Planul Pambuccian
Varujan Pambuccian îşi pune acea întrebare faimoasă şi îi răspune cu un plan remarcabil, pentru un politician român, de redresare a economiei:
Ce-i de făcut?
Pentru economiile majore, cu excepţia celei americane, nimic. Statul social european nu poate exista mai mult de câteva decenii. Sună frumos dar gol. Pentru economiile periferice, aşa cum este cea românească însă, acest sfârşit poate fi o uriaşă oportunitate. Şi, până una-alta, noi trăim aici.
Există câteva lucruri pe care dacă le-am fi făcut la timp le puteam şi finanţa mai uşor iar acum n-am fi fost în situaţia asta. Oricum, am să scriu un mic program minimal a ceea ce cred eu că ar trebui făcut. Ştiu că este nepopular, ştiu că sunt şanse foarte mici să fie acceptat (îl propun de cinci ani încoace), dar măcar îl scriu ca să rămână undeva faptul că a fost unul care a gândit atunci altfel.
1. Renunţarea imediată la ideea de stat social
Pentru mine pare hilar să te agăţi de ceea ce a produs dezastrul în care suntem. Se pare că pentru marea majoritate, nu. Acest lucru presupune următoarele:
a) Retragerea completă a statului din activităţi care au sens economic.
Pachetele la companiile în care statul este acţionar minoritar trebuie vândute în cel mult un an. După aceea, s-ar putea să nu mai avem nici cui, nici de ce. Majoritatea lucrurilor care au sens economic dar presupun un monopol, trebuie externalizate prin cesiuni purtătoare de redevenţă, în cel mult doi ani. Companiile la care statul este acţionar majoritar, trebuie privatizate. Ideea că statul le poate pregăti pentru privatizare obţinând astfel un preţ mai bun, s-a dovedit a fi o ficţiune ca să nu zic şmecherie. Dacă ele deţin un monopol, privatizarea ar trebui făcută prin concesiune cu o redevenţă pe măsură.
b) Privatizarea unui număr cât mai mare al serviciilor furnizate de stat. Unele dintre ele nu au sens economic, altele da. Felul în care acest lucru se poate face diferă de la caz la caz, la fel şi intervalul de timp şi mecanismele de tranziţie, dar lucrul acesta trebuie făcut. Mă refer la servicii simple, cum ar fi colectarea de impozite, dar şi la servicii complexe cum ar fi cele de învăţământ sau sănătate. Sigur, aici totul trebuie făct cu mare grijă, iar, ca o regulă, planificarea trebuie dezbătută public şi făcută transparent.
c) Legarea monedei de o resursă limitată (aur, argint, etc.)
Lucrul acesta conduce la un control strict al masei monetare. Aparent, frânează dezvoltarea, dar o face, în mod sigur, durabilă. Ea deschide drumul spre moneda privată şi ne pune la adăpost faţă de căderile monetare (în special faţă de prăbuşirea zonei Euro)
d) Dereglementarea şi simplificarea sistemului legislativ. Avem nevoie de reguli de funcţionare simple şi clare, în special în domeniul economic. Piaţa are regulile ei de funcţionare, iar legislaţia are drept scop principal creşterea încrederii şi crearea de oportunităţi. Ideile europene privind reglementarea competiţiei, de exemplu, par frumoase dar s-au dovedit extrem de păguboase.
e) Debirocratizarea prin informatizarea masivă a serviciilor care rămân în zona de competenţă a statului. Aceasta ar putea deveni realitate în trei ani şi ar duce la disponibilizarea a circa 45% din personalul administrativ, la reduceri majore de consumabile şi echipamente de birotică, la un flux mult mai fluid al banilor, la o uşurinţă a relaţionării cetăţenilor şi companiilor cu statul. Cu excepţia funcţionarilor disponibilizaţi, ar fi benefică pentru toţi.
f) Renunţarea la subvenţiile de orice fel şi utilizarea pârghiei fiscale pentru creşterea accelerată a domeniilor rentabile. Cred că toată discuţia făcută zilele trecute în legătură cu investiţia în IT versus subvenţiile în agricultură este un exemplu suficient de clar. Scopul final al acestor măsuri este scăderea treptată a taxelor şi impozitelor pe măsura creşterii încasărilor la bugetul de stat.
