar încă nedefinibil, dacă putem spune aşa.

Calea de mijloc nu poate fi adusă în discuţie decât dacă poate fi susţinută cu argumente care să nu lezeze în niciun fel libertatea celui ce alege, a consumatorului. Altfel, cădem în poziţia utilitaristă, iar riscul de a legitima orice formă de agresiune creşte considerabil. Deci o întrebare ar fi, cum ar putea persoana II să argumenteze problema căii de mijloc, nefăcând apel la raţiuni utilitariste? Care sunt poziţiile de pe care se poate apăra problema căii de mijloc, cu excepţia celor utilitariste sau socialiste?

Imposibilitatea definirii (cel puţin până în prezent) a căii de mijloc, mă ţine captiv în a-mi imagina doar soluţii în care variază tot timpul gradul de intervenţionism (cu riscuri de cădere în forme mai noi, mai bine şlefuite de socialism) în defavoarea actorilor privaţi.

Ştie toată lumea că cele patru domenii aduse în discuţie mai sus nu sunt singurele care sunt impregnate de intervenţia statului. Acestea mi s-au părut mie mai importante, dar trebuie amintit că acelaşi lucru se petrece în cazul impozitării (unde calea de mijloc este fie taxarea unică, fie progresivă; persoana II consideră folosindu-se probabil de un sistem etic „bine pus la punct” că ar fi bine să se ia de la cei bogaţi, să se dea la cei săraci, dar suferă mai tot timpul că salariul pe care îl are la privat este prea mic), în cazul muncii (aici persoana II motivează deseori că doreşte să aibă parte de salariu cât mai mare la privat, dar susţine în acelaşi timp iniţiative precum legea salariului minim sau drepturile sindicatelor), în cazul sănătăţii (persoana II doreşte să fie sănătoasă şi dacă se poate să nu mai plătească atât de mult pe medicamente şi spitalizare, dar este de acord cu sistemul de medicamente compensate, cu obligativitatea contribuţiilor la asigurările de sănătate şi menţinerea unor spitale în proprietate publică în ciuda repetatelor rânduri în care a aflat că au datorii, sau preţurile la serviciile lor medicale cresc), în cazul comerţului (persoana II doreşte libertate comercială, dar susţine taxele la import sau subvenţiile la export, pe motivul că se strâng mai mulţi bani la bugetul de stat sau că se promovează produsele româneşti în străinătate) ş.a.m.d.

Dacă despre asta este vorba în calea de mijloc, atunci trebuie afirmat răspicat că nu este viabilă. În primul rând pentru că ia forma contradicţiei. Tot ceea ce persoana II doreşte, nu se poate obţine cu mijloacele pe care continuă să le repete la nesfârşit. Nu sunt împotriva unei căi de mijloc din punct de vedere conceptual, însă ea nu a atins nici măcar acest stadiu, deşi invocarea ei este deja un stereotip. E nevoie de mai mult pentru ca soluţia căii de mijloc să devină un concept. Este nevoie în primul rând de probitate ştiinţifică, după care de viabilitate practică, demonstrabile numai în condiţiile ipotezelor formulate la început.

Citiţi mai multe de Andreas Stamate pe blogul său personal, www.sound-economics.ro


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Calea de mijloc între viaţă şi moarte este suferinţa şi calea de mijloc între adevăr şi minciună este ignoranţa. Puterea este libertatea de a lua libertate, puterea este deci libertate, iar cale de mijloc între libertate şi libertate nu există.

    Remus · 26 februarie 2011, 13:09 · #

  2. Cand incepi cu o premiza gresita …
    ““libertatea sau manifestarea omului în libertate presupune absenţa agresiunii asupra integrităţii corporale sau proprietăţii private a acestuia, în sens rothbardian”“
    Musiu rotbarda ala e in afara ..
    Dracilor din pacate comportamentu agresiv este o veche traditie in materie de “achizitii” . Cestia cu “presupune” este o ineptie perfecta de genul celor pe care s-a intemeiat teologia marxista . Chiar mai rau. Iaer statul ala p[-e care il abhorati a fost unicu mod de a stopa violenta prticulara. Asta de vreo 5 milenii si pe toata suprafata globului . In absenta lui d’alde Fane Capatana ori Bercea Mondial ar devni iute noii Agamemnoni, Maltesta ori Sforza .
    Mai rau violenta organizata a fost mult timp un devuseau al talentului de a intreprinde . V de exemplu Andreea Doria . Sau Walerstein. Si azi Blackwatter.
    Si mai rau societatile liberale au recurs la violenta achizitiva ori de cate ori le-a convenit . V cum si-a piedut Sutter marea mosie (ca urmare a gasirii aurului din California !) sau ce au patit indienii din Far West . Sau razboiul cu burii ainceput cu o initiativa particulara . Iar Compania Indiilor cea celebre si-a castigat statulul inchiriind trupe echipate si instruite dupa model european .
    Fanteziile voastre au marele merit de a fi , poate mai , rupte de realitate ca si cea comunista . Aplicarea lor ar avea ca rezulat intarcerea l;a principiul doriketes si instalarea unor sebbiori ai razboiului . Fiindca dragilor monopolul statului asupra violentei este de data mai recenta (pana in sec XII- XIII se admitea razboiul privat) si ca orice operatiune monopolsta a interzis altora activitatea in domeniu (al violentei organizate). A interzis cam teoretic caci MAFIA , teh Mob , Yakuzza mai sunt f prezente si active . Organizati particulare care folosesc violenta in scopuri achizitive.
    Asa la mica barfa in cazu ca s-ar renunat la stat si totu a rrmane la privat cea mai buna investie ar fi una intr-o unitate militara .. Cu vreo 2 divizii sub control , inclus ceva artolerie si blindate plus ceva aparate de zbor devii imparat si Dumnezeu pe teritoriul controlat ia rdaca se gaseste unu sa croncane despre ““absenţa agresiunii asupra integrităţii corporale sau proprietăţii private a acestuia, în sens rothbardian”“ ei bine ghici care este solutia ?!

    Ghita Bizonu' · 1 martie 2011, 04:50 · #

  3. @Ghita Bizonu’

    Fac eforturi sa inteleg cele (tran?)scrise de domnia voastra. Credeti ca puteti relua?

    Mersi,
    Andreas Stamate

    Andreas Stamate · 1 martie 2011, 08:24 · #

  4. Scuze .
    Am corectat .

    Cand incepi cu o premiza gresita …
    ““libertatea sau manifestarea omului în libertate presupune absenţa agresiunii asupra integrităţii corporale sau proprietăţii private a acestuia, în sens rothbardian”“
    Musiu rotbarda ala e in afara ..
    Dracilor din pacate comportamentu agresiv este o veche traditie in materie de “achizitii” . Cestia cu “presupune” este o ineptie perfecta de genul celor pe care s-a intemeiat teologia marxista . Chiar mai rau. Iar statul ala pe care il abhorati a fost unicu mod de a stopa violenta prticulara. Asta de vreo 5 milenii si pe toata suprafata globului . In absenta statului d’alde Fane Capatana ori Bercea Mondial ar devni iute noii Agamemnoni, Maltesta ori Sforza .
    Mai rau violenta organizata a fost mult timp un debuseu al talentului de a intreprinde . V de exemplu Andreea Doria . Sau Walerstein. Si azi Blackwatter.
    Si mai rau societatile liberale au recurs la violenta achizitiva ori de cate ori le-a convenit . V cum si-a pierdut Sutter marea mosie (ca urmare a gasirii aurului din California !) sau ce au patit indienii din Far West . Sau razboiul cu burii a inceput cu o initiativa particulara . Iar Compania Indiilor cea celebra si-a castigat statulul inchiriind trupe echipate si instruite dupa model european .
    Fanteziile voastre au marele merit de a fi , poate mai , rupte de realitate ca si cea comunista . Aplicarea lor ar avea ca rezulat intparcerea la principiul doriketes si instalarea unor seniori ai razboiului . Fiindca dragilor monopolul statului asupra violentei este de data mai recenta (pana in sec XII- XIII se admitea razboiul privat) si ca orice operatiune monopolsta a interzis altora activitatea in domeniu (al violentei organizate). A interzis cam teoretic caci MAFIA , the Mob , Yakuzza mai sunt f prezente si active . Organizati particulare care folosesc violenta in scopuri achizitive.
    Asa la mica barfa in cazu ca s-ar renunta la stat si totu a ramane la privat cea mai buna investie ar fi una intr-o unitate militara .. Cu vreo 2 divizii sub control , inclus ceva artilerie si blindate plus ceva aparate de zbor devii imparat si Dumnezeu pe teritoriul controlat iar daca se gaseste unu sa croncane despre ““absenţa agresiunii asupra integrităţii corporale sau proprietăţii private a acestuia, în sens rothbardian”“ ei bine ghici care este solutia ?!

    Adica draga domnule mostenirea genetica comuna (noua si altor specii de vertebrate) va impune intotdeauna folosirea fortei brute. Glumiltele nesarate despre sensu rothbardian si nerecurgerea la violenta risca sa va defineasca drept victime ale agresivitatii . Si vis pacem Parabellum 9/19! Discutile teoretice despre cum ne-ar place sunt poate distractive dar nu ne putem intemeia actiunea pe ele !! Caci intotdeauna un S&W taie un care de asi.

    Ghita Bizonu' · 1 martie 2011, 12:06 · #

  5. Observ ca in enuntarea ipotezelor de lucru apelati la cateva referinte culturale crestine de aceea ma voi referi mai intai la aceasta chestiune.
    Asfel, liberul arbitru(inteles ca libertate de vointa) nu-i permite omului sa distinga intre rău şi bine, între patimă şi virtute, între sclavie şi libertate, agresor-agresat ş.a.m.d. cum susutineti ci ii permite omului sa aleaga intre bine si rau, patima si virtue s.a.m.d. ceea ce ii permite sa distinga intre bine si rau este ratiunea. De aceea libertatea, desi esentiala, este departe de a fi o valoare absoluta. Libertate se poate manifesta si prin sinucidere si prin a-L cauta si urma pe Dumnezeu, ceea ce face diferenta este discernamantul dat de ratiune; fara ratiune, care sa o conduca, libertatea este nula. Cu toate acestea observ ca dumneavoastra nu pareti a avea nici o preocupare pentru rationalitate, punand ca fundament al sistemului dumneavoastra exclusiv proprietatea privată şi non-agresiunea ca expresii ale libertatii omului, ceea ce ma face sa am mari dubii asupra intregului dumneavoastra contruct ideologic, ca unul care are la baza libertatea, o valoare nebuloasa care poate insemna orice de la bine la rau.
    In evanghelia dupa Sfantul Ioan 8,32 este definit foarte clar modul in care omul poate deveni liber: “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”, deci libertatea presupune cunoasterea adevarului, nu se pomeneste nimic de proprietate privata sau non-agresiune ca manifestari esentiale ale libertatii omului, asa ca nu vad, in context crestin, de unde deduceti dumneavoastra legatura dintre ele?
    Apoi, vazand ca sunteti procupat de: “construcţia unei societăţi virtuoase” si de: “căutarea permanentă a perfecţiunii” nu pot sa nu va reamintesc de raspunsul pe care il da Iisus tanarului bogat care il intreba ce trebuie sa faca pentru a se mantui Matei 19,21: “ Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.”; iata, deci, ca, desavarsirea, d.p.d.v. crestin desigur, departe de a presupune propietatea privata, din contra, presupune lichidarea oricarei propietati private si urmarea lui Hristos. De altfel Biserica primara, care ramane modelul abosolut al oricarei comunitati bisericesti, dupa cum ne marturisesc Faptele Apostolilor 2,44-45 practica posesia in comun a bunurilor nicidecum proprietatea privata: “44. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. 45. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.”
    Cat despre legitimitatea statului si a impozitelor din punct de vedere crestin ce poate fi mai elocvent decat Sfantul Pavel in Epistola catre romani cap.13,1-7 :“1. Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. 2.Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. 3. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. 4. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. 5. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. 6. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. 7. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.”
