Ce este în neregulă cu şcolile publice?

Ionela Mînzu · 19 octombrie 2004

Conform ideologiei oficiale rolul şcolilor publice ar fi acela de a oferi în mod gratuit tinerilor posibilitatea de a se instrui. Şcolile publice ar reprezenta, într-un fel, o completare cantitativă şi/sau calitativă (necesară chiar) a ofertei de pe piaţa liberă. Mulţi oameni formaţi ei înşişi în sistemul de şcoli de stat ajung să creadă, la rândul lor, nu numai că nu există alternativă la sistemul de învăţământ controlat de stat, ci mai mult decât atât, că statul poate prelua funcţia de „părinte” şi că le poate oferi tinerilor o educaţie mai bună chiar decât le-ar putea fi oferită de părinţii lor. În faţa evidenţei unor rezultate dezastruoase, soluţia prescrisă este o nouă reformă sau un nou ministru. Într-o societate democratică, ni se spune, şcolile publice se află sub controlul cetăţenilor cu drept de vot şi, în funcţie de opiniile majorităţii cetăţenilor, conţinutul şi metodele educaţionale pot fi schimbate.

Dacă privim însă cu luare aminte dincolo de paravanul ideologiei oficiale şi încercăm să vedem care este, în realitate, rolul învăţământului de stat imaginea se schimbă radical. De-a lungul timpului, şcolile publice au fost principalul canal de transmitere a ideologiei oficiale şi de modelare a tinerilor în sensul dorit de elitele politice dominante. Orice grup care a ajuns într-un fel sau altul să preia controlul asupra aparatului de stat are tot interesul de a inculca în rândul maselor obedienţa faţă de stat şi de funcţionarii săi şi totodată de a reeduca masele în spiritul idealurilor politice pe care le proclamă odată ajuns la putere. Originile istorice ale învăţământului de stat sunt protestante[1], dar, de-a lungul timpului, scopul reeducărilor a coincis cu idealul politic al vremii: idealul naţionalismului etatist, al imperialismului ş.a.m.d. În plus, şcolile publice ca şcoli guvernamentale stau în afara sferei de cooperare paşnică bazată pe respectul deplin al proprietăţii private; ele sunt în mod inerent implicate în lupta grupurilor de interese pentru acapararea aparatului de stat, luptă care nu are nimic de-a face cu aşezarea educaţiei pe baze spirituale şi morale sănătoase.

În condiţiile acestea ar trebui să luăm în mod serios în considerare alternativele la sistemul de învăţământ controlat de stat şi să ne întrebăm dacă un lucru atât de important cum este educaţia trebuie să rămână sub controlul statului şi implicit sub influenţa politicii.

Şcoala publică – dincolo de paravanul ideologiei oficiale

Sistemul de şcoli publice este departe de a fi gratuit şi de a reprezenta o completare a ofertei de pe piaţa liberă. Şcoala publică s-a aflat şi se află de asemenea în prezent (oricât de greu ar fi de crezut pentru unii oameni) mai curând sub controlul elitelor politice dominante ale vremii decât sub cel al electorilor.

