„Ce se vede şi ce nu se vede” ... pe panourile electorale

Diana Costea · 19 decembrie 2004

Studenţii care au parcurs un curs de teorie economică ştiu, desigur, de ce am folosit ghilimelele în titlu: acesta este titlul unui magistral eseu de economie ce-i aparţine lui Frederic Bastiat[1], un mare economist francez din secolul al XIX-lea, ale cărui învăţăminte au fost reluate, sub aceeaşi formă aparent introductivă, în secolul XX de Henry Hazlitt cu a sa (de asemenea apreciată) „Lecţie de economie”[2].

Ne propunem să aplicăm înţelepciunea argumentului lui Bastiat momentelor electorale (trecute şi viitoare) cu a lor promisiune de activism etatist. Asaltaţi prin toate mijloacele mass-media de tot felul de promisiuni sau de aduceri-aminte a „realizărilor trecute” – concret, a se vedea panourile publicitare ale PSD-ului/Adrian Năstase cu cele „400 de săli de sport” construite – simţim lipsa unui criteriu după care să le evaluăm. Cel mai adesea se mizează pe trezirea sau reactualizarea interesului personal, care, o dată ce am păşit în sfera manevrării politice a resurselor, intră în mod necesar în conflict cu interesele personale ale altor alegători. Aceasta este evident diferită de furnizarea şi achiziţionarea non-conflictuală a bunurilor pe o piaţă liberă. De la Bastiat reînvăţăm lecţia fundamentală a teoriei economice: raritatea resurselor-mijloace, necesitatea efectuării de către proprietarul lor a unei comparaţii între variatele alternative de utilizare a proprietăţii sale, pe baza unui calcul economic, „existenţa” unor efecte contrafactuale ce însoţesc orice decizie economică.

Vom vedea că, în cazul manevrării de către stat a unor resurse economice, etic şi economic această întreprindere nu poate fi susţinută: se porneşte de la dobândirea unor venituri în condiţii agresive – impozitare şi/sau inflaţie – se continuă cu redirecţionarea unor factori de producţie dinspre utilizările lor pe piaţa liberă către alte întrebuinţări, politic agreate. Conflictul de la nivelul proprietăţii se transpune economic prin haos calculaţional. Dacă guvernanţii – trecuţi şi viitori – scot în evidenţă alocarea politică a resurselor, este bine să le aducem aminte că în mod necesar alte utilizări, etic şi economic preferate, au fost astfel împiedicate să fie înfăptuite.

Ce se vede ...

Să reluăm pe scurt argumentul economic al lui Bastiat, pe care îl vom completa cu consideraţiile etice necesare. Bastiat discută un caz la prima vedere extrem de simplu: spargerea unui geam, ca o formă de încălcare (chiar şi accidentală) a proprietăţii patronului unui magazin. Reducerea dimensiunii proprietăţii (din care făcea parte şi geamul) îl pune pe proprietar în faţa necesităţii de reevaluare a alternativelor/scopurilor posibil de atins cu resursele sale. Bastiat presupune în continuare că cea mai importantă opţiune pe noua scară de valori – ca ierarhie a scopurilor de atins cu mijloacele deţinute în proprietate -- devine înlocuirea geamului. Aceasta este echivalent, în jargon economic, cu creşterea cererii pentru geamuri, însoţită de a sporire a veniturilor totale ale geamgiului. Astfel că, la prima vedere, un fapt economic (şi etic) negativ – şi anume distrugerea unui bun economic / a proprietăţii – se transformă în stimulent economic pentru activitatea producătoare de geamuri. Teoretizând, agresiunea însoţită de diminuarea cantităţii de bunuri economice (de consum şi/sau de producţie) ar fi stimulentul – cât de necesar? – unor ramuri economice, lucru văzut de unii ca dezvoltare economică. Contraintuitiv, desigur...

Ne-am limitat însă la ceea ce se vede. Rezolvarea aparentului paradox vine o dată cu evidenţierea a „ceea ce nu se vede”, adică a efectelor contrafactuale.

... şi ce nu se vede

„Ce nu se vede” sintetizează alegerile contrafactuale ale celor implicaţi în acţiune, alternativele la care se renunţă, opţiunile care sunt împiedicate să se manifeste tocmai ca urmare a alegerii făcute. De pildă, aleg să audiez un curs la facultate, renunţând la toate alternativele posibil de atins cu mijloacele pe care le am în proprietate, bunăoară, renunţ la vizionarea unui film (să spunem că aceasta este cea mai valorizată preferinţă la care renunţ, costul alegerii mele). Că alegerea se impune în această lume a rarităţii resurselor cu întrebuinţări alternative (plecând de la raritatea timpului şi a resurselor corporale ale individului) este un lucru evident.

În eseul lui Bastiat, proprietarul magazinului renunţă la cumpărarea unui alt bun pe care l-ar fi achiziţionat dacă geamul ar fi rămas întreg. În consecinţă, cererea pentru acest bun şi veniturile vânzătorului său sunt mai scăzute decât altminteri. Dacă mai sus aminteam de impulsionarea activităţii geamgiului, ar trebui ca acum să vorbim de decăderea activităţii croitorului. Cum rezolvăm această dilemă? A cui activitate trebuie să o sprijinim? Este acesta un conflict de proprietate? Putem să aducem argumente economice – din moment ce etic nu putem, ar însemna să susţinem o agresiune -- în favoarea geamgiului? Din punct de vedere economic, rămânem la observaţia că urmările unei agresiuni (individuale, în cazul de faţă) sunt în mod necesar însoţite de costuri. În sine, această observaţie este importantă, dacă ne gândim la faptul că de mult prea multe ori acest adevăr economic elementar este uitat. (Mă refer aici la cei care proslăvesc perioada comunistă pe motivul că „a construit”; sunt uitate însă mijloacele agresive utilizate şi faptul că, altminteri, alte construcţii ar fi apărut: într-un context etic legitim, reflectând preferinţele proprietarilor şi în condiţii economic eficiente.) De asemenea, faptul că spargerea geamului nu reprezintă alegerea proprietarului său, ci este o agresiune, prilejuieşte evaluarea comparativă a urmărilor vizibile şi a contrafactualelor.

De ce este important „ce nu se vede”

Pentru a înţelege importanţa mesajului pe care ni-l transmite Bastiat, să precizăm că această comparaţie între alternativa aleasă şi cea mai bună alternativă la care s-a renunţat (costul economic prin excelenţă) este comparaţia relevantă atât în momentul ex ante al acţiunii, cât şi ex post – cel în care se evaluează, fie doar subiectiv, fie în termeni monetari, succesul sau, din contră, insuccesul alegerii făcute. Că suntem interesaţi de buna alegere şi de bunul mers al alegerilor noastre – adică facem apel la metode raţionale de estimare a veniturilor şi costurilor – este de la sine înţeles.

Comparaţia între „ceea ce se vede” şi „ceea ce nu se vede” – şi care, atenţie!, nu are cum să apară în statistici – este relevantă atât la nivel individual, cât şi atunci când apreciem efectele unei intervenţii a statului în economie. Bunăoară, afirmăm că, prin politici de îngrădire a comerţului, diviziunea muncii, specializarea şi, în consecinţă, cantitatea de bunuri şi servicii sunt mai scăzute decât ar fi fost în absenţa acestor măsuri.

Bunăstarea şi ...spargerea geamurilor

O condiţie esenţială a schimburilor voluntare de bunuri şi servicii este aceea că fiecare partener la schimb apreciază mai mult bunul pe care doreşte să-l primească decât cel pe care îl cedează. De aici observaţia că schimburile voluntare sunt reciproc avantajoase, adică cel puţin ex ante bunăstarea indivizilor participanţi la schimb este mai mare decât în absenţa acelui schimb. Nu astfel stau lucrurile cu acţiunile agresive: victima în mod demonstrabil este obligată să-şi modifice preferinţele, să accepte, de pildă, cedarea unui bun pe care, în condiţii voluntare, îl valorizează mai mult decât alternativele.

Concluzia logică: toate formele de distrugere pe cale agresivă a proprietăţii conduc în mod necesar la diminuarea bunăstării victimei. Cu o proprietate (mijloace rare) mai restrânsă pot fi atinse mai puţine scopuri decât cu o proprietate mai extinsă. De asemenea, victima agresiunii va trebui să-şi reconfigureze scara de valori – preferinţele gradate în funcţie de importanţa lor, aşa cum este aceasta percepută de către individ – ţinând cont de noile condiţii. De bună seamă că alocarea diferită a resurselor sale se va solda cu creşteri, respectiv diminuări contrafactuale ale veniturilor altor persoane cu care intră în schimb. Unii vor avea de câştigat, alţii de pierdut. Din păcate, câştigul unora, mai cu seamă că acesta se vede, este folosit de multe ori ca justificare a agresiunii iniţiale.

Precizez aici că este vorba de o distrugere agresivă a proprietăţii. Dacă proprietarul însuşi decide în mod voluntar să renunţe la o parte din deţinerile sale, chiar prin arderea sau distrugerea în alt fel a bunurilor sale, concluzia de mai sus nu se aplică. Dreptul de proprietate include dreptul de a renunţa la proprietate – economic vorbind, devine bun economic absenţa acelui obiect indezirabil – desigur, fără invadarea nepermisă a proprietăţii legitime a altor persoane. Dacă proprietarul însuşi al magazinului, în exemplul lui Bastiat, ar fi spart singur geamul sau ar fi angajat pe cineva în acest sens, cu scopul de a-l înlocui sau, de ce nu, ca recreere, nici economic, nici etic nu-i putem aduce vreo obiecţie. Bunăstarea sa a crescut, ceteris paribus, întrucât a dus la bun sfârşit cea mai importantă preferinţă a sa, stabilită în condiţii nonagresive. Soluţia distrugerii de către proprietar a unor bunuri (de pildă, gunoiul) este însă limitată într-o economie bazată pe cooperare socială şi pe schimb. Acele bunuri ce îşi pierd valoarea (subiectivă) de utilizare pentru proprietarul lor se pot dovedi a poseda o valoarea de schimb (sunt cerute de alte persoane), astfel că proprietarul renunţă la distrugere şi intră într-o relaţie de schimb voluntar reciproc avantajos sau împarte cadouri.

Consecinţa distrugerii agresive a proprietăţii este, prin urmare, creşterea contrafactuală a proprietăţii (eventual) – şi a bunăstării (ex-ante, în mod necesar) – unor indivizi (în cazul nostru, agresorul, în primul rând, apoi alte persoane non-agresive: geamgiul şi, în continuare, vânzătorii bunurilor şi serviciilor pe care le va achiziţiona acesta cu venitul suplimentar), însoţită de scăderea contrafactuală a proprietăţii şi a bunăstării altor indivizi (proprietarul ale cărui bunuri au fost distruse iniţial, precum şi alţi furnizori de bunuri şi servicii pe care acesta le-ar fi cumpărat în absenţa agresiunii). Dată fiind dimensiunea subiectivă a importanţei ataşate de indivizi preferinţelor proprii – inclusiv costurilor – este imposibil din punct de vedere ştiinţific să însumăm aceste valori subiective ale preferinţelor diverşilor indivizi şi să comparăm sumele astfel calculate. În jargon economic, nu putem face comparaţii interpersonale de utilitate. Economic vorbind, întreprinderea însăşi de calculare a eficienţei „sociale” a unei invaziuni agresive a proprietăţii nu este posibilă. Rămâne de aplicat strict principiul etic, ce ne spune că agresiunea nu poate fi justificată. În fond, o dată ce încălcarea proprietăţii este evidenţiată, apelarea la vreun concept de eficienţă care să o justifice este fără acoperire etică. Economicul nu face decât să ne arate haosul calculaţional ce însoţeşte în mod necesar conflictul ne-natural de la nivelul proprietăţii.

Publicitatea privată versus publicitatea electorală

De mai sus rezultă în mod evident prezenţa unor costuri – adică a unor alternative nerealizate – şi în cazul alocării pe cale politică, de către stat, a unor resurse. Aşadar, toate „realizările” – vizibile – ale vreunei guvernări, trecute, prezente sau viitoare, nu rămân fără costuri. Aceasta înseamnă că cele 400 de săli de sport ale lui Năstase au folosit resurse cărora li s-ar fi dat de către proprietarii legitimi pe o piaţă liberă o altă întrebuinţare.

Îmi veţi răspunde, şi pe bună dreptate, că orice acţiune umană, orice alegere implică nişte costuri, o alternativă la care se renunţă. Este adevărat, numai că, dacă într-un schimb voluntar, participanţii la schimb apreciază mai mult, cel puţin ex ante, bunurile pe care doresc să le dobândească decât cele pe care le cedează, într-o acţiunea agresivă lucrurile sunt diferite. În condiţii agresive sau de ameninţare cu agresiunea, demonstrarea în acţiune a adevăratelor preferinţe ale individului este împiedicată prin însuşi actul agresiv. Aşadar, toată discuţia revine la veşnica întrebare: este impozitarea un exemplu de schimb voluntar pentru toţi cei taxaţi sau reprezintă doar o instanţiere a unei agresiuni – instituţionalizate, în cazul de faţă? Există vreo diferenţă între cumpărarea unei pâini pe piaţă şi „consumarea” serviciilor furnizate de educaţia publică, cea finanţată prin impozite?

Să nu uităm, prin urmare, că orice promisiune electorală – din partea oricărui partid politic – este de fapt o promisiune a unei impozitări viitoare. Spre deosebire de piaţa liberă, unde schimburile sunt voluntare, iar fiecare individ păstrează controlul deplin asupra proprietăţii sale legitime. Dacă pe piaţa liberă, ca ansamblu al schimburilor voluntare, există un proces dinamic de ajustare a producţiei la dorinţele de consum ale populaţiei, prin mecanismul profitului şi al pierderii, acesta lipseşte cu desăvârşire o dată ce statul este cel ce utilizează factorii de producţie. Alocare raţională a factorilor (să nu uităm, rari) de producţie – pe piaţă -- versus haosul redistributiv, clientelar etatic, prin managementul birocratic. Aşadar, pornim la drum cu o metodă oneroasă de finanţare – impozitare şi inflaţie – şi continuăm cu un haos calculaţional, de direcţionare a unor resurse economice.

Sunt mari deosebiri între publicitatea privată – adică cea plătită de firme private – şi publicitatea electorală, plătită de finanţatorii partidelor pentru a atrage electoratul.

Publicitatea privată reprezintă o etapă din complicata structură de producţie a unui produs, prin care se transmite informaţia referitoare, în primul rând, la existenţa pe piaţă a bunului în cauză – informaţie esenţială pentru consumator, care-l scuteşte de numeroase costuri monetare şi non-monetare. O dată cu creşterea numărului de produse pe piaţă, apelul la publicitate devine o condiţie aproape necesară pentru o firmă doritoare să atragă cumpărători. Aceste cheltuieli de publicitate sunt o parte din cheltuielile de producţie, adică din efortul financiar al producătorului de a produce şi de a vinde bunul. Pe o piaţă liberă, firma privată obţine venituri şi, eventual, profituri, într-un singur mod: servind clienţii. Doar dacă bunul corespunde preferinţelor clienţilor şi ei acceptă să achite suma minimă la care e dispus vânzătorul/producătorul-proprietar să cedeze bunul, acesta va reuşi să încaseze o sumă de bani ce-i permite începerea unui nou proces de producţie. Altminteri – dacă bunul nu este agreat de către clienţi sau/şi dacă suma minimă pretinsă de vânzător li se pare prea ridicată – schimbul nu are loc, iar producătorul va suferi pierderi, ce-i vor afecta negativ proprietatea, inclusiv capacitatea financiară de a reinvesti.

Din cele precizate mai sus, să accentuăm caracterul voluntar al schimbului dintre vânzător şi cumpărător. Adică vânzătorul nu bagă mâna în buzunarul clientului şi nici nu-l aşteaptă seara pe o alee întunecoasă pentru a-i smulge cu forţa banii cu care el va achita ulterior costul publicităţii.

Nu aşa stau lucrurile în cazul publicităţii electorale. În primul rând, publicitatea electorală nu ne prezintă alternative ale unor (pachete de) bunuri economice, ci alternative de „rău” economic, începând de la modalităţile coercitive de obţinere a resurselor financiare – impozitare şi inflaţie – până la risipirea resurselor economice, favorizarea unor grupuri sociale pe seama altora etc. Chiar dacă finanţarea publicităţii electorale se realizează din fonduri private legitim câştigate prin participare la cooperarea socială a pieţei, lucrurile nu se opresc aici. De ce ar dori cineva să cheltuiască sume considerabile – renunţând la alternative remunerative pe piaţă – dacă nu cu gândul de a câştiga mai târziu, însă de data aceasta cu mijloace politice? Există, într-adevăr, şi situaţii în care finanţarea acestui tip de publicitate din bani onest obţinuţi are ca scop „cumpărarea” unui drept legitim al proprietarului-producător, de pildă obţinerea unor reduceri de impozite, scutirea de unele taxe vamale etc. Dacă finanţarea publicităţii electorale se face din banii colectaţi prin impozitare sau provin din creşterea masei monetare – inflaţie – ea devine moralmente condamnabilă.

Dacă publicitatea privată promovează bunuri ce pot fi testate nemijlocit de cumpărător şi la care, în fond, se poate renunţa, asupra promisiunilor electorale nu avem nici un control, indiferent de partidul care le pune în aplicare. Suntem obligaţi să le „susţinem” cu banii care vrând-nevrând ne sunt luaţi prin impozite. Faptul că oamenii iau în seamă panourile electorale şi cântăresc ofertele electorale – fără a-şi mai pune întrebarea de unde provin resursele economice necesare realizării lor şi în ce chip reuşeşte aparatul de stat să le obţină – este, din păcate, o dovadă a erorii intelectuale în care se găsesc.

Concluzii

Orice alegere implică alternative la care se renunţă, i.e costuri. Afirmaţia se aplică, desigur, şi furnizării de către stat a unor bunuri şi servicii. Pentru ca alocarea unor resurse să fie considerată eficientă la un moment dat de către proprietarul lor, este necesar ca alternativa aleasă să fie apreciată de către acesta ca fiind mai importantă decât cea mai valorizată alternativă la care a renunţat. În cazul direcţionării de către stat a unor resurse, această judecată agregată de eficienţă – acum la nivel „social”, total desprinsă de contextul teleologic al proprietarilor legitimi -- nu poate fi realizată; însuşi faptul că aşteptăm o justificare economică la o problemă ce acceptă doar soluţii de ordin etic este o dovadă că în analiză s-a strecurat o greşeală. Putem spune însă cu certitudine că întregul proces redistributiv – de obţinere a resurselor monetare prin impozitare şi cel de cheltuire a lor pentru factorii de producţie necesari proiectelor statului – este echivalent cu o diminuare a proprietăţii şi a bunăstării proprietarilor legitimi (şi, în continuare, a persoanelor cu care aceştia ar fi intrat în schimb).

Astfel, ori de câte ori aspiranţii la poziţii-cheie în aparatul de stat – sau cei deja aflaţi acolo – ne promit sau ne „oferă” diverse „bunuri” (finanţate pe căile agresive ale impozitării şi/sau inflaţiei) să ne aducem aminte cel puţin că toate acestea au un cost, suportat de noi.



[1] De găsit pe internet la www.bastiat.org sub titlul Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas.

[2] Henry Hazlitt, Economics in One Lesson, New York, London: Harper and Brothers.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)