    Asadar, avand in vedere toate acestea, conceptiile dumneavoastra depre stat, impozite, proprietate privata, libertate nu numai ca nu pot fi considerate crestine dar sunt in flagranta contradictie cu valorile crestine.
    Cat despre celelate chestiuni ma voi opri asupra banilor: nu, banii nu sunt o marfa, nu sunt un bun ca oricare bun, sau cel putin, nu ar trebui sa fie, pentru ca banii nu au o valoare in sine ci sunt expresia valorica a unor bunuri ceea ce este o chestiune fundamental diferita. De aceea banul nu trebuie sa se reproduca singur, independent de bunurile pe care le exprima ( stiti mai bine decat mine ce inseamna o masa monetara seminificativ mai mare sau mai mica decat volumul bunurilor produse) or este exact ceea ce se intampla in sistemul economic actual unde speculatiile financiare produc profituri imense din nimic.
    “piaţa alocă în mod eficient resursele” este o axioma din ce in ce mai contestata si nu e vorba de mine ci de economisti dintre cei mai seriosi si echidistanti; iata un citat din Nouriel Roubini – Economia Crizelor p.80:“destui economisti au gasit puncte slabe in Ipoteza Pietelor Eficiente, si nu cu ajutorul unor dovezi anecdotice, ci cu cel al analizei statistice riguroase. Cel mai transant critic este economistul Robert Shiller de la Yale. La inceputul anilor 1980, Shiller a desfasurat un studiu de cercetare cu care a demonstrat ca preturile actiunilor manifesta un grad mult mai mare de volatilitate decat ar putea vreodata sa explice Ipoteza Pietelor Eficiente. Pana la finele deceniului, el si alti critici ai acestei teze adunasera un volum impresionant de dovezi, care aratau ca preturile activelor rareori se afla intr-o stare de echilibru stabil, ci e vorba mai degraba de o fluctuatie aiuritoare. In orice zi lasata de la Dumnezeu, investitorii pot avea o reactie exagerat de optimista cu privire la un activ, aducandu-i pretul pe noi culmi ametitoare, iar in ziua urmatoare, panicandu-se din cine stie ce motiv, sa-l abandoneze la preturi derizorii. Aceste miscari nu sunt rationale; ele sunt impulsurile irationale ale multimii anonime.”

    fane · 5 martie 2011, 16:38 · #

  6. @fane

    In dogmatica Sf. Ioan Damaschin liberul arbitru este conceptualizat ca dat divin ce ajută omul să decidă între acţiunile sale şi consecinţele lor. Nu cred că este eronat faptul că în ipoteză dau mai multă importanţă liberului arbitru, şi nici nu cred că doar raţiunea este decisivă pentru a lămuri problema distincţiei bine-rău, libertate-sclavie etc. În plus, nu ştiu cât de departe putem ajunge, separând liberul arbitru de raţiune. Şi mă întreb la ce vă referiţi când vorbiţi de raţiune, la una discursiv scolastică sau la un concept mai bogat, în sensul unui “raţionalism duhovnicesc”?

    Apoi, în privinţa libertăţii cred că mă plasaţi într-o tabără greşită. Pledez pentru libertatea bine utilizată şi nu m-aş grăbi din raţiuni aparent-duhovniceşti să relaxez pledoaria pentru libertatea celorlalţi (deşi admit că posibilitatea mântuirii există în orice condiţii).

    Ca să fiu cât mai concret, constructul meu ideologic consună (printre multe altele) cu cel puţin două dintre porunci – Să nu furi şi Să nu ucizi! Ele presupun o teorie a proprietăţii.

