Scris de Tudor Gherasim Smirna, Mihai-Vladimir Topan și Diana Elena Costea
Originea denumirii de Big Brother este celebra distopie a lui Orwell, 1984. Ea desemnează acolo pe tătucul omniscient ce decide minuțios destinul tuturor supușilor. Este clar că ficțiunea 1984 a aproximat binișor situațiile istorice în care s-au găsit oamenii prinși sub năpasta comunismului. Însă trebuie mers mai departe și afirmat cât se poate de răspicat că între comunism și organizările politice care nefericesc lumea recentă nu este o diferență categorică, ci un continuum. Iar elementul comun este statul, adică, organizația care deține în exclusivitate (monopolist) dreptul de a impozita și de a legiui. Un periplu relevant și fascinant prin acest continuum este teoria comparată a socialismelor de tip rus, social-democrