Dezvoltarea durabilă de... subzistenţă, sau cum să ne încălzim fără să facem focul!

Octavian-Dragomir Jora · 26 iunie 2008

Stiaţi că Al Gore este prins în topul TIME la capitolul “cei mai influenţi gânditori şi oameni de ştiinţă” ai zilelor noastre? Spre deosebire de epoca pre-Wikipedia, a unor Aristotel, Descartes, Galileu sau Newton, când unitatea de măsură în erudiţie era tratatul!, fostul „vice” al Americii a cunoscut consacrarea cu un micuţ documentar dogmatic, botezat „An Inconvenient Truth”. Filmul grupează scrupulos doar argumentele segmentului “publicly subsidized” din Academia lumii pe care demonstrarea inexistenţei unei “man-made global warming” l-ar trimite urgent la recalificare. Promovat ca a cincea evanghelie, materialul conţine teza previzibilă: este nevoie de moderaţie! Si cine este depozitarul acesteia, decât guvernele lumii chemate să Ky(c)otească despre cine?, ce?, cum?, cât? şi pentru cine? “să polueze” şi, în cele din urmă, “să producă”. Socialismul ecologic al lui Gore din Tennessee poate, însă, prinde greu la Gore din Chitila, care ar voi să aleagă dumnealui între slujba bună de la rafinărie, aerul ozonat, temperaturile blânde şi gumele ieftine pentru Audi-ul second hand din import luat fără taxa de prima înmatriculare.

Încălzirea PLANETEI

Trăim cea mai fierbinte vară a ultimilor ani. Este dincolo de orice îndoială ori scepticism gratuit. Întrebarea esenţială, vom vedea de ce, este: poartă Omul toată vina pentru încălzirea globală? Fizicienii, geofizicienii, climatologii, meteorologii, oceanografii, ecologii, chimiştii, biochimiştii, biologii sunt departe de a fi atins vreun consens, deşi impresia este că în virtutea democraţiei academice par mai mulţi cei care ar zice “da”. Să nu uităm, însă, că tot democraţia academică a hotărât, demult, că aparatele mai grele decât aerul nu pot zbura sau că Soarele se învârte în jurul Pământului! Singurul argument al cercetătorilor adepţi ai tezei “industrializării vinovate” ar fi acela că: “se observă o corelaţie istorică între creşterea cantităţii de carbon din atmosferă şi creşterea temperaturii”. Dar corelaţia nu înseamnă în mod necesar cauzalitate; asta o învaţă până şi un puşti de gimnaziu. Apoi, în veacul trecut a existat o ditamai decorelaţie între 1940-1975. Iar paleogeologia a dus şi ea la concluzii interesante: creşterea concentraţiei de carbon din atmosferă se petrecea, în medie, cam la 800 de ani după (!) un puseu de încălzire a climei. Deşi, aparent, ne-am afla în ograda ştiinţelor naturii, economia politică este cea care ne poate lumina consecinţele grave la care ne expunem, ca Specie, adoptând ‘eco-explicaţii’ aiuritoare.

Încălzirea Cercetării

Primul răspuns al economiei este cel “meschin”: un cercetător va fi mai înclinat să furnizeze contractorului răspunsurile care justifică continuarea proiectului de cercetare. Dacă vorbim de Statul-contractor, interesul devine unul “self-perpetuating”: guvernele au interes să finanţeze acele proiecte care le justifică intervenţia, iritantă şi inoportună, în economie şi societate.

Celălalt răspuns, de substanţă, poate fi construit pe caz concret, pornind de la celebrul “Stern Review on the Economics of Climate Change 2006”, raport prezentat la începutul acestui an şi la Bucureşti, în cadrul unui eveniment organizat de Ambasada Britanică. Paranteză: raportul coordonat de Sir Nicolas Stern e şi independent, şi patronat de guvernul Regatului Unit.

Trecem de partea cu scenarii, decenii, probabilităţi şi grade Cesius – construită în cel mai pur stil panicard – şi ajungem la aprecierile economice. Raportul compară eventualele costuri ale pasivismului (fireşte, guvernamental) – previzionate la un 20% din PIB-ul global – cu cele ale activismului (tot guvernamental) – doar 1%. Altfel spus, un “public policy” e un chilipir.

