Ce le-a făcut statul familiilor noastre?

Allan Carlson · 20 noiembrie 2006

Traducere şi adaptare de Dan Cristian Comănescu *

Soarta familiilor şi a copiilor din Suedia ilustrează adevărul observaţiei lui Ludwig von Mises, conform căreia „nici un compromis” nu este posibil între capitalism şi socialism. Voi arăta aici de ce creşterea statului asistenţial poate fi văzută ca un transfer al funcţiei de „dependenţă”, de la familii către funcţionarii de stat. Procesul a început în secolul al XIX-lea, în Suedia, prin colectivizarea timpului economic al copiilor, prin impunerea şcolarizării obligatorii, a legilor care interziceau copiilor să muncească şi a legii pensiilor de stat pentru cei vârstnici. La rândul lor, aceste schimbări au devenit stimulente de a nu mai avea decât puţini copii, sau chiar nici unul. În anii 1930, social-democraţii Gunnar şi Alva Myrdal s-au prevalat de „criza demografică” rezultată de aici, pentru a pretinde colectivizarea completă a creşterii copiilor. Politica lor „familială”, implementată în următorii peste patruzeci de ani, a distrus practic familia autonomă în Suedia, substituindu-i o „societate clientelară”, în care cetăţenii sunt clienţi ai funcţionarilor publici.

În micul volum intitulat Birocraţia, Ludwig von Mises observă că socialismul contemporan „îl ţine pe individ strâns monitorizat, din pântecele mamei sale până în mormânt”, iar „copiii şi adolescenţii sunt ferm integraţi în aparatul atotcuprinzător al controlului de stat”. Într-un alt context, el pune în contrast „capitalismul” cu „socialismul”, conchizând că „nu există nici un compromis posibil între aceste două sisteme. Contrar unei erori foarte răspândite, nu există nici o cale de mijloc, nici un al treilea sistem posibil, ca model de ordine socială permanentă”. Observaţiile mele se concentrează pe validitatea ultimei afirmaţii, văzută din perspectiva sorţii pe care au avut-o familia şi copiii în statul suedez contemporan, care s-a dedicat eminamente „căii de mijloc”.

În Suedia găsim un exemplu paradigmatic de manipulare birocratică pentru a distruge principalul rival al statului, ca punct de convergenţă al loialităţilor: familia. Analizând această rivalitate dintre stat şi familie, este important să avem în vedere faptul că un nivel fundamental de „dependenţă” este invariabil prezent în toate societăţile. În toate comunităţile de oameni există nou născuţi şi copii, persoane foarte vârstnice, indivizi care suferă de handicapuri severe şi alţii care sunt grav bolnavi. Oamenii aceştia nu-şi pot purta de grijă singuri. Fără ajutor de la ceilalţi, vor muri. Orice societate trebuie să aibă o modalitate de a-i îngriji pe aceşti membri dependenţi. În sfera libertăţii, cea care furnizează protecţia şi grija de care au nevoie oamenii aceştia, este instituţia naturală a familiei (suplimentată şi susţinută de comunităţi locale şi de organizaţii voluntare). Într-adevăr, principiul socialismului pur, „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, funcţionează în familia autonomă – şi numai în familie.

Afirmarea statului asistenţial poate fi repovestită ca un transfer necontenit al funcţiei de „dependenţă”, de la familie către stat; de la persoane legate între ele prin legături de sânge, căsătorie sau adopţie, către persoane legate numai de funcţionarii publici. Procesul acesta a început în Suedia, la mijlocul secolului al XIX-lea, printr-o serie de proiecte birocratice, care au început să demanteleze legăturile dintre părinţi şi copiii lor. Conform modelului obişnuit, prima afirmare a controlului statal asupra copiilor a venit în anii 1840, o dată cu adoptarea legilor obligativităţii mersului la şcoală. Deşi a fost justificată ca o măsură destinată ameliorării cunoştinţelor şi bunăstării poporului, semnificaţia ei mai adâncă era colectivizarea [adică trecerea în proprietate „publică”, sau „naţionalizarea”] timpului copiilor, pornind de la postulatele că funcţionarii de stat (birocraţii regatului Suedez) ştiu mai bine decât părinţii cum trebuie copiii să-şi petreacă timpul şi că în părinţi nu se poate avea încredere şi nu se poate aştepta de la ei să-şi protejeze copiii de exploatare.

Următorul pas a venit în 1912, o dată cu legislaţia care le-a interzis cu stricteţe copiilor să muncească în fabrici şi, parţial, la fermele agricole. Din nou, presupoziţia implicită era că autorităţile asistenţei de stat erau judecătorii cei mai buni ai modului în care trebuie copiii să-şi folosească timpul şi, de asemenea, mai miloşi faţă de ei decât erau sau decât puteau fi părinţii.

Pasul final a venit cam tot în acea perioadă, când guvernul suedez a implementat un program de pensii pentru cei vârstnici, care a devenit repede universal. Semnificaţia subiacentă aici a fost colectivizarea unei alte funcţii de „dependenţă”, de data aceasta a dependenţei de adulţii maturi a oamenilor „foarte bătrâni” şi „slabi”. De veacuri întregi, grija de cei vârstnici fusese o chestiune de familie. De acum înainte, avea să fie de competenţa statului. Luate împreună, efectul net al tuturor acestor reforme a fost colectivizarea valorii economice a copiilor. Economia naturală a gospodăriei familiale şi valoarea [economică] pe care copiii o aduceau părinţilor lor – fie ca lucrători în întreprinderea familială, fie ca „poliţă de asigurare” pentru vârsta înaintată – au fost măturate. Părinţilor le revenea în continuare costul creşterii copiilor, dar câştigul economic pe care aceştia puteau să-l aducă fusese confiscat de „societate”, adică de statul birocratic.

Rezultatul previzibil al acestei schimbări, după cum vă va spune orice economist format la „şcoala lui Gary Becker”, avea să fie o reducere a cererii de copii - şi exact lucrul acesta s-a petrecut în Suedia. Începând de la finele anilor 1880, fertilitatea suedeză a intrat în cădere liberă, iar în 1935 Suedia avea cea mai redusă rată a natalităţii din lume – şi anume sub nivelul de creştere zero, la care o generaţie abia reuşeşte să se reproducă [numeric].

Teoria standard a tranziţiei demografice a fost, multă vreme, că această scădere a ratelor natalităţii este o consecinţă necesară, inevitabilă, a industrializării contemporane: că stimulentele unei economii capitaliste subminează relaţiile familiale tradiţionale. Cu toate că este adevărat că structura familială tradiţională se confruntă cu un nou tip de stres în societatea industrială, cercetările mai recente sugerează că, în realitate, provocarea majoră se datorează creşterii statului.

Trecând în revistă experienţele multor ţări, demograful Norman Ryder, de la Universitatea Princeton, a constatat că motivul comun principal al declinului fertilităţii este introducerea educaţiei publice de masă. „Educaţia tinerei generaţii are o influenţă subversivă”, spune el. „Organizaţiile politice, ca şi cele economice, cer loialitate şi caută să neutralizeze particularismul familial. Există o luptă între familii şi stat, pentru minţile celor tineri”, în cadrul căreia şcoala de stat obligatorie serveşte drept „principal instrument al predării mentalităţii cetăţeneşti, ca un apel direct adresat copiilor, pe deasupra capetelor părinţilor”. Confirmând validitatea universală a exemplului suedez, Ryder adaugă că, în vreme ce educaţia obligatorie ridică, pentru părinţi, costurile creşterii de copii, un sistem statal de securitate socială rupe legătura naturală dintre generaţiile unei familii şi pe un alt plan, asigurându-i statului poziţia de nou receptacol al primei loialităţi.

Deşi sistemul familial dintr-o ţară se poate reorganiza temporar în jurul unităţii reproductive „bărbat-femeie”, chiar şi această bază de independenţă sfârşeşte în cele din urmă prin a se dizolva. Rezultatul final al intervenţiei statale, explică Ryder, este diminuarea progresivă a fertilităţii, astfel încât indivizii supravieţuitori rămân singuri în faţa statului (i).

Contradicţiile inerente acestei metode de organizare socială s-au acumulat, în Suedia, la începutul anilor 1930. Deoarece rata natalităţii scăzuse sub nivelul de creştere zero, conservatorii suedezi au devenit isterici în legătură cu „ameninţarea depopulării” şi cu dispariţia copiilor suedezi. Aceste voci susţineau că problema de căpătâi era dislocarea spirituală, sau declinul creştinătăţii, sau afirmarea materialismului, sau egoismul individualist. Nimeni, nici măcar un singur suflet din cadrul dreptei politice, nu s-a interesat de problemele asociate cu legislaţia socială din ultimii 90 de ani (ii). Astfel încât, o dată cu ajungerea la paroxism a „crizei populaţiei” din Suedia, s-a ivit prilejul mult aşteptat pentru demagogie şi exploatare. În acest moment şi-au făcut apariţia doi tineri experţi suedezi în ştiinţele sociale, Gunnar Myrdal şi soţia sa, Alva Myrdal [ulterior laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie, în 1974 şi, respectiv, în 1982]. Înainte de a povesti cum au uzat şi abuzat ei de problema populaţiei, daţi-mi voie să spun câteva lucruri despre provenienţa lor şi despre influenţele care s-au făcut resimţite în opera lor.

Paternalismul birocratic are o lungă istorie în Suedia, începând de la aparatul de stat construit de regii Vasa în prima parte a secolului al XVI-lea şi care a avansat, prin zdrobirea autonomiilor regionale, în urma revoltei eşuate a lui Nils Dacke, din anii 1540. Dar soţii Myrdal au adus ceva nou – şi foarte „în ton cu secolul XX”. Ei erau experţi în ştiinţele sociale – intelectuali din mediul academic –, dedicaţi unui nou tip de activism politic. După cum explica însăşi Alva Myrdal, „de acum, politica a fost adusă sub controlul logicii şi al cunoştinţelor tehnice şi în felul acesta a fost obligată să devină, în esenţă, o inginerie socială constructivă”.

În al doilea rând, cu toate că americanii au fost bombardaţi cu afirmaţii repetate despre înţelepciunea „modelului suedez”, este important să observăm în ce măsură noul stat asistenţial suedez s-a bazat pe experimente americane. Amândoi soţii Myrdal au petrecut anul academic 1929-1930, aşadar, ultima perioadă a aşa-numitei „Ere Progresive” americane, călătorind prin Statele Unite, graţie unor burse acordate de Fundaţia Laura Spelman Rockfeller. În acest interval, Alva Myrdal a fost influenţată de aşa-numita „şcoală de sociologie de la Chicago”. William Ogburn, în particular, a impresionat-o prin observaţia lui, că statul şi şcoala se dezvoltaseră inevitabil pe seama familiei; şi că familia se confruntă tot mai mult cu „o pierdere progresivă a funcţiei sale specifice”, pe măsură ce se retrage din sfera necesităţii istorice, înspre aspecte legate numai de personalitate. Alva Myrdal şi-a petrecut, de asemenea, o bună parte din timp la Institutul de dezvoltare a copilului de la Universitatea din Columbia şi pentru a vizita centrele preşcolare şi de îngrijire peste zi experimentale, care funcţionau cu bani acordaţi de Fundaţia Rockfeller. Aceste exemple de colectivizare a funcţiei parentale au impresionat-o profund.

În ceea ce-l priveşte pe Gunnar Myrdal, activitatea sa la universităţile din Columbia şi la cea din Chicago l-a făcut să conştientizeze enormul potenţial politic apărut cu prilejul dezbaterii din Suedia, pe atunci aflate la început, despre „criza populaţiei”.

Într-un important articol din 1932, intitulat „Dilema politicilor sociale” şi scris pentru revista suedeză de avangardă Spektrum, Gunnar Myrdal a explicitat măsurile politice necesare. El a început prin a trece în revistă compromisul dinainte de 1914, al unui „socialism îmbibat de liberalism” cu un „liberalism îmbibat de socialism”. În aceste condiţii, spunea el, liberalismul din secolul al XIX-lea renunţase la pesimismul său malthusian şi la dogmatismul liber-schimbist, în locul cărora îmbrăţişase ideea că reformele pentru protejarea muncitorilor sunt necesare; socialiştii, la rândul lor, renunţaseră la ideile de revoluţie şi de redistribuţie masivă a proprietăţii, exprimându-şi satisfacţia pentru paşii succesivi care se făceau în vederea ajutorării clasei muncitoare.

Războiul Mondial zdruncinase însă acest compromis. Myrdal afirma că, de acum, liberalismul clasic era mort, şi partizanii săi împrăştiaţi. El susţinea, de asemenea, că mişcarea muncitoare avea nevoie să fie din nou radicalizată şi să caute un nou tip de politică socială. În condiţiile vechiului compromis, spunea Myrdal, politicile sociale fuseseră orientate spre simptome, oferindu-le ajutor săracilor sau bolnavilor. Noua politică socială, afirma el, trebuie să fie de natură preventivă. Experţii în ştiinţele sociale, utilizând tehnicile moderne, aveau acum posibilitatea de a întrebuinţa statul pentru a preveni apariţia patologiilor sociale. Atunci când se bazează pe premise orientate de valorile umane şi pe ştiinţa raţională, spunea el, aceste politici sociale preventive duc la un „mariaj natural” între soluţia corectă din punct de vedere tehnic, cu radicalismul politic [socialist]. Myrdal atrage în mod explicit atenţia asupra crizei demografice din Suedia, ca fiind un prilej, pentru analiza sociologică raţională, de a produce ideile eficiente şi radicale necesare unei schimbări impuse de stat.

Soţii Myrdal au expus pe larg programul acesta în best-sellerul lor din 1934 despre criza demografică, Crisis in the Population Question, un volum admirabil construit, care a dus la transformarea de fond a Suediei. În vreme ce conservatorii suedezi continuau să se plângă de imoralitatea sexuală, soţii Myrdal atrăgeau explicit atenţia asupra contradicţiilor provocate de un stat asistenţial incomplet. Ei recunoşteau faptul că acţiunile de până atunci ale statului, ca obligativitatea frecventării şcolii, interzicerea muncii copiilor şi pensiile de stat pentru vârstnici, distruseseră valoarea economică a copiilor pentru părinţi. Date fiind stimulentele implementate de stat, tocmai persoanele care contribuiau cel mai mult la supravieţuirea naţiunii, crescând copii, erau condamnate la sărăcie, la locuinţe inadecvate, deficienţe în nutriţie şi la posibilităţi de recreere limitate. Cuplurile tinere se confruntau de acum cu o alegere voluntară între sărăcie cu copii şi un nivel de viaţă mai ridicat, fără ei. Tinerii adulţi erau obligaţi să-i susţină atât pe pensionari şi pe nevoiaşi, prin sistemul asistenţial de stat, cât şi pe copiii cărora le dădeau naştere. Sub presiunea acestor multiple poveri, ei optaseră pentru reducerea numărului de copii, acesta fiind singurul factor aflat sub controlul lor. Pentru Suedia, rezultatul era depopulare şi spectrul extincţiei naţionale.

În viziunea soţilor Myrdal, existau doar două alternative. Prima – demantelarea şcolii publice, a legilor împotriva muncii copiilor şi a pensiilor de stat pentru vârstnici, în vederea restaurării autonomiei familiale – „nu merita nici măcar să fie luată în consideraţie” (iii). Cealaltă alternativă – chipurile, singura practicabilă – era să se desăvârşească statul asistenţial, astfel încât să se îndepărteze contrastimulentele existente din calea copiilor, prin colectivizarea practic a tuturor costurilor directe implicate în naşterea şi creşterea lor. Argumentul era de fapt cam acesta: pentru a rezolva problemele cauzate, în mare parte, de precedentele intervenţii ale statului, guvernul trebuia acum să intervină completiv.

Aceasta însemna îmbrăţişarea unui nou tip de asistenţialism: „El vizează o politică socială preventivă, îndeaproape călăuzită de idealul de ameliorare a calităţii materialului uman şi, în acelaşi timp, de punere în practică a politicilor de redistribuţie radicală, apte să transfere o mare parte din povara susţinerii materiale a copiilor în grija societăţii”. Birocraţia de stat nu se bucurase niciodată, până atunci, de un asemenea mandat. Prin însăşi natura cuvântului, o politică „preventivă” făcea ca toate familiile suedeze să devină eligibile pentru sprijin, inspecţie şi control. Nu se putea şti niciodată de unde putea să apară o problemă: prin urmare, pentru a face din prevenţie o realitate, trebuiau implementate măsuri de intervenţie birocratică universale.

Accentuând imperativul acesta, soţii Myrdal conchideau: „chestiunea populaţiei se transformă, astfel, în cel mai eficace argument pentru o remodelare totală şi radical socialistă a societăţii”v. Alternativa, spuneau ei fără ocolişuri, era extincţia naţională.

Programul lor includea alocaţii universale de la stat pentru îmbrăcămintea copiilor, un plan de asigurări universale de sănătate, un drept universal la îngrijire pe timpul zilei, tabere de vară de stat pentru copii, micul dejun şi prânzul gratuit la şcoală, case finanţate de stat pentru familii, prime de naştere pentru acoperirea costurilor indirecte ale aducerii pe lume de copii, împrumuturi pentru tinerii căsătoriţi, prelungirea concediului de maternitate şi dezvoltarea serviciilor de moaşă, planificarea economică centralizată şi aşa mai departe. Scopul lor era, de fapt, colectivizarea consumului, oferindu-le părinţilor un set de servicii de la stat, raţional determinate şi suficient de uniforme, coordonate de funcţionari publici şi finanţate prin impozite prelevate de la cei bogaţi şi cei fără copii.

Obiecţiile conform cărora, în realitate, programul lor ameninţa familia, au atras replica, în mod caracteristic abruptă, că „mica familie contemporană este aproape… patologică… Vechile idealuri”, afirmau soţii Myrdal, „trebuie să dispară, o dată cu generaţiile care le-au susţinut”.

Apelurile la libertate şi la autonomia familială au fost întâmpinate cu răspunsuri la fel de tăioase. Soţii Myrdal considerau că „dorinţa individualistă eronată” a părinţilor de a dispune de libertatea de a-şi creşte propriii copii este de origine nesănătoasă: „… o mare parte din obositorul patos care sare în apărarea ‘libertăţii individuale’ şi a ‘responsabilităţii pentru familia proprie’ se bazează pe dispoziţia sadică de a extinde această ‘libertate’ până la proporţiile unui drept nelimitat şi necontrolat de a-i domina pe ceilalţi”.

Pentru a creşte copii potriviţi pentru o lume cooperatistă, „trebuie să îi eliberăm mai mult pe copii de noi înşine”, lăsându-i, pentru îngrijire şi formare, în seama experţilor acreditaţi de stat. Creşa colectivă de zi, coordonată de experţi controlaţi de stat, era mai adecvată obiectivului corespunzător eliminării claselor sociale şi al construcţiei unei societăţi bazate pe democraţia economică, decât mica familie patologică.

Între 1935 şi 1975, agenda internă a soţilor Myrdal a călăuzit, cu anumite întreruperi, evoluţia statului asistenţial suedez. Perioadele de activism politic şi birocratic – 1935-1938, 1944-1948 şi 1965-1973 – au fost întrerupte de dovezi de rezistenţă activă ale populaţiei suedeze, sau de constrângeri bugetare, care amânau implementarea completă. Dar, la finele procesului, majoritatea elementelor agendei alcătuite de familia Myrdal erau implementate.

Care au fost rezultatele specifice? După ce familia a fost deposedată, prin decret de stat, de toate funcţiile ei productive, de toate funcţiile ei de asigurare şi de asistenţă şi de majoritatea funcţiilor de consum, nu trebuie să ne surprindă că tot mai puţini suedezi au ales să trăiască în familii. Rata căsătoriilor a scăzut până la un nivel record, printre ţările contemporane, în vreme ce proporţia adulţilor celibatari a crescut exploziv. În regiunea centrală a Stockholmului, de pildă, pe la mijlocul anilor 1980, un total de două treimi din populaţie locuia în case de o singură persoană. Prin colectivizarea completă a costurilor şi a beneficiilor creşterii de copii şi prin eliminarea deliberată, prin lege, a câştigurilor economice naturale provenite din căsătorie, maternitatea a fost, de asemenea, ruptă de căsătorie: în 1990, peste jumătate dintre naşterile din Suedia erau în afara căsătoriei.

