De ce e importantă conştiinţa (pentru un liberal)?

Ninel Ganea · 18 februarie 2010

Filmul lui Corneliu Porumboiu, „Poliţist, adjectiv”, atinge o problemă umană ridiculizată puternic de omul modern, atunci când nu este ignorată complet. Tema conştiinţei ocupă ultimele minute ale filmului, dar o face într-un mod care răsplăteşte aşteptarea spectatorului, dupa un periplu minimalist pe străzile, apartamentele şi birourile din Vaslui.

Cei trei protagonişti ai dialogului final (“Cristi” – poliţistul interpretat de Dragoş Bucur, şeful cel rău “Anghelache”, interpretat de Vlad Ivanov, şi secretara acestuia) încearcă să răspundă întrebării: ce e conştiinţa. Fiecare dintre ei este reprezentativ pentru o poziţie morală asumată mai mult sau mai puţin explicit.

Pentru antieroul “Cristi”, conştiinţa este ceva ce nu-l lasă să facă rău, “ce ar regreta după”. El se află în postura umanistului iluminist, în care au supravieţuit reflexele morale, dar fără un suport transcendent explicit. Nu vrea să-l bage la puşcărie, fără suficiente probe, pe un adolescent consumator de droguri uşoare, având în vedere, printre altele, şi faptul că legislaţia s-ar putea schimba în viitor. Dar conştiinţa reprezintă pentru el marele hop peste care nu poate să treacă, într-o primă fază.

Pentru şeful poliţiei, “Anghelache”, recursul la conştiinţă ia forma unui pozitivism legal într-o interpretare cam abruptă, dar perfect justificabilă în context.

Cheia întregului dialog şi a filmului stă, cred, în scurtul dialog dintre Anghelache şi secretara sa. Întrebată direct ce e conştiinţa, ea răspunde fără ezitări prea mari: vocea lui Dumnezeu. Şeful poliţiei este de acord cu răspunsul însă obiectează, a la Ivan Karamazov, că dacă Dumnezeu nu există, atunci fiecare poate acţiona după cum îl taie capul, iar rezultatul va fi o anarhie. Iar el nu crede. De aceea este nevoie de legi, fie ele absurde sau nu.

În opoziţie cu răspunsul tranşant al secretarei, ezitările personajului interpretat de Dragoş Bucur sunt izbitoare. Incapacitatea sa de a răspunde la întrebarea “ce e conştiinţa” nu are, în opinia mea, legătură cu lipsa dexterităţilor lingvistice, ci cu absenţa/dispariţia unei tradiţii a virtuţii în care gesturile morale să apară firesc.

Dificultatea antieroului “Cristi” (şi a omului modern) de a se împotrivi lumii în care trăieşte îşi are sursa în pierderea moralei, fie ea creştină sau/şi aristotelică. În golul lăsat, tot ce mai supravieţuieşte sunt fragmentele etice care fac acţiunile morale ininteligibile, iraţionale şi ridicole. Din acest motiv, căderea personajului principal este consecinţa firească a dezordinii morale în care se mişcă. Iar opoziţia faţă de secretara care răspunde simplu şi direct: – “vocea lui Dumnezeu” – doar întregeşte tabloul decăderii.

Cititorul răbdător se poate întreba legitim ce legătură are asta de-a face cu liberalismul. Am să încerc să răspund foarte pe scurt mai jos, făcând o analogie cu situaţia din “Poliţist, adjectiv”.

Problema cea mai spinoasă pentru teoreticienii liberali este legată de motivaţiile pentru care ar accepta cineva să fie liberal într-o lume complet neliberală. Este limpede, pentru suficient de mulţi oameni, că liberalismul reprezintă un sistem moral şi economic superior oricărei ordini alternative, dar totuşi lumea nu se grăbeşte, cu excepţii nesemnificative, să-l adopte.

La nivel individual, întrebarea fundamentală este de ce ar accepta cineva să fie liberal, în condiţiile în care această alegere nu îi aduce absolut niciun câştig în ordine materială, socială şi personală. Ba mai mult, opţiunea liberală atrage după sine, de cele mai multe ori, un blam instantaneu. (Exemplele din această categorie sunt multiple).

Situaţia morală nu diferă cu nimic faţă de cea a poliţistului din filmul lui Corneliu Porumboiu. “De ce ar trebui cineva să facă un gest firesc, din punct de vedere etic, dar care tuturor le apare ca fiind absurd şi care, mai mult, nu aduce după sine niciun beneficiu?” este o întrebare legitimă atât pentru poliţistul Cristi, cât şi pentru liberalul devenit bancher inflaţionist sau birocrat european. În răspunsul pe care fiecare îl dă acestei probleme cred că stă, în ultimă instanţă, soarta liberalismului autentic şi nu numai.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Frumos articol! Felicitari!

    Alex Odea · 19 februarie 2010, 04:55 · #

  2. Analogia dintre film si esenta morala a liberalismului este foarte inspirata. Cred insa ca filmul mai are un punct forte: prin insistenta detaliilor excesiv de lungi, reuseste sa faca o radiografie a unei societati degradate in care haosul evocat de Anghelache apare prin prisma lipsei regulilor morale ale societatii. Liberalismul se manifesta prin intermediul contractelor, mai mult, a contractelor respectate. Lipsa moralei in scara de valori a unei societati aduce cu sine lipsa posibilitatii dezvoltarii liberalismului. Cum poate sa reziste un sistem ce se bazeaza pe precepte morale precum respectarea unor obligatii si a libertatii celorlalti intr-o societate in cere aceste valori nu mai sunt primordiale?…

    Maria Neag · 27 februarie 2010, 12:11 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)