    Acum, problema statului şi a stăpânirilor. Sf. Pavel cred că este esenţial în discuţie, dar nu cred că aceasta este tâlcuirea corectă a mesajului lui. Mă îndoiesc că, în virtutea celor rostite către Romani, Pavel ar fi aprobat o stăpânire tiranică. Liberul arbitru şi raţiunea ne conferă şi această posibilitate, de a gândi la stăpânire şi de a observa binele şi răul pe care aceasta le face. Dacă Pavel de fapt ar fi aprobat, având în vedere faptul că inspiraţia lui a fost divină, înseamnă că şi Dumnezeu ar fi aprobat. Şi vin şi vă întreb, ce credeţi că i-ar spune Sf. Pavel lui Hitler, dar lui Stalin, sau poate lui Pol Pot, sau Lenin? Le-ar fi zis “Bravos băieţi, mântuiţi poporul!” ? I-ar fi făcut criminali? Ce credeţi că le-ar fi spus? Care e distincţia între stăpânirea bună şi stăpânirea rea? Ce i-ar fi spus Sf. Pavel pilotului de pe Enola Gay? Dar lui Ceauşescu când a demolat biserici? Faptul că Dumnezeu i-a îngăduit pe toţi nu înseamnă că i-a şi aprobat, şi cred că sunteţi de acord cu mine.

    Apoi, comunismul Bisericii primare era unul voluntar (şi deci, bazat pe proprietatea privată, cedată de bunăvoie). Acest lucru nu făcea totuşi parte din pachetul indispensabil pentru mântuire. Nu a prea funcţionat şi a fost abandonat de înşişi Părinţii Bisericii. Iar ca economist, pot să vă spun şi de ce nu a funcţionat, dincolo de comunităţile de dimensiuni mici. Vezi Ludwig von Mises, Imposibilitatea calcului economic în regim socialist, disponibila aici mises.ro/265/

    În legătură cu construcţia unei societăţi virtuoase. Sunt de acord cu tot ce aţi spus şi aţi citat. Doar că eu îmi pun o problemă distinctă de ceea ce aţi înţeles dvs. Îmi pun problema şanselor virtuţii, când câteva din poruncile creştine sunt încălcate, şi iată tocmai (pentru mine nu-i de mirare) de către cine: de către stăpânire. Pentru o teoretizare a naturii statului vă recomand să citiţi Rothbard (Manifestul liberal) şi Marius Spiridon (Statul şi Biserica, disponibil aici mises.ro/301/). Statul are ca (unic) fundament agresiunea – furtul. De unde derivă acest adevăr? Încercaţi să nu vă mai achitaţi taxele şi impozitele o bucată de timp, şi veţi sesiza natura agresivă a statului. Acesta va purcede chiar la agresiune fizică. Într-o societate liberă, oamenii care îşi fac datorii, le fac în mod voluntar şi tot voluntar le plătesc înapoi. Într-o lume liberă, nu există alte datorii decât cele voluntar asumate. Astfel “datoria” către stat sub diversele ei forme (numeroase taxe şi impozite) nu este una voluntară. Nu este o datorie pornită odată cu furnizarea unui serviciu sau bun considerată ca atare de client, ci este impusă cu forţa, urmând apoi ca furnizarea serviciului sau bunului să stea (firesc) sub semnul incertitudinii. Pe piaţa liberă, oamenii se implică voluntar în schimburi. Schimbul dintre individ şi stăpânire nu este voluntar. Diferenţa o puteţi sesiza foarte simplu uitându-vă în jurul dvs. Încercaţi să mai găsiţi o entitate (exceptând-o pe cea a statului sau a stăpânirii) care să se impună în societate, aşa cum se impune statul. Cine vă mai poate taxa sau impozita aşa cum o face statul, astfel încât dvs. să nici nu puteţi cârti măcar? Cine mai are acest “drept”(întrebare retorică în măsura în care însuşi statul l-a monopolizat cu de la sine putere)? Deci punctul meu de vedere este că munca sau strădania pentru a construi o societate virtuoasă asumându-ne valorile creştine pe care le împărtăşesc pe deplin este pusă în pericol de existenţa stăpânirii, care prin natura ei, este agresivă.

    Matei 19,21: “ Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.
    Nu rezultă de aici că Iisus propune “lichidarea principiului proprietăţii private”. Dimpotrivă. Chiar presupune proprietatea privată, de vreme ce îl îndeamnă să renunţe de bună voie la bogăţie. Şi nu procedează nicidecum la mântuirea/desăvârşirea lui cu forţa (trimiţând eventual vreo doi apostoli care să lichideze ei proprietatea/bogăţia). Dan Cristian Comănescu spune că “Dacă Mântuitorul preconiza o soluţie politică, se instala direct la Putere, în loc să spele picioare şi să încaseze palme (totuşi nu fără să-Şi sublinieze nevinovăţia în faţa satrapului, ca exemplu de duhul în care se întoarce obrazul celalalt!), bice si cuie de la stăpânitorii politici, nu?” (http://mises.ro/36/)

    Cât despre partea economică a comentariului dvs., nu pot decât să vă recomand o aprofundare a textelor existente pe acest site.

    Andreas Stamate · 8 martie 2011, 05:53 · #

  7. Si eu zic că nu putem spune că există liber arbitru fără raţiune. Cum adică acţionez fără să îmi dau seama de ce? Păi acţiunea umană are la bază un set de obiective pe care le urmăresc. Liberul arbitru înseamnă înţelegerea acestor obiective, cântărirea lor din punct de vedere al certitudinii şi a utilităţii (cardinale sau nu).

    Mises explică foarte bine aceste lucruri legate de acţiunea umană şi raţionalitatea ei în primele 2 capitole ale tratatului său.

    Paun Cristian · 17 martie 2011, 05:36 · #

  8. Hm .. pretul activelor .. uf.
    Acu ceva timp Mercedes Benz a cumparat pre Chrysler si divizia auto a lu Mitsubishi . Bani multi si grei ….
    Insa la un an dupa achizitii pretul noului Konzern astfel intarait, adica totalul actiunilor grupului Benz-Chrysler-Mitsubishi era echivaent cu totalul actiunilor Merceds Benz inainte de achizita acelor 2 firme!!!!