Pentru a nu pierde 20% din PIB, lumea ar trebui să producă cu 80% mai puţin CO2 decât azi; până în 2050, emisiile ar trebui duse la 75% din nivelul actual. Însă, dat fiind pattern-ul actual de dezvoltare a economiei – dependent de combustibilii fosili –, Stern nu explică de ce politica de limitare a activităţii economice nu ar aduce ea însăşi pierderi de PIB, chiar peste 20%.

Încălzirea Calculelor

Componenta “modificare a tehnologiilor actuale înspre cele nepoluante” e chiar mai ieftină decât 1% din PIB-ul global care ar trebui donat guvernelor lumii, spune Stern. Ar fi nevoie doar de dublarea fondurilor (publice!) pentru cercetare-dezvoltare în energie, spre un 20 mld. dolari, echivalent cu 0,05% din PIB-ul lumii, şi ne apropiem de scop, susţine raportorul.

Deşi este rezonabil când afirmă că “low carbon technologies” nu pot fi exploatate acum eficient – curba învăţării ajutându-ne însă să facem acest lucru în viitor – Sir Nicholas propune ca substituţia să se petreacă acum, ignorând legătura logică dintre exploatarea tehnologiilor actuale, intensive în carbon, şi emergenţa, în viitor, a tehnologiilor “verzi”, nepoluante.

Logica economică zice că tehnologiile nu pot apărea ex nihilo şi nu pot prolifera decât legate de un anumit stadiu al dezvoltării capitalului. Iar capitalul nu se poate dezvolta/acumula dacă îl rupem forţat/arbitrar de componenta tehnologică curentă. (Ar mai fi avut la ce televiziuni să se producă liderii verzi ai lumii dacă motorul lui Watt era în epocă interzis ca neecologic?)

Dezvoltarea capitalului este singura cale care poate conduce în timp la rafinarea tehnologiilor, dovadă că azi avem posibilitatea materială, deşi redusă, de a ne pune problema tehnologiilor nepoluante. Dacă s-ar fi pus problema tehnologică înaintea dezvoltării capitaliste, probabil că acum am fi meditat în comuniune cu natura la “dezvoltarea durabilă de… subzistenţă”.

Încălzirea PAC-ului

Uniunea Europeană a preluat deja încălzirea globală între îngrijorările sale oficiale, iar soluţiile ţin de tipicul său etern: reglementări şi, de restul, fonduri publice. Realistă, însă, Europa joacă la două capete – ‚combatere’ şi, unde nu se poate, ‚adaptare’. Asta reiese dintr-un document pe care Comisia l-a pregătit de curând, pe care va încerca să îl impună statelor membre.

Între soluţiile ‚soft’ de adaptare, se vorbeşte de schimbarea rotaţiei culturilor şi a perioadei de însămânţare ori de soluţii de sporirea confortului termic al locuinţelor. Opţiunile ‚hard’ vizează îndiguiri, relocare de porturi, capacităţi de producţie sau localităţi din regiunile costale joase sau construirea de noi centrale electrice pentru a compensa dificultăţile hidrocentralelor.

Documentul propune inserarea obiectivului finanţabil numit “combatere/adaptare la încălzirea globală” în bugetul Politicii Agricole Comune (PAC). Însumând 44 mld. euro, acesta acoperă azi jumătate din bugetul Uniunii. Raţiunea cuplării e filosofia comună a vechii politici agricole şi a noului obiectiv, inserabil odată cu reforma PAC: ‘acoperirea fluctuaţiilor de venituri’.

Spiritele vigilente s-au prins în 50 de ani că esenţa economică a proiectului european ţine de ‚libertăţi de circulaţie plus boemă agricolă’. Dincolo de revizuirea politicii energetice din raţiuni fifty ecologice, fifty geopolitice, de piaţa emisiilor de CO2 şi de amararea unui consens global post-Kyoto, e previzibil că Uniunea nu ar putea rata răcorirea aristocraţiilor săi fermieri.

Încălzirea României

Grija UE pentru fermierii săi ar trebui să le sune bine ţăranilor români, nemulţumiţi de faptul că guvernul dă impresia că e pregătit doar pentru o lume a condiţiilor ideale de temperatură şi presiune. În problema secetei din vara aceasta, însă, dreptatea, câtă se poate face ea pe banii altora (contribuabilul net), pare să fie de partea ministrului agriculturii, Decebal Traian Remeş. Acesta a declarat deja, textual, că va trata refuzul fermierilor de a apela la irigatii cu refuzul de a le plăti despagubiri. Bine, dar deficitele structurale istorice din agricultura românească, girate de guvernele ‘de după’, temătoare sau, dimpotrivă, interesate să abramburească crearea unei pieţe funciare funcţionale, au alimentat din plin iresponsabilitatea antreprenoriatului agrar din România. Bunăoară, doar 10-12 % dintre fermieri români sunt asiguraţi contra secetei, ceea ce reprezintă un proxi bun pentru rata celor care privesc în prezent agricultura ca un business.