2. Măsuri imediate de menţinere şi relansare a economiei
a) Abrogarea impozitului forfetar. Efectele sale bugetare se pot cuantifica în pierderi. Companiile care nu au fost ajutate să moară, au fost nevoite fie să îşi mute rezidenţa fiscală, fie să renunţe la o parte din personal.
b) Adoptarea unei măsuri prin care plata TVA să fie făcută în momentul încasării şi nu în cel al facturării pentru tranzacţiile care sunt realizate prin intermediul băncilor. Această măsură ar uşura povara pusă pe companii care, de cele mai multe ori, trebuie să îşi provizioneze banii cu care să plătească dări în avans statului.
c) Plata tuturor datoriilor restante ale statului către mediul privat
d) Modificarea structurii sistemului de taxe şi impozite prin reducerea numărului lor la TVA, cota unică (impozit pe venit, impozit pe profit, impozit pe dividende), cotă pentru asigurările sociale şi de sănătate.
e) În fine, cred că măsura care ne va pune în situaţia de profitori ai crizei este cea de restructurare a raportului TVA-cotă unică, printr-un TVA de 25% şi o cotă unică de 4%. Să mă explic:
Ideea de plecare este că pentru ca un acţionar să îşi poată primi cota sa de profit, trebuie plătit un 32% (16%+16%). Azi, în majoritatea companiilor, banii se scot pe nashpa cu un cost de 8-10%. Dacă se pune fiscul cu bocancii pe ele, soluţia e simpla: ca şi în cazul impozitului forfetar, îşi mută rezidenţa fiscală şi plătesc impozite altor state. Pentru ca statul să poată încasa mai mult decât 0, ar trebui să avem cota unică de 4%. Pentru că încasările la buget să nu scadă, TVA-ul ar trebui să fie 25%. Şi acum să vedem cum arată poza asta:
TVA 25% înseamnă o creştere cu 6%. Cum un punct procentual în TVA duce la o scumpire cu 0.8 puncte procentuale, asta înseamnă că preţurile vor creşte cu circa 5%. Cu atât va trebui statul să compenseze persoanele cu venituri netaxabile (aici, ca să nu fie discuţii pe tema asta, sunt incluşi şi pensionarii).
În cazul salariaţilor, scăderea impozitului de la 16 la 4%, înseamnă o creştere a venitului real cu circa 11%. Acest lucru ar putea fi generator de inflaţie, dar suntem într-o perioadă de dezinflaţie, în drum spre deflaţie şi în acest context este un lucru bun. El duce şi la o uşoară creştere a consumului, făcând în acelaşi timp locul de muncă mult mai ieftin şi deci mai stabil. Păi ieşirea dintr-o criză clasică presupune minumum 6 luni de creştere a consumului şi de scădere a şomajului, nu?
Pentru depresia economică în care suntem, lucrul acesta nu este suficient. Pentru asta, impozitul de 4% pe profit şi dividende poate aduce creşterea economică serioasă pe care o aştemptăm. Prin ce? Păi prin investiţii, care devin astfel mai rentabile, şi prin mutări de rezidenţă fiscală în România. Aici este mica bubă politică. Luând o astfel de măsură, creştem în detrimentul celorlalţi. Dar, cum vă spuneam, vin vremuri în care fiecare trebuie să se descurce pe cont propriu.
Problema acestui plan stă tocmai în aceea că este conceput ca plan, ca serie de acţiuni pentru demantelarea treptată şi etapizată a molohului redistribuţionist. M-aş bucura să fie puse în practică, chiar şi parţial, dar mă întreb cine ar putea să o facă? Politicienii noştri în nici un caz. Toată munca lor de două decenii să se ducă pe apa sâmbetei liberale? Neeee.
Mai degrabă ar trebui văzute ca idei de fundal, de ţinut minte pentru situaţia (indezirabilă şi cam inevitabilă) în care se va prăbuşi tot castelul de cărţi de joc al statului asistenţial şi când poate ne vom întreba de unde să reîncepem şi mai ales ce să prostii să nu repetăm. (O altă serie remarcabilă de astfel de măsuri se găseşte aici. )
Şi dacă mă înşel şi se realizează ca plan ordonat, de către vreun politician vizionar (dar nu într-atât de vizionar încât să se lepede de politică, aşa cum se face ea în prezent), tot vom avea o problemă, gravă: Eroarea fundamentală a liberalismului clasic.
Domnule Pambuccian, tot respectul şi admiraţia. Dar vremea este şi întotdeauna a fost a unei trepte mai înalte, a liberalismului fără inconsecvenţe.