    Ghita Bizonu' · 22 martie 2011, 08:23 · #

  9. Referitor la amestecarea religiei (mai specific a crestinismului ortodox) cu libertarianismul, am cateva remarci de facut:
    1) Crestinismul ortodox este incompatibil cu libertarianismul, asta intrucat el nu promoveaza valorile libertariene (libertate individuala, proprietate privata, lipsa violentei si a coercitiei impotriva persoanelor pasnice), ba dimpotriva, le violeaza. Istoria Imperiului Bizantin este elocventa in acest sens, istoria Bisericii asemenea ca si orice tip de societate crestina prin care lumea a trecut (persecutiile impotriva ereticilor si paganilor ce s-au abatut de la dogma oficiala, arderea cartilor eretice, distrugerea bibliotecii din Alexandria de catre fanaticii crestini etc) precum si comentariul lui fane (Apostolul Pavel era perfect constient ca Cezarul in vremea sa era Nero, ii cunostea imoralitatea si abuzurile, nebunia, si in ciuda acestui fapt de ACESTA – adica de Nero – a cerut discipolilor sai sa asculte neconditionat, ca si cand ar fi randuit de Dumnezeu). Biserica nu s-a opus oranduirii sclavagiste din Imperiul Roman chiar cand a ajuns la putere, nici feudalismului, ba dimpotriva le-a blagoslovit.
    2) Dupa cum reiese din doctrina bisericii crestine, din scrierile patristice, din rugaciunile si cantarile bisericii, omul este redus la statura de sclav al divinitatii si al semenilor, slujitor al binelui comun, orice urma de individualism fiind tratata ca pacat si distrusa, scopul fiind autodistrugerea omului (Parintele Serafim Rose spune acest lucru fara sa se ascunda, anume ca a fi crestin inseamna sa urmezi o cale autodistructiva renuntand la tot ce-i omenesc, crucificandu-te de bunavoie). Sclavia este incompatibila cu libertarianismul ceea ce evident nu poate fi spus despre crestinism (care accepta sclavia binelui public, comun, sclavia fata de divinitate, si fata de stapanire). Sclavia este un element fundamental in doctrina religiei crestine. Sa te supui, sa fi obedient, sa nu cartesti etc.
    3) Practicile imorale crestine (persecutii, discriminari, antisemitism, ura de oameni, incercare de impunere a vointei lor in fata altora etc) sunt bine documentate de istorie si nici macar ei nu se ascund de ele ba le recunosc pe fata, cu mandrie as adauga. Pana si apologeti contemporani ai ortodoxiei (vezi Pr. Arsenie Papacioc) fac propaganda legionara, si a violentei de grup impotriva gruparilor necrestine, care merg pana la a sustine raderea de pe pamant a catolicismului, sau alte genocide. Crestinii sunt o grupare violenta si fanatica, ce a demonstrat abuzurile de care e capabila oridecate ori a avut puterea in societate. Predicarea pacifismului este doar de fatada la fel cum in islam capetele religioase vorbesc despre pace oficial insa tot ele ii indoctrineaza pe neofiti cu Jihad, moarte occidentului si infidelilor. Aceeasi ipocrizie, care nu-i opreste pe crestini sa se comporte mai rau ca fiarele odata ce obtin puterea. Atitudini nelibertariene.
    4) Ura crestinilor fata de bogati, fata de producatorii de capital, antreprenori, este iarasi un lucru bine cunoscut ce nu mai are nevoie de documentare (destul sa asculti imnul dinaintea liturghiei “Bogatii au saracit si au flamanzit” si bucuria frenetica cu care este el cantat de zelosi, ca si condamnarea bogatiei prin scrierile biblice/patristice), si ridicarea la rang de virtute a saraciei, a parazitismului, a lenei si putorii (saracul Lazar) lucru incompatibil cu libertarianismul. Crestinismul ca religie nu considera imoral ca unul, sarac, sa traiasca pe spinarea altuia prin redistributia facuta de stat. Ba chiar redistributia este puternic sustinuta de crestini (exceptiile fiind rare).
    5) Crestinismul condamna ca pacat capital acumularea de capital (pe care o numeste avaritie). O alta incompatibilitate cu principiile libertariene.
    6) Doar printr-o fortare exagerata a crestinismului ortodox la nivel filosofic, printr-o protestantizare a sa poti sa-l faci compatibil libertarianismului. Adica prin calcarea pe dogme si interpretare pe cont propriu a Bibliei/scrierilor patristice.
    7) Nu neg ca pot exista (foarte rar) crestini libertarieni, dar aceste cazuri prin ignorarea/reinterpretarea crestinismului (parerea mea, daca ai nevoie sa reinterpretezi o religie ca sa se conforme libertatii si demnitatii umane, de ce sa nu renunti la acea religie, urmand calea libertatii si demnitatii umane?). Eu unul n-am cunoscut decat crestini socialisti/comunisti care incercau sa ma convinga mai voalat ca Hristos a fost un Lenin modern :). Sincer sa fiu n-am prea stiut ce sa le zic asta pt. ca intre invatatura lui Hristos si comunism/bolsevism adevarul e ca nu exista mari diferente decat din prisma faptului ca prima ideologie, macar de ochii lumii, iti lasa libertatea de alegere (desi aceasta libertate e usor amenintata oricand elementele crestine preiau conducerea societatii cum ne arata istoria).

