Secesiunea

Walter Block · 19 august 2005

Traducere de Ionela Mînzu *

Legea asocierii libere este o implicaţie de importanţă crucială a drepturilor de proprietate privată, adică a drepturilor asupra substanţei fizice şi asupra propriilor noastre corpuri. Într-adevăr, dacă nu ne putem asocia liber cu alţii pe o bază mutual voluntară înseamnă că drepturile noastre de proprietate sunt, în această măsură, anulate.

Cea mai serioasă denigrare a drepturilor de proprietate asupra persoanei, şi astfel a liberei asocieri, este fără îndoială crima. Nimeni nu încurajează un astfel de comportament (a omorî în autoapărare este cu totul altă chestiune); în consecinţă, aceasta nu face obiectul nici unei controverse. O altă violare gravă a codului libertarian al non-agresiunii împotriva non-agresorilor şi a proprietăţilor acestora este sclavia (sau răpirea unei persoane, cu alte cuvinte, sclavie pe termen scurt). Nici acest lucru nu este discutabil.

Există însă multe instituţii ce sunt privite în prezent cu bunăvoinţă de comentatori „respectabili” de economie politică şi care implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, sclavia. Toate legile împotriva „discriminării” sunt violări ale asocierii libere, pentru că aceste legi forţează două părţi, dintre care una nu doreşte să aibă de-a face cu cealaltă, să interacţioneze în pofida acestor dorinţe. Când proprietarul unui magazin este forţat să vândă unor clienţi împotriva voinţei lui şi nu este liber să oprească pe vreunul dintre clienţi pe orice bază alege el, rasială, sexuală, religioasă etc., proprietarul magazinului este în această măsură un sclav. Diferenţa între asemenea legi şi sclavia făţişă este numai una de grad: în fiecare caz, esenţa problemei este că oamenii sunt forţaţi să se asocieze cu alţii împotriva voinţei lor. Un alt exemplu este sindicalismul forţat. Legislaţia noastră a muncii îi forţează pe patroni să „negocieze echitabil” cu aceia pe care angajatorii ar fi preferat să-i evite complet.

Dar poate că cea mai importantă violare a legii asocierii libere, cel puţin pe temeiuri pragmatice, apare în domeniul politic. Acest lucru este crucial, deoarece toate celelalte încălcări, cum ar fi acţiunea pozitivă, legislaţia în domeniul sindicatelor, etc., descind din surse politice. Dacă libertatea de asociere în domeniul acţiunii pozitive este dreptul de a discrimina, iar în domeniul muncii dreptul de a angaja un „spărgător de grevă”, această libertate de asociere, transpusă în domeniul politic, reprezintă dreptul la secesiune.

Cei care nu au libertatea să secesioneze sunt, în realitate, sclavii (parţiali) ai unui rege sau ai unei majorităţi tiranice într-o democraţie. Secesiunea nu trebuie confundată cu simplul drept de a emigra, nici măcar în condiţiile în care i s-ar permite celui care emigrează să-şi ia cu sine proprietatea în afara ţării. Secesiunea înseamnă dreptul cuiva de a rămâne în acelaşi loc, pe proprietatea sa, fie schimbând alianţa cu o altă entitate politică, fie să-şi organizeze treburile pe cont propriu, ca propriul său suveran.

De ce ar trebui ca un om care doreşte să intre în secesiune faţă de un guvern să îşi părăsească pământul? Pentru că evident, până şi în filosofia etatistă, oamenii au fost cei care au venit primii. În viziunea libertariană minarhistă[1], guvernul a fost instituit de oameni mai târziu, după ce au devenit proprietari, pentru a atinge anumite ţeluri. Cu alte cuvinte, statul este creaţia oamenilor, nu oamenii creaţia statului. Dar o dată ce un guvern a fost solicitat pentru a aduce anumite servicii, el poate de asemenea să nu fie solicitat, sau să fie invitat să plece, sau expulzat. A nega acest lucru înseamnă a afirma că guvernul a fost acolo primul, înaintea oricăror oameni. Dar cum se poate aşa ceva? Guvernul nu este o entitate non-corporală, compusă din alte creaturi decât oameni (deşi, poate, în privinţa aceasta, unii au îndoieli legitime); mai degrabă, el este compus din oameni în carne şi oase, deşi, în cea mai mare parte, din oameni răi.