În plus, copiii au primit o mare parte din beneficiile furnizate de stat sub formă de „drepturi”: îngrijiri medicale şi dentare gratuite; transport public abundent şi ieftin; mese gratuite; şcolarizare gratuită; şi chiar „avocaţi ai copiilor”, disponibili pentru a interveni atunci când părinţii întreceau limitele. Nici copiii nu mai aveau nevoie de „familii”: de acum înainte, adevăratul lor părinte era statul.

Într-adevăr, sociologul David Poponoe, de la universitatea Rutgers, sugerează că sintagma „stat asistenţial” a devenit insuficientă pentru a desemna această formă de dependenţă personală totală de stat. El întrebuinţează, în locul ei, denumirea de „stat clientelar”, pentru a descrie o ţară în care cetăţenii sunt, în cea mai mare parte, clienţi ai unui grup numeros de funcţionari publici, care au grijă de ei, de-a lungul întregii vieţi”.

În Suedia, bătrânii sunt „liberi” de orice potenţială dependenţă de copiii lor adulţi; nou născuţii, copiii mici şi adolescenţii sunt „liberi” de dependenţa de părinţi pentru protecţie şi susţinerea de bază; adulţii maturi sunt „liberi” de orice obligaţie semnificativă, atât faţă de părinţii lor naturali, cât şi faţă de copii; iar bărbaţii şi femeile sunt „liberi” de toate promisiunile încorporate pe vremuri în căsătorie. Această „libertate” a fost dobândită în schimbul unei dependenţe universale şi uniforme de stat şi a birocratizării cvasi-complete a ceea ce a fost, cândva, viaţa de familie. Von Mises avea dreptate: s-a dovedit că nu exista nici o „cale de mijloc” în acest domeniu; astfel, Suedia reprezintă o versiune tot mai completă – şi deci mai opresivă – a idealului de regim intern socialist, o versiune care o depăşeşte, prin atotcuprindere, chiar şi pe aceea a Uniunii Sovietice. Dar statul asistenţial suedez modern conţine propriile sale contradicţii, probleme care, de acum, se manifestă vădit.

În primul rând, „contradicţia democratică” a statului asistenţial nu se lasă atât de uşor îndepărtată. Într-un sistem democratic, care se bazează pe vânătoarea oportunităţilor de spoliere instituţionalizată (rent seeking), cei care controlează cele mai multe voturi obţin cel mai mare câştig. Iar în Suedia bătrânii continuă să voteze, spre deosebire de copii [adică de viitorii salariaţi]. Cu toate că „politica familială” a Suediei s-a dovedit eficace pentru distrugerea familiei, ca entitate independentă, ea n-a reuşit să oprească creşterea fluxului de programe şi de venituri pe care statul le acordă celor relativ în vârstă, pe seama celor relativ tineri.

În al doilea rând, statul clientelar nu poate niciodată să furnizeze toate îngrijirile de care are nevoie societatea, pur şi simplu pentru că a face astfel ar fi prea costisitor. În acelaşi timp însă, în cadrul statului asistenţial, familiile sunt [implicit] penalizate atunci când le furnizează îngrijiri membrilor lor, deoarece prin aceasta se lipsesc de beneficiile asistenţei publice [pe care le-ar consuma altfel]; ele sunt recompensate cu îngrijiri publice numai atunci când încetează de a mai furniza îngrijire familială. Bent Andersen, un reprezentant oficial al sistemului asistenţial danez, explică problema astfel:

Statul asistenţial, [deşi este] deliberat construit, conţine o contradicţie internă: dacă trebuie să-şi îndeplinească funcţiile pentru care a fost conceput, atunci cetăţenii trebuie să se abţină de la exploatarea la maximum a serviciilor şi proviziilor sale – ceea ce înseamnă că ei trebuie să se comporte în mod iraţional, motivaţi de constrângeri informale, care, pe de altă parte, tind să dispară o dată cu creşterea asistenţialismuluivi.

Această contradicţie a constituit (în ţările scandinave) forţa motrice a recentei „rebeliuni” împotriva statului clientelar modern, o rebeliune care a început în Danemarca şi în Norvegia, prin succesul electoral al partidelor progresului anti-etatist – şi care acum [1991] se extinde şi în Suedia. […] Din nefericire, s-ar părea însă că modelul suedez supravieţuieşte - şi s-ar putea să înflorească în curând – aici, în Statele Unite, unde exact logica şi argumentele întrebuinţate de soţii Myrdal în anii 1930 au ajuns în pragul succesului politicvii.

Într-un volum din 1991, intitulat Când se rupe craca (When the Bough Breaks), publicat de preeminenta editură conservatoare Basic Books, economista Sylvia Ann Hewlett scrie: „În lumea contemporană, nu numai că, pentru părinţi, copiii sunt ‘lipsiţi de valoare’ [economică], dar ei presupun cheltuieli băneşti mari. Estimările privind costul creşterii unui copil variază între 171.000 $ şi 265.000 $. În schimbul acestor cheltuieli, „de la copil se aşteaptă să ofere dragoste, zâmbete şi satisfacţii emoţionale, dar nu şi bani sau muncă”.

„Ceea ce ne aduce”, continuă ea, „la o problemă americană critică. Aşteptăm de la părinţi să cheltuiască cantităţi extraordinare de bani şi energie, pentru creşterea copiilor lor, în vreme ce societatea în ansamblu este cea care culege beneficiile materiale. Costurile sunt private; beneficiile devin tot mai publice… În vremurile noastre este riscant, nesăbuit şi crud să mizăm pe ataşamentul iraţional al părinţilor pentru întreprinderea creşterii de copii. A venit vremea să învăţăm să împărţim costurile şi greutăţile creşterii copiilor noştri. Este momentul să ne asumăm o anumită responsabilitate colectivă pentru generaţia viitoare.”

Hewlett continuă prin explicitarea unui nou program de politici publice pentru America, inclusiv concedii legale pentru părinţi, acces liber garantat la asistenţa medicală a mamelor şi a copiilor, furnizarea de către stat de îngrijiri de calitate ale copiilor, mai multe „investiţii educaţionale”, subvenţii substanţiale pentru locuinţele famiilor cu copii, şi aşa mai departe.

Sună cunoscut? Aşa şi este: acestea sunt exact argumentele şi programul de bază propuse în Suedia de Alva şi Gunnar Myrdal, încă din 1934, însă debarasate de retorica lor mai radicală, explicit socialistă. În tot cazul, această carte l-a determinat pe Owen Butler, fostul preşedinte al firmei Procter and Gamble, să afirme: „Concluzia este inevitabilă. Dacă nu investim mai înţelept în copiii noştri astăzi, viitorul economic şi social al ţării este compromis”. Acestea sunt şi argumentele care domină aşa-numitele noi politici ale copilului de la Washington.

Totodată, „politicile sociale preventive” au devenit strigătul de raliere şi al altor doritori ai schimbării în America. Argumentele sună familiar: ajutorul furnizat de funcţionarii oficiali încă din prima parte a vieţii este mai economic şi mai eficient decât ajutorul oferit mai târziu; cu cât aşteptăm mai mult înainte de a descoperi simptome de stres, cu atât va fi mai costisitor; „intervenţiile timpurii prezintă problema tuturor investiţiilor făcute în procesul de ‘creştere’: dividendele vin mai târziu”, etc., etc. Totul sună rezonabil, într-un fel, dar produsul final ar fi un coşmar de reguli birocratice şi – practic – distrugerea familiei în America.

Din raportul din septembrie [1991] al Comitetului Consultativ al S.U.A. pentru problema abuzurilor şi a neglijării copiilor, se degajă deja mireasma acestui inceput de Nouă Ordine Americană. Pomenitul comitet, numit exclusiv de administraţiile Reagan şi Bush, consideră abuzul de copii un „caz de urgenţă naţională”, adăugând: „nici o altă problemă nu poate egala potenţialul acesteia de a cauza sau exacerba o întreagă gamă de boli naţionale”. Principala concluzie a raportului este că guvernele federale şi locale au cheltuit prea mult timp cu investigarea cazurilor de abuz suspectat; guvernul federal ar trebui să se ocupe, mai degrabă, de prevenirea abuzurilor şi a neglijenţei înainte să apară. Comitetul recomandă ca guvernul federal să conceapă imediat un program naţional de „vizite la domiciliu”, la toţi cei de curând deveniţi părinţi şi la nou-născuţii lor, efectuate de angajaţi guvernamentali în domeniul sănătăţii şi de inspectori sociali, care i-ar identifica pe potenţialii vinovaţi de abuzuri şi ar oferi ajutorviii.

În plus faţă de acest „birocrat asistenţial în fiecare casă”, comitetul solicită o „politică naţională de protecţie a copiilor”, prin care guvernul federal să garanteze dreptul tuturor copiilor de a trăi într-un mediu sigur, cu instrumente adecvate de impunere a ei.

Bineînţeles că Hewlett are dreptate în privinţa deficienţelor existente în statul asistenţial american: am colectivizat şi aici valoarea copiilor, dar costurile au rămas în seama părinţilor individuali. S.U.A. în 1991, ca şi Suedia în 1934, posedă o versiune incompletă a modelului de stat pur asistenţial. Ea are dreptate şi în privinţa faptului că această situaţie are un preţ: numărul copiilor americani născuţi în fiecare an de cupluri căsătorite a fost stagnant pe durata anilor 1980, la un nivel cu 30% mai scăzut decât nivelul de creştere zero. Americanii pur şi simplu nu-şi investesc timpul şi banii proprii în mai mult decât unul sau doi copii, în mare măsură pentru că nu merită. (Este adevărat că rata generală a natalităţii a crescut întrucâtva, dar creşterea se datorează în întregime unei creşteri spectaculoase a numărului de copii născuţi din mame necăsătorite, de la 665.000 în 1980 la peste 1.000.000 în 1990; se pare că sistemul nostru asistenţial subvenţionează deopotrivă şi aceste naşteri.)

Dar există o alternativă la „soluţia suedeză”. Este una pe care Dr. Hewlett nici nu o menţionează; este cea pe care, cu şaizeci de ani în urmă, soţii Myrdal au ignorat-o, ca fiind „în afara dezbaterii rezonabile”. Această opţiune se numeşte o „societate liberă”, în care, în loc de a completa statul clientelar/asistenţial prin extinderea totală a tentaculelor birocratice în jurul copiilor, mai bine demantelăm ceea ce s-a făcut [în direcţia etatistă]. Programul acesta este simplu, pragmatic şi anti-birocratic:

1.      punem capăt educaţiei legiferate şi controlate de stat, lăsând formarea şi creşterea copiilor în seama propriilor lor părinţi sau tutori legali;

2.      abolim legile care le interzic copiilor să muncească; din nou, considerând că părinţii sunt cei mai apţi judecători ai intereselor şi bunăstării copiilor lor, cu mult superiori oricărei combinaţii de birocraţi de stat; şi

3.      demantelăm sistemul de asigurări sociale, lăsând ca protecţia sau asigurarea bătrânilor să fie, din nou, furnizată de indivizi şi de familiile lor.

Aceste măsuri le-ar restitui părinţilor beneficiile economice ale creşterii de copii, punând astfel capăt contradicţiei - defavorabile copiilor - care se găseşte în miezul statului asistenţial incomplet.

Cei mai mulţi comentatori ar putea spune că acest program presupune nişte acţiuni imposibile, inimaginabile într-o societate modernă, industrială. Dacă cineva s-ar angaja în asemenea eforturi reacţionare, ei ar afirma că nu poate rezulta decât haos, date fiind realităţile şi complexităţile lumii contemporane. Replica mea ar fi să indic acele grupuri risipite din Statele Unite care, graţie unor uimitoare împrejurări istorice, sau unui miracol politic, încă mai locuiesc în vreuna din cele câteva „zone de libertate” care ne-au mai rămas – şi supravieţuiesc în condiţiile unui regim atât de „imposibil”.

Un exemplu neaşteptat, dar interesant ar fi comunităţile Amish, care au respins asalturile guvernamentale împotriva practicilor lor educaţionale aparte şi limitate în timp (şcolarizarea se face numai de către profesori Amish şi numai până în clasa a opta), care întrebuinţează intensiv forţa de muncă a copiilor şi care evită, din principiu, atât asigurările sociale, cât şi subvenţiile guvernamentale pentru agriculturăix. Nu numai că aceste comunităţi au reuşit să supravieţuiască într-un mediu industrial, de piaţă: ele au înflorit. Familiile lor sunt de trei ori mai numeroase decât media familiilor americane. În faţa competiţiei echitabile, fermele acestea aduc profit, indiferent dacă vremurile sunt „bune” sau „rele”.

Rata lor de economisire este extrem de ridicată. Practicile lor agricole sunt exemplare după orice criteriu ecologist, fiind caracterizate prin conservarea sistematică a fertilităţii solului şi prin evitarea chimicalelor şi a fertilizatoarelor artificiale. Într-o vreme în care numărul fermierilor americani a scăzut abrupt, coloniile de ferme Amish s-au extins fără precedent, de la nucleul de bază din sud-estul Pennsylvaniei, până în Ohio, Indiana, Iowa, Tennessee, Wisconsin şi Minnesota.

Este probabil adevărat că puţini americani contemporani ar alege să trăiască după modelul Amish, în condiţii de adevărată libertate de alegere. Pe de altă parte, nimeni nu poate şti sigur cum ar arăta America, dacă cetăţenii ar fi efectiv eliberaţi de controlul birocratic asupra familiilor, care a început să fie impus în ţara noastră cu peste o sută de ani în urmă, începând cu şcoala publică obligatorie.

Nu am însă nici o îndoială că, în condiţiile unui adevărat regim de libertate, familiile ar fi mai puternice, copiii mai mulţi şi femeile mai fericite şi mai împlinite. Pentru mine ar fi suficient.



i N. ed. – Aşadar, mult trâmbiţata „atomizare” se dovedeşte, din perspectiva stimulentelor economice, încă un efect al pervers al etatismului, în ciuda lacrimilor de crocodil ale etatiştilor aşa-zis „conservatori”, care atribuie de regulă acest efect pieţei libere. A se vedea şi H.-H. Hoppe, „Contradicţia intelectuală a conservatorismului”, online la www.misesromania.org

ii N. ed. – Autorul prezintă aici o falsă alternativă. Într-adevăr, egoismul, materialismul şi descreştinarea pot explica „dezinteresul” generalizat pentru demascarea legislaţiei economice şi sociale perverse în fond, dar „generoase” în aparenţă, deci populare şi aducătoare de câştig, în rivalitatea pentru controlul aparatului politic de exploatare. Este un dezinteres nociv din punct de vedere social, dar cu atât mai „raţional” din punct de vedere politic, cu cât competiţia politică este mai aservită „opiniei publice” materialiste şi termenului scurt, mai „democratică”. Iar competiţia politică - inerentă oricărui aranjament statal - tinde spre universalizare, spre democratizare. Democraţia accelerează apoi efectele perverse ale rivalităţii politice, pentru controlul şi lărgirea canalelor spolierii legalizate, tinzând spre colaps civilizaţional. În fine - în condiţiile rămânerii în cercul egoismului necreştin, în cadrul căruia recursul la agresiune si exploatare interpersonală este doar o chestiune de oportunitate – colapsul civilizaţional poate favoriza reapariţia unor formaţiuni statale oligarho-„aristocratice” de tip pre-democratic, evident post-creştine în urma descreştinării, deci cu un potenţial monarho-apocaliptic. A se vedea şi Hoppe, „Elitele naturale, intelectualii şi statul” la www.misesromania,org; Martin van Creveld, „The State: Its Rise and Decline” la www.mises.org.

iii N. ed. – Este însă aranjamentul urmărit şi obţinut pe căi paşnice – în condiţiile ostilităţii statului - de grupările anabaptiste Amish din SUA, la care se referă mai jos şi autorul: probabil singurele comunităţi agrare tradiţionale care au reuşit să se menţină aproape nealterate şi să se extindă, păstrându-şi autonomia culturală şi economică faţă de societatea industrială înconjurătoare. Mutatis mutandis, ne putem imagina cum ar fi arătat programul politic al unui autentic „ţărănism” românesc. De observat că lipsa maşinilor, telefoanelor, electricităţii, etc., devenite veritabile fapte de eroism printre monahii ortodocşi interesaţi de evitarea duhului lumesc, fac parte din obişnuitul cotidian al copiilor Amish.

iv N. ed. - Aluzie la faimoasa „lege a intervenţionismului” atribuită lui Ludwig von Mises: orice intervenţie a statului tinde să agraveze problemele pe care era ţinută să le soluţioneze, obligându-i pe politicieni fie să abroge complet toate intervenţiile precedente şi să revină la ordinea laissez faire, a proprietăţii private, fie, în cazul menţinerii logicii intervenţioniste, să continue cu noi intervenţii până la atingerea stadiului pur socialist, de control etatist asupra tuturor aspectelor vieţii; însă, datorită imposibilităţii calculului economic în regim socialist, ultima alternativă duce, în condiţiile pierderii memoriei, raţionalităţii şi reflexelor sociale necesare instituirii rapide a instituţiilor liberalismului neadulterat, la prăbuşirea completă a sistemului de diviziune a muncii, până la nivelul celui mai inept primitivism. A se vedea de ex. Mises, Politici economice: gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine, online la www.misesromania.org şi idem, Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist, Ed. Inst. L. v. Mises – România, Bucureşti, 2006.

v N. ed. - Referitor la ecourile radical „feministe” ale acestui ideal în actuala Uniune Europeană, a se vedea online şi A. Carlson, “Sweden and the Failure of European family Policy”.

vi N. ed. - Problema nu priveşte doar statul asistenţial, ci orice fel de stat: orice stat legitimează, prin definiţie, monopolul coercitiv, prelevările forţate şi alte forme de spoliere legalizată; deci instituţionalizează exploatarea şi dezlănţuie competiţia pentru controlul, diversificarea şi lărgirea canalelor ei. Pentru a stabiliza nivelul exploatării mutuale, populaţia ar trebui să se abţină de la a intra în competiţie pentru maximizarea exploatării celorlalţi – ceea ce ar fi „iraţional” din punct de vedere material; într-adevăr, cine nu se abţine de la exploatarea „creatoare” va câştiga pe seama celor ce se abţin (a celor care exploatează doar în limite conservatoare); astfel încât, pe termen lung, dacă cel puţin unii rivalizează pentru maximizarea exploatării celorlalţi, nu se poate abţine nimeni, decât acceptând, în principiu, să fie mereu victima economică a celor mai lipsiţi de prejudecăţi. Iată de ce „constrângerile informale tind să dispară”, sub presiunea rivalităţii politice.

vii N. ed. – Din păcate – deşi în mod puţin surprinzător, având în vedere degenerarea de tip socialist-totalitar înscrisă pe termen lung în logica rivalităţii politice -, se pare că Suedia, departe de a deveni între timp un model laissez-faire, este în prezent mai degrabă modelul de totalitarism asistenţial radical feminist al Uniunii Europene. Cf. A. Carlson, loc. cit.

viii N. ed. – Un sistem similar, îndreptat, de pildă, împotriva unei familii catolice cu rezultate pozitive, verificate în educarea copiilor la domiciliu, pare a fi de acum implementat la Bruxelles, sub îndrumarea O.N.U. A se vedea online A. Colen, “Brussels Journal Editor Threatened with Prosecution over Homeschooling”.

ix N. ed. – O căutare pe internet furnizează numeroase surse despre “Old Order Amish”. A se vedea, în part., Brad Edmonds, “Proud Anarchists: The Amish” şi A. Carlson, “Why Homeschooling Stregthens the Family”.

(*) Traducere după Allan Carlson, “What Has Government Done to Our families?”, efectuată şi publicată cu permisiunea autorului. Allan Carlson este autorul volumelor Experimentul suedez în domeniul politicilor familiale (The Swedish Experiment in Family Politics) şi Probleme familiale: reflecţii pe marginea crizei sociale americane (Family Questions: Reflections on the American Social Crisis).


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)