Despăgubirile agricole şi sprijinirea sistemului de irigaţii sunt deja sperietorile verii la bugetul României. Mai îngrijorează aportul la PIB al agriculturii, ciuntit de secetă, precum şi importurile de cereale pentru alimentaţie şi furaje, care vor adânci deficitul comercial. Prin ţară se vorbeşte de o recoltă de grâu cu 60% mai mică decât cea previzionată, iar pensionarii se roagă tot mai apăsat de la versul cu “pâinea noastră cea de toate zilele…” încolo, laicizând, reflex, “… dă-ne-o nouă astăzi şi nu ne duce pre noi în scumpire cum se zice pe la televizor”. Preţul grâului a atins deja cea mai ridicată valoare din ultimii patru ani pe piaţa europeană, Bursa de la Paris, din cauza secetei din zona Mării Negre, acolo unde Ucraina, Rusia şi România stau înşirate pe axa aridităţii. Si bursa de la Chicago a capturat în preţul contractelor tranzacţionate impactul recoltei slabe de grâu din Est. Iar rezervele de apă şi hidroenergia sunt ‚solidare’ cu agricultura.

Încălzirea îngheţării

Până să se împlinească profeţiile lui Stern şi Co. cu înecarea unor insule sau zone de coastă în apele oceanului planetar, acum avem debite reduse la apele curgătoare şi neajunsurile conexe. La noi, dacă debitul Dunării scade, odată cu el scad şansele ca reactorul 1, poate chiar şi 2, de la Cernavodă să rămână ‚on’ (trebuie răcite), scade energia produsă la Porţile de Fier, şi scade traficul fluvial comercial. Păi, toate scad? Nu, unele pot şi creşte: preţurile la energie, probabil prin toamnă. Deşi e posibil să fie mai gravă ca oricând, seceta din energie are un precedent în 2003 atunci când Cernavodă şi Porţile de Fier au fost închise, iar termocentralele au preluat suprasarcina. La vremea respectivă, Hidroelectrica ar fi trebuit să falimenteze la câte pierderi a avut, salvarea sa venind din partea statului, în proprietatea căruia se afla. Însă, din punctul de vedere al respectului pentru banul public atare salvări nu-şi merită numele. Anul acesta, există totuşi speranţa că din punct de vedere al managementului riscului, şi dat fiind precedentul din 2003, seceta a fost încorporată monetar în evaluarea cheltuielilor şi veniturilor previzionate.

În situaţiile extreme, apar intuiţiile extreme. Un sistem energetic suplu la riscuri e unul complet privat. Extrapolabil în agricultură, industrie, servicii (altele decât cele care, spune-se, au grijă să răcorească emoţiile populaţiei, filtrând informaţiile despre caniculă). Stările intermediare sunt surogate, proprietatea publică, o inepţie. Independent de încălzirea globală, mai ‘catolic’ decât europenii ‚funcţionali’, statul român a decuplat, în energie, producţia de distribuţie, ca vector de concurenţă, şi îşi face curaj ca, după distribuţie, să privatizeze şi producţia (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz Mediaş). Până unde? Ca să îl cităm pe controversatul Patriciu, până ce „privatizăm tot”. Deci, raţionalitate şi stimulente corecte, în loc de ‚călduri’ ori ‚frisoane’.

Salvările din orice fel de crize (locale, globale, încălziri, glaciaţii), făcute în ideea „să luăm de la Pavel, să-i dăm lui Petru”, cu legitimităţi ştiinţifice fraudate, sunt ruinătoare pentru civilizaţia ce vrem să o protejăm şi la Copşă Mică, şi în Amazonia, şi în Sahel, şi în SUA. Filosofii! Poate. Însă citită ca bună judecată economică, filosofia devine subit cea mai pragmatică dintre ştiinţe.

(Articolul reprezintă o variantă a articolului "Lumea a făcut temperatură", publicat drept cover-story în PIAŢA FINANCIARĂ - revistă lunară financiar-bancară - în nr. 7-8, iulie-august 2007)


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Razvan Tanjala · 24 august 2008, 04:48 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)