Învăţământul public, despre care se obişnuieşte să se spună şi să se creadă că e gratuit este, evident, susţinut prin taxe şi impozite plătite de către populaţie. Prin aceasta, o şcoală finanţată de stat diferă în mod fundamental de una care funcţionează conform principiilor pieţei libere – adică în condiţiile respectului deplin al proprietăţii private şi libertăţii schimbului. La baza oricărui serviciu sau bun oferit de stat nu stă un schimb liber, ci un schimb forţat[2]. Statul este instituţia care deţine în mod legal monopolul utilizării forţei în societate, obţinându-şi astfel veniturile. Serviciile oferite prin sistemul public de învăţământ nu fac excepţie: nu numai că nu sunt oferite în mod gratuit, ci sunt, practic, impuse printr-un schimb forţat. Pe piaţa liberă nu este posibil ca un agent să impună, în mod legal, un schimb forţat. Din această pricină un sistem de şcoli publice nu poate fi considerat similar şcolilor care funcţionează conform principiilor pieţei libere. Cu atât mai puţin s-ar putea spune că un sistem de şcoli publice ar putea veni în completarea ofertei de pe piaţă. Dacă, de exemplu, A se strecoară şi reuşeşte să-i fure banii lui B, economisiţi de acesta pentru a lua lecţii de economie, şi se oferă ca, în schimb, să-l compenseze dându-i lecţii de psihologie, de care B nu are nevoie sau nu este interesat, nu s-ar putea spune că A îi este de ajutor lui B sau că A aduce o completare ofertei educaţionale existente la un moment dat pe piaţa liberă. Nici cantitativ (pentru că, în mod evident, B nu simte lipsa lecţiilor de psihologie pe care i le poate oferi A), nici calitativ (pentru că în condiţiile unui schimb forţat legalizat nu sunt stimulente pentru A să se preocupe de calitatea bunului pe care îl are de oferit în schimb). În plus, dacă pe piaţă oamenii au un control direct asupra resurselor pe care le deţin – ei pot oricând să înceteze să cumpere un produs care nu îi mai satisface sau pe care nu îl consideră necesar – în cazul bunurilor şi serviciilor oferite de stat, sau mai exact impuse sub forma schimbului forţat, oamenii nu pot deţine în mod similar controlul asupra modului în care sunt utilizate resursele obţinute de stat prin taxe şi impozite.

Se crede totuşi că într-o societate democratică, fiecare dintre noi are posibilitatea controlului prin vot al modului în care sunt utilizaţi banii publici. Însă legătura dintre vot şi serviciul pe care îl oferă guvernul nu este deloc la fel de simplă şi directă cum se întâmplă pe piaţă. În primul rând, ca electori sau votanţi avem de făcut o alegere mult mai dificilă decât am fi avut de făcut pe piaţă. Pe piaţă, putem aprecia calitatea unui produs sau a unui serviciu printr-un test direct şi putem angaja acei experţi (profesori, avocaţi, doctori) ale căror servicii sau sfaturi se dovedesc utile. Însă în cazul în care suntem în situaţia de a alege între doi candidaţi, să spunem X şi Y, care să ne reprezinte în adunarea legislativă, de exemplu, nu putem avea în aceeaşi măsură un test direct al succesului sau eşecului alegerii pe care am făcut-o. Pe lângă faptul că trebuie să anticipăm care sunt măsurile pe care le-ar lua fiecare dintre cei doi candidaţi în cazul în care vor fi aleşi, va trebui totodată să anticipăm care sunt efectele pe care le-ar avea, în genere, acele măsuri de politică publică pe care intenţionează să le impună fiecare dintre cei doi candidaţi. Se susţine adesea că individul nu este competent să aleagă pe piaţa liberă serviciile sau bunurile de calitate, dar, în acelaşi timp, se presupune că este competent să cunoască şi să prevadă ceva mult mai complicat – în ce măsură anumite politici publice sunt mai bune decât altele şi în ce măsură anumiţi candidaţi vor pune în practică politicile publice potrivite. În al doilea rând, votul unui singur om cântăreşte foarte puţin pentru a putea înclina balanţa în direcţia dorită de acesta. În raport cu situaţia de pe piaţa liberă, lucrurile devin mult mai complicate pentru un om obişnuit care doreşte să dea un anumit tip de educaţie copiilor săi. El ar trebui să convingă pe alţi 50% dintre votanţi că modul său de a vedea problema este cel potrivit. Bineînţeles că este dificil şi mai ales costisitor pentru un individ să facă lobby pentru un anumit candidat, ministru ori în favoarea anumitor măsuri de politică publică în domeniul educaţiei. Ar putea avea norocul să existe deja un grup bine organizat, care să aibă acelaşi tip de vederi privind educaţia şi care să facă lobby pentru a le pune în aplicare. Dar la fel de bine s-ar putea lovi de o opoziţie copleşitoare din partea altor grupuri cu vederi opuse şi cu o influenţă mult mai mare. Să spunem că ar intra în acest joc şi ar încerca să organizeze, la rândul său, un grup de indivizi care au într-o măsură mai mică sau mai mare aceleaşi interese cu el însuşi. Lucrul acesta ar fi cu atât mai dificil şi mai costisitor, dar să presupunem totuşi că este dispus să facă un asemenea sacrificiu pentru a le asigura copiilor săi cea mai bună educaţie. Pe lângă dificultăţile inerente constituirii unui grup de presiune semnificativ (care să poată avea influenţă asupra deciziilor privind conţinutul programelor de învăţământ, metodelor etc.), este foarte posibil să se confrunte cu o serie de oameni şi grupuri de interese care nu urmăresc, pur şi simplu, să găsească cea mai bună cale de a-şi educa proprii copii, ci cu indivizi care au priceput foarte repede că, acaparând sau influenţând decisiv aparatul coercitiv al statului, pot trăi şi îşi pot urma propriile planuri şi interese pe socoteala celorlalţi[3]. La mijloc nu stă numaidecât o dezbatere dezinteresată de idei cu privire la modul cel mai potrivit (echitabil, drept etc.) de a cheltui banii publici şi de a împărţi bugetul sau o dezbatere cu privire la cel mai înţelept mod de a-i educa pe tineri. Acolo unde există stat, avem şi încălcarea instituţionalizată a proprietăţii indivizilor – taxarea coercitivă şi monopolul utilizării forţei. Pentru cei care fac presiuni în sensul acaparării aparatului de stat, reuşita nu înseamnă altceva decât să devină beneficiarii exproprierilor viitoare. E ca şi cum ar avea pe deget inelul lui Gyges – cu alte cuvinte s-ar afla în faţa ispitei de a face cele mai mari ticăloşii fără ca ceilalţi să observe. Devine tot mai limpede cât de important este pentru un anumit grup de interese să-şi poată promova nestingherit ideologia convenabilă. Desigur, la adăpostul unei ideologii agresorii nu devin la propriu invizibili, dar rezultatul este într-o anumită măsură similar. Prin mistificarea faptelor se pierde urma celor răspunzători de faptele comise, cu toate că efectele agresiunilor sunt pe deplin resimţite. Cei care reuşesc să acapareze sau să influenţeze în mod decisiv aparatul de stat au tot interesul să acapareze şi mijloacele de promovare a propriei ideologii. Interesul oricărui grup care ajunge să deţină controlul aparatului de stat este de a câştiga şi menţine încrederea oamenilor în stat, făcându-i să creadă, împotriva oricărei evidenţe, că cetăţenii deţin controlul complet, prin intermediul mecanismului democratic, asupra modului în care sunt făcute şi aplicate legile; că taxele şi impozitele sunt voluntare sau dacă nu, necesare; că există anumite bunuri printre care şi educaţia care nu pot fi oferite în mod optim decât de către stat; iar lista poate continua.

Şcoala şi mass-media sunt, fără îndoială, cele mai importante căi de promovare a ideologiilor susţinute de grupurile influente aflate la putere. Sistemul de şcoli publice este mijlocul ideal de a promova în mod sistematic şi eficient o ideologie, căci oamenii sunt forţaţi, la propriu, să-şi petreacă cei mai impresionabili ani ai vieţii în şcoli publice (sau cel puţin în şcoli private autorizate de stat). În condiţiile în care, astăzi, şcolile private nu funcţionează în mod legal decât dacă sunt autorizate de stat, există o cale foarte sigură dacă nu de a influenţa în mod decisiv, cel puţin de a ţine sub control şi şcolile private. Ameninţarea de pierdere a licenţei de funcţionare este un motiv foarte serios pentru ca o şcoală privată să nu se îndepărteze de ideologia oficială sau să nu o atace în mod decisiv. Oamenii nu se pot sustrage decât cu greu acestui sistem – ei sunt obligaţi prin lege să urmeze un număr de ani într-o şcoală publică sau într-una privată autorizată de stat. În plus, intrarea pe piaţa forţei de muncă calificate este condiţionată de deţinerea unor certificate sau diplome care să ateste absolvirea unei şcoli publice sau a uneia autorizate de stat.

Totuşi, s-ar putea întreba cineva, dacă toate şcolile ar funcţiona conform principiilor pieţei libere ar fi acestea, ipso facto, total neutre, nu ar promova şi acestea, la rândul lor, o filozofie sau o ideologie? În primul rând, în condiţiile pieţei libere nu ar exista posibilitatea unui control sistematic şi instituţionalizat asupra întregului sistem de învăţământ. Guvernele nu numai că au posibilitatea de a-şi obţine veniturile într-un mod privilegiat[4](şcolile publice concurând astfel de pe cu totul alte poziţii cu şcolile private) dar, dat fiind că deţin monopolul utilizării forţei în societate, au posibilitatea de a controla atât oferta educaţională din sistemul de şcoli publice, cât şi din şcolile private. Sistemul de învăţământ controlat de stat are toate trăsăturile unui mecanism de ideologizare sistematică, instituţionalizată şi mai ales, forţată. În condiţiile pieţei libere este exclusă posibilitatea unui control sistematic şi instituţionalizat al ofertei educaţionale.

În al doilea rând, să ne gândim ce ideologie poate promova un grup al cărui principal interes este de a pune stăpânire pe aparatul de stat, cu scopul de a fi principalul beneficiar al exproprierilor efectuate cu ajutorul instituţiilor statului. Logic, nu poate fi decât o ideologie care să mascheze ce se întâmplă de fapt, prin urmare bazată pe minciună şi înşelătorie. În al treilea rând, într-un sistem de ideologizare sistematică şi forţată, metodele selectate vor fi cele mai potrivite pentru acest scop, scopul de a dresa şi domestici mai curând decât de a educa. Utilizarea drogurilor psihiatrice recomandate şcolarilor mai puţin docili, diagnosticaţi cu tulburări de comportament este o practică binecunoscută, care merge mână în mână cu măsurile care impun intrarea obligatorie în sistemul de şcoli publice sau autorizate de stat [5].

Acest mecanism de domesticire, odată aplicat şi atingându-şi scopul, poate avea efecte ireversibile asupra mai multor generaţii, căci copiii educaţi în şcolile de azi vor fi părinţi la rândul lor şi probabil complicii orbi ai domesticirii unei noi generaţii.

„Homeschooling”

Educaţia dată acasă de părinţi sau cu sprijinul unor meditatori privaţi este soluţia adoptată de multe familii care au înţeles toate aceste lucruri şi au decis să-şi ferească proprii copii de învăţământul ideologizat şi ideologizant din şcolile publice. Deşi, în cele mai multe cazuri, nu e legal recunoscută, este în fond singura soluţie posibilă pe care o mai au părinţii preocupaţi să dea copiilor lor educaţia pe care o consideră potrivită. În condiţiile în care nu se pot sustrage învăţământului obligatoriu de stat, soluţia adoptată de mulţi este de a-i educa în paralel acasă.

Chiar şi în ţările despre care se zice că preţuiesc libertatea individuală această alternativă de a-i educa pe copii acasă este fie interzisă, fie cu greu tolerată de autorităţi, în ciuda rezultatelor bune obţinute pe această cale. Faptul nu este deloc surprinzător dacă admitem că şcoala publică reprezintă principalul mijloc de a-i transforma pe oameni în obedienţi plătitori de taxe şi impozite şi de a cultiva supunerea faţă de aparatul de stat şi de funcţionarii săi în rândul maselor.