    Dan · 9 iulie 2011, 13:36 · #

  10. Referitor la piata bursiera si orice alta piata… Cat timp statul detine monopolul monetar (si deci stabileste indirect preturile de pe bursa ca si celelalte preturi), nu piata e de vina pt. “fluctuatiile puternice”, mai bine ar fi analizat statisticienii despre care Roubini vorbea si modificarile in masa monetara laolalta cu fluctuatiile de pe bursa.
    Iar speculatiile aducatoare de profit din nimic sunt posibile paradoxal tot prin existenta statului care legifereaza sistemul bancar bazat pe rezerve fractionare pe de-o parte si pe de alta scoate de la faliment pe bani publici pe investitorii ce risca/speculeaza prea mult. Pe o piata libera acest lucru ar fi imposibil, dar cat timp speculatorii (bancile) stiu ca se joaca pe banii altor oameni si ca n-au nimic de pierdut (caci sunt scoase de stat de la faliment), de ce ar fi stupide sa nu profite de hazardul moral (lipsa de responsabilitate pt. banii investiti)?
    Piata chiar aloca eficient resursele. Singura exceptie este in societatile unde statul abuzeaza piata si face redistributie, acolo da, piata nu mai are ce sa aloce ca statul fura (redistribuie) tot. Asa se petrece in comunism/socialism.

    Dan · 9 iulie 2011, 14:17 · #

  11. “Dacă despre asta este vorba în calea de mijloc, atunci trebuie afirmat răspicat că nu este viabilă. În primul rând pentru că ia forma contradicţiei. Tot ceea ce persoana II doreşte, nu se poate obţine cu mijloacele pe care continuă să le repete la nesfârşit. Nu sunt împotriva unei căi de mijloc din punct de vedere conceptual, însă ea nu a atins nici măcar acest stadiu, deşi invocarea ei este deja un stereotip. E nevoie de mai mult pentru ca soluţia căii de mijloc să devină un concept. Este nevoie în primul rând de probitate ştiinţifică, după care de viabilitate practică, demonstrabile numai în condiţiile ipotezelor formulate la început.”

    Calea de Mijloc este veche de 2500 de ani, a fost stabilită de Buddha Sakyamuni, şi are aplicabilitate în toate aspectele existenţiale.
    Buddhismul după cum se ştie nu este o religie ci mai degrabă o ştiinţă a minţii, iar dacă se doreşte o mostră de susţinere teoretică şi un exemplu de logică buddhistă avansată se poate cerceta lucrarea Tratat despre Calea de Mijloc, lucrare datată aproximativ în secolele I – II era noastră, şi atribuită lui Nagarjuna, învăţat şi călugăr buddhist, apărută în limba română la Editura Herald în 2006. Poate fi procurată din librării sau de pe orice sit de carte de pe Internet.
    Cele expuse în această lucrare îşi pot găsi aplicabilitate până la nivelul fizicii cuantice (a particulelor) din zilele noastre.
    De altfel fizica modernă a şi demonstrat, fără să-şi propună, valabilitatea viziunii buddhiste despre natura realităţii, în mediile ştiinţifice existând deja numeroase persoane care consideră că Buddhismul se împleteşte perfect cu ştiinţa modernă.
    Nu este nevoie să reinventăm o Cale de Mijloc deoarece ea a fost magistral expusă şi structurată de mai bine de 2500 de ani şi este perfect valabilă din toate puctele de vedere şi astăzi.
    Oricum, la acest moment exisistă un adevărat aflux de persoane în lumea occidentală, (în Europa în ţări ca Germania, Franţa, Austria, Marea Britanie şi altele cum ar fi Rusia), în special persoane instruite, cu studii şi educaţie superioare (deci din sfera celor cu putere de decizie în societate) care îmbrăţişează această veche şi în acelaşi timp mereu nouă învăţătură, care aplicată, oferă explicaţii pertinente şi soluţii viabile la problemele cu care se confruntă omenirea inclusiv în ziua de azi.
    Buddhismul însă nu face minuni, este un mod de a gândi, un mod de a trăi, şi nu poate avea efecte decât prin intermediul celor care îl înţeleg şi îl aplică ca atare.

    bodhisattva · 3 mai 2012, 08:01 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)