Prin urmare, dat fiind faptul că secesiunea este un drept al omului, parte integrantă din dreptul la liberă asociere, cum putem să-i caracterizăm pe cei ce i se opun? Cine ar utiliza, înainte de toate, forţa şi violenţa, cu scopul de a-i obliga pe participanţii nedoritori să se alăture unei entităţi politice sau să rămână parte a acesteia, entitate cu care ei nu vor să aibă de-a face? Ei bine, ar fi caracterizaţi, în rând cu ceilalţi, ca stăpâni de sclavi. În mod cert, nu ca libertarieni.

Astfel, nimic nu este mai uluitor decât să descoperi că există comentatori care, în fapt, îşi zic libertarieni şi totuşi se opun dreptului la secesiune. Dacă aceşti oameni ar rămâne consecvenţi pe această poziţie, ar fi forţaţi, din punct de vedere logic, să aprobe în egală măsură sindicatele şi legislaţia anti-discriminare – ceea ce reprezintă, desigur, o demonstraţie a absurdităţii opiniei lor.

Unul dintre motivele pentru care aşa-zişii libertarieni se opun secesiunii -- dreptului de a fi lăsat în pace din punct de vedere politic – se referă la o imperfecţiune probabilă, din diverse puncte de vedere, a acelora care doresc secesiunea. De exemplu, statul Confederat a practicat sclavia, iar acest lucru este în mod cert incompatibil cu dreptul libertarian.

Să lăsăm la o parte faptul istoric stânjenitor că această „instituţie ciudată” era de asemenea operaţională şi în nord. La urma urmei, facem o remarcă filosofică, nu una istorică. Să presupunem, arguendo, că nordul a intrat cu mâinile curate în confruntarea cu sudul în privinţa deţinerii de sclavi sau a oricărei altei devieri de la dreptul libertarian (tarife, taxe ridicate, etc). Cu alte cuvinte, nordul este în întregime o entitate libertariană, iar sudul o entitate rea din punct de vedere moral. (Ştiu, ştiu; presupun aceasta doar de dragul argumentului.)

Ar constitui această premisă un argument raţional, valid pentru ca nordul să înrobească efectiv sudul şi să-i violeze acestuia dreptul la liberă asociere? Nu, nu ar fi.

Dacă ar fi fost în regulă ca nordul să ţină sudul captiv împotriva voinţei lui, ar rezulta că secesiunea Indiei faţă de Anglia în 1948 nu a fost justificată, fiindcă prima practica incinerarea văduvelor pe rugul funerar al soţilor lor; ar implica, de asemenea, că despărţirea ţărilor africane de stăpânii lor coloniali europeni nu ar fi justificată, de vreme ce practicau clitorectemia; şi că evreilor, în Germania anilor `30, nu ar fi trebuit să li se permită să plece de sub jurisdicţia naziştilor, cum şi acestora li se puteau găsi diverse tare.

Să mergem mai departe, de la domeniul macro către cel micro. Dacă secesiunea între grupurile de oameni imperfecţi şi grupurile de oameni perfecţi nu este justificată, ce putem spune despre indivizi? Dacă aplicăm riguros, la nivel individual, principiul pe baza căruia a fost analizată secesiunea confederală, ajungem din nou la tot felul de rezultate contraintuitive.

Spre exemplu, divorţul. După această „logică”, nici unul dintre soţi nu ar avea voie să-l părăsească pe celălalt, dacă cel care pleacă nu ar fi absolut perfect.

În cuvintele lui Clyde Wilson: „Dacă dreptul la secesiune al unei părţi a comunităţii politice ar fi supus aprobării morale a celeilalte părţi, atunci realmente nu există nici un drept la secesiune.” Fie ai dreptul la liberă asociere şi secesiune, fie nu îl ai.

Dacă secesiunea este întotdeauna şi peste tot justificată, care este, atunci, răspunsul libertarian corect la cazurile de incinerare a văduvelor pe rugul funerar al soţilor, de sclavie, clitorectemie, etc. din alte ţări (teritorii aflate în secesiune)?

Sub anarhismul libertarian al pieţei libere ar fi permis ca o agenţie privată de apărare să invadeze o proprietate privată dacă acolo este comis un delict (dacă se comite o eroare în această privinţă, teoria libertariană a pedepsei – subiect de discutat cu o altă ocazie – se întoarce împotriva agenţiei de apărare; în acest tip de societate, nici măcar poliţia nu este deasupra legii.) Dacă A, aflat în propria casă, este pe cale să-l ucidă pe B, atunci A nu poate să obiecteze în mod just atunci când poliţia îi forţează uşa ca să împiedice acest act josnic. Astfel, agenţiile de apărare aflate în competiţie pe piaţa liberă ar fi putut merge în sud să elibereze sclavii, dar o dată ce acest lucru ar fi îndeplinit, în cazul în care nu ar apărea alte delicte, iar pedepsele cuvenite ar fi aplicate răufăcătorilor, acesta ar fi punctul final al chestiunii. Nu ar exista nici o altă interacţiune. Sudul (sau India, în cazul incinerării văduvelor pe rugul funerar al soţilor) ar fi lăsat în pace să-şi vadă de treabă.

În cazul unei guvernări libertariene limitate, guvernul nordist nu ar face nici un pas pentru a elibera Confederaţia suverană de sclavie (sau India de incinerarea pe rug a văduvelor). Conform acestei filosofii, scopul statului este să-şi protejeze propriii cetăţeni. Punct. Iar în condiţiile în care Confederaţia nu ar arăta nici un semn de invadare a nordului (asumpţie corectă, din punct de vedere istoric), ci mai degrabă ar dori să fie lăsată în pace să se descurce singură, acesta ar fi punctul final al chestiunii în ceea ce priveşte guvernul nordist.

Totuşi, chiar şi sub aceste asumpţii aboliţioniştii individuali ar fi absolut liberi şi cât se poate de îndreptăţiţi să meargă în Confederaţie, cu armele în mâini, cu intenţia de a elibera sudul de această instituţie rea a sclaviei. Dar dacă lucrurile ar merge prost pentru ei, nu ar putea să fugă înapoi mâncând pământul, cu coada între picioare, ascunzându-se după fusta mamei, deoarece lucrul acesta ar implica cu necesitate guvernul nordist în dispută. Ar viola clauza non-invaziunii (cu excepţia autoapărării) a libertarianismului cu guvernare limitată, sau a minarhismului.

Nu ar fi nici o „reconstrucţie”. Nu ar fi nici un fel de S.U.A. „indivizibile”. Mai degrabă, ar fi două ţări total distincte. S.U.A. şi Confederaţia. Din nou, o dată ce i-a fost pusă capăt sclaviei, în condiţiile în care nu au apărut alte delicte şi în care pedepsele au fost aplicate răufăcătorilor, acesta ar fi punctul final al chestiunii. În condiţiile în care Confederaţia nu a arătat nici un semn de invadare a nordului (asumpţie corectă, din punct de vedere istoric), ci mai degrabă dorea să fie lăsată în pace să se descurce singură, acesta ar fi punctul final al chestiunii în ceea ce priveşte guvernul nordist.


[1] Minarhismul – în engleză, „minarchism” – teoria statului minimal (n. tr.).

*Traducere după Walter Block, Secession, www.lewrockwell.com/block/block18.html

© Translated into Romanian and e-published with the author's permission


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)