Învăţământul umanist şi ideologiile

Învăţământul umanist este poate cel mai mult grevat de orientările ideologice impuse pe căi politice – prin presiunea grupurilor de interese care ajung să influenţeze decisiv sau să acapareze aparatul de stat.

Roger Kimball, în lucrarea sa Tenured Radicals – How Politics Has Corrupted Our Higher Education (1990), analizează amănunţit simptomele crizei învăţământului umanist în universităţile americane şi modul în care chiar şi conţinutul învăţământului universitar este supus presiunilor venite din sfera politicii:

Peste tot în ţară colegiile şi universităţile sunt preocupate să-şi renoveze programele educaţionale conform unor criterii care numai cu un deceniu în urmă ar fi fost considerate în mod clar politice şi, prin urmare, neadecvate pentru a determina programa educaţională a unei instituţii respectabile din domeniul învăţământului superior. Un criteriu pentru cât de drastic s-au schimbat lucrurile este faptul că, deşi triumviratul omniprezent al rasei, genului şi clasei este încă considerat a fi în mod evident politic, acum chiar pentru acelaşi motiv se susţine din ce în ce mai mult că el poate furniza singurul criteriu adecvat pentru determinarea conţinutului curriculei şi al centrului de interes pedagogic.”[6]

Roger Kimball se raportează la Universitatea Stanford în analiza pe care o face dar arată totodată că situaţia de la Stanford nu este nici pe departe unică în peisajul academic american. Iată câteva din simptomele crizei prin care trece învăţământul umanist, aşa cum le enumără Kimball:

1) Negarea oricărei diferenţe valorice între cultura înaltă şi cea de consum, concomitent cu schimbarea conţinutului programei educaţionale în defavoarea operelor clasice recunoscute ca stând la baza culturii occidentale, mergând până la eliminarea acestora din urmă.

2) Alcătuirea programelor educaţionale pe baza unor criterii politice şi ideologice, la presiunea unor grupuri de interese. Kimball arată în ce fel, datorită unor presiuni de acest gen, cursul obligatoriu despre cultura occidentală care se desfăşura pe perioada unui an la Stanford a fost înlocuit cu un alt curs „Culturi, idei şi valori”, care să corespundă noii orientări: cea a multiculturalismului şi corectitudinii politice. Kimball notează decizia Senatului facultăţii Stanford prin care s-a impus ca fiecare curs de la Stanford să conţină în bibliografie lucrări scrise de minorităţi, femei, persoane de culoare şi ca cel puţin o operă din patru să ridice probleme care fac referire la rasă, sex ori clasă.

3) Promovarea culturii postmoderne în defavoarea celei clasice şi subminarea sistematică a unor concepte precum umanism, liberalism, obiectivitate, adevăr, individualitate şi însăşi negarea ideii de alegere şi acţiune în favoarea interpretărilor deterministe psihanalitice fiziologico-psihologice.

R. Kimball surprinde excelent fenomenul reeducării în spiritul multiculturalismului şi corectitudinii politice – care, nu putem să nu ne gândim, este chiar baza filosofico-ideologică a idealului politic al globalizării (fie ea în variantă americană sau europeană).

Fără îndoială, mulţi sunt conştienţi de imersiunea politicului în învăţământul de stat, după cum demonstrează şi analiza lui Roger Kimball. Puţini sunt însă cei care s-au debarasat de iluzia că învăţământul public poate fi ţinut în mod sistematic în afara disputelor politice şi în afara controlului programatic al elitelor politice care reuşesc să acapareze aparatul de stat. Căile politice de a rezolva această problemă (o nouă reformă, un nou ministru, formarea unui grup de presiune care să influenţeze elitele aflate la putere) nu pot fi cu adevărat o soluţie. În primul rând dacă se înregistrează vreo reuşită în acest fel, ea nu poate fi decât trecătoare căci în competiţia pentru acapararea şi influenţarea aparatului de stat vor fi atrase şi alte grupuri de interese. În al doilea rând şi, poate mai important, a intra şi a câştiga într-o astfel de competiţie înseamnă a folosi aceleaşi mijloace agresive şi subversive cu celelalte grupuri pentru obţinerea şi menţinerea controlului asupra mecanismelor de decizie. Căci competiţia politică implică cu totul alte abilităţi decât competiţia pe piaţa liberă. Pe piaţa liberă câştigă cei care reuşesc să servească mai bine consumatorii, în competiţia politică, cei care reuşesc să utilizeze mijloacele agresive, subversive şi demagogice[7].

Idealul utopic al egalităţii şanselor

Să vedem totuşi pe ce se bazează această idee profund înrădăcinată în mintea multor oameni de azi, anume că existenţa unui sistem de şcoli publice este necesară sau cel puţin benefică?

Egalitatea şansei este unul din idealurile în numele căruia este adesea susţinută finanţarea de către guvern a sistemului de învăţământ. Să presupunem că acesta este cu adevărat scopul instituirii unui sistem de şcoli publice.

În domeniul educaţiei, ideea egalităţii şansei („equality of opportunity”) s-ar transpune în felul următor: din cauza inegalităţii averilor, nu toţi oamenii îşi permit să-şi asigure un nivel adecvat de pregătire. Sunt două accente în acest argument. Primul accent cade pe inegalităţile de avere – se presupune că inegalitatea averii este un lucru nedrept care necesită un remediu sau o compensare ulterioară. Dar dacă A munceşte mai mult sau economiseşte mai mult decât B, s-ar putea susţine în mod justificat că inegalitatea dintre A şi B nu este echitabilă sau dreaptă? De ce ar trebui ca, în aceste condiţii, A să plătească pentru B (să-l compenseze pe B) astfel încât acesta să poată avea un nivel similar de pregătire ca şi A? În plus, o lege care cere acest lucru este mai curând injustă – pe scurt, s-ar putea spune că este pur şi simplu furt instituţionalizat. Al doilea accent este legat de nivelul de pregătire şi presupune, într-un fel, ideea de nivel optim de pregătire valabil pentru orice om. Sunt mai multe probleme aici. În primul rând, nu poate fi demonstrată nici o lege sau formulă care să spună: dacă investeşti x cantitate de resurse în scopul propriei educaţii, ajungi la nivelul z de pregătire. Nici măcar nu se poate susţine că nivelul de pregătire creşte direct proporţional cu cantitate de resurse investite în acest scop. În al doilea rând, nu se poate susţine că există o legătură necesară sau sistematică între creşterea sau suplimentarea venitului şi o configuraţie anume a ierarhiei de preferinţe a unui individ. De unde rezultă că o suplimentare a venitului va fi investită în scopuri educaţionale? Se poate spune, este adevărat, despre cumpărătorii submarginali care sunt la un moment dat pe piaţa educaţiei că, dacă venitul acestora creşte şi toate celelalte lucruri rămân neschimbate (inclusiv ierarhiile de preferinţele ale indivizilor), aceştia vor investi surplusul de venit pentru creşterea nivelului de pregătire/educaţie. Dar nu putem trage concluzia că lucrurile se şi întâmplă astfel; în realitate, ierarhiile de preferinţe ale indivizilor se pot schimba de la un moment la altul. Iar acest lucru este pe deplin demonstrat de faptul că şcolile publice nu sunt pur şi simplu asaltate de indivizi dornici să înveţe, dar care nu au veniturile necesare să se înscrie la o şcoală privată – este nevoie şi de legea învăţământului obligatoriu pentru a-i aduce pe „tinerii săraci” în şcoli.

Ideea egalităţii de şanse a mai adus o dată cu ea pe lângă şcolarizarea forţată, menţionată mai sus, un alt lucru rău: tendinţa spre uniformizare – tinerii trebuie să pornească cu aceleaşi şanse în societate. Şi totuşi este nevoie de a diferenţia între un elev mai inteligent şi altul mai lent, între unul mai talentat şi altul mai puţin talentat. Oamenii au talente şi abilităţi diverse şi nu toţi pot atinge acelaşi nivel de inteligenţă. În condiţii asemănătoare de lucru, un elev poate dovedi un talent şi o inteligenţă mai mare decât celălalt. Ideea egalităţii de şanse este în sine un ideal imposibil de atins, în condiţii fireşti – ci numai eventual în condiţiile unor experimente de inginerie genetică şi socială se poate imagina punerea în practică a unui asemenea ideal.

Educaţia, bun public?

Un alt argument pe baza căruia se susţine necesitatea finanţării de către guvern a educaţiei este argumentul efectelor de vecinătate. O societate stabilă, democratică, se spune, nu poate exista dacă majoritatea cetăţenilor nu dispun de un nivel minim de cultură civică. Ideea ar fi că educaţia de care beneficiază un copil aduce foloase nu numai părinţilor săi ori lui însuşi, ci şi celorlalţi membri ai societăţii. „Educaţia copilului meu contribuie la bunăstarea ta, prin promovarea unei societăţi stabile şi democratice[8].”(M. Friedman) În urma faptului că un părinte plăteşte pentru educaţia copiilor săi, beneficiază şi alţi oameni din societate. Dar este dificil să fie identificaţi toţi beneficiarii şi să li se pretindă o plată. În concluzie, se spune mai departe, avem de-a face cu un efect de vecinătate. Intervenţia guvernamentală ar fi necesară, pe de o parte, pentru a impune ca fiecare copil să primească un nivel minim de şcolarizare, iar pe de altă parte pentru a finanţa această şcolarizare în cazul în care nu toţi îşi permit. Astfel ceea ce nu s-a reuşit să se demonstreze pe baza argumentului egalităţii şanselor se încearcă pe baza argumentului efectelor de vecinătate: obligaţia ca părinţii să-şi dea copii în sistemul de şcoli publice controlate şi finanţate de stat nu poate fi susţinută pe baza asigurării egalităţii şanselor. Tot ce se poate pretinde, în cazul în care idealul egalităţii şanselor nu ar fi pur şi simplu utopic, este ca statul să finanţeze şcoala.

Nimeni nu contestă că un om care investeşte în propria educaţie poate aduce beneficii nu numai sieşi şi familiei sale, ci şi altor oameni. Totuşi există multe alte lucruri benefice pentru cooperarea umană sau pentru o societate, dar nu decurge de aici că acestea ar trebui produse de stat şi finanţate prin taxe şi impozite. În plus, investiţia în propria pregătire/educaţie poate fi în cele din urmă amortizată, atunci când individul ajunge pe piaţa muncii. M. Friedman recunoaşte acest lucru cel puţin în cazul învăţământului tehnic, de specialitate, precum şi în cazul învăţământului universitar. Totodată efectele benefice pe care le are educaţia asupra cooperării umane se aplică mai curând în cazul în care indivizii se comportă în concordanţă cu virtuţile, căci este limpede că un individ îşi poate utiliza cunoştinţele şi deprinderile atât în conformitate cu regulile cooperării cât şi pentru a se sustrage acestora.



[1] Primul sistem modern de şcoli publice a fost stabilit sub influenţa lui Martin Luther, care a susţinut în faimoasa scrisoare trimisă în 1524 conducătorilor germani atât înfiinţarea unui sistem de şcoli publice cât şi ideea de a-i forţa pe părinţi să-şi trimită copiii în sistemul de şcoli publice. Scopul era reeducarea maselor în spiritul luteranismului. (M. N. Rothbard, „Historical Origins”, în The Twelve Year-Sentence – Radical Views of Compulsory Education, Fox & Wilkes, 1974)

[2] M. N. Rothbard, Power and Market, Sheed Andrews and McMeel, 1977, p. 11.(Click aici pentru ediţia online.)

[3] „Statul este acea marea ficţiune prin care fiecare încearcă să trăiască pe socoteala celuilalt” (F. Bastiat, Statul).

[4] Mod care pe piaţa liberă ar fi calificat pur şi simplu drept furt (Spooner, No Treason: The Constitution of no Authority, M. N. Rothbard, The Ethics of Liberty)

[5] Diagnosticul exact dat de psihoterapeuţii din şcoli este “attention deficit disorder “(ADD) iar mediacamentul prescris este Ritalin.

[6] Roger Kimball, Tenured Radicals – How Politics Has Corrupted Our Higher Education, Harper & Row, Publishers, 1990.

[7] M. N. Rothbard, Power and Market, Sheed Andrews and McMeel, 1977, p. 23.(Click aici pentru ediţia online.)

[8] M. Friedman, „Rolul guvernului în educaţie” în Capiltalism şi libertate, Editura enciclopedică, 1995.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. 1. “De-a lungul timpului, şcolile publice au fost principalul canal de transmitere a ideologiei oficiale”. Sa nu uitam sa spunem ca scolile private sunt si ele canalul de transmitere a tot felul de ideologii (vezi universitatile catolice de care e plina Europa).
    2. “Educaţia dată acasă de părinţi sau cu sprijinul unor meditatori privaţi este soluţia adoptată de multe familii care au înţeles toate aceste lucruri şi au decis să-şi ferească proprii copii de învăţământul ideologizat şi ideologizant din şcolile publice.” De obicei e exact invers: acesti partinti fug de invatamantul public pentru a-si putea indoctrina copii dupa bunul plac, in conformitate cu ceea ce cred ei ca e adevarat sau fals. Tocmai in scolile publice se intalneste de obicei o multiplicitate culturala si ideologica (atat in curriculum cat si in convietuirea elevilor de diverse etnii, religii, opinii politice etc) care nu poate fi decat benefica.
    3. Si de ce ar fi tot invatamanul public ideologizat, asa cum se spune in citatul de mai sus? Sunt cumva toti profesorii din scolile si universitatile publice un fel de reprezentati ai ideologiei de stat? Nu cred ca in prezent la noi se poate spune ca profesorii “cultiva supunerea faţă de aparatul de stat şi de funcţionarii săi în rândul maselor” in orice sens rezonabil al termenilor. Afirmatia e complet ridicola.
    4. Decizi senatului U Stanford dovedeste tocmai deschidere catre alte forme de cultura. Educarea in spiritul valorilor traditionale ale culturii clasice occidentale e mai ideologica, fiind unilaterala, decat cea in spiritul multiculturalismului, care insista in abordarea unei serii mai diverse de manifestari culturale. Nu vad, deci, unde e pasul catre indoctrinare ideologica.
    5. Ideea egalitatii de sanse nu presupune nici ca inegalitatile de avere sunt injuste, nici ca exista un nivel de pregatire optim. Si nu presupune nici ca toti oamenii ar fi la fel de talentati sau inteligenti. Ideea e: daca doua persoane cu aceleasi talente si inteligenta isi propun sa atinga o anumita pozitie, trebuie sa aiba aceleasi sanse in compentiea pentru acea pozitiei. Educatia publica contribuie la minimizarea inegalitatilor de sanse pentru ca este accesibila tuturor, chiar si celor care nu-si permit nici o forma de educatie privata (nu ca ar fi putini in lume). Gasesc argumentul convingator in special in ceea ce priveste educatia pre-universitara.

    andrei · 21 martie 2009, 15:53 · #

  2. Andrei, Ionela ti-a raspuns pe blog.

    Tudor · 6 aprilie 2009, 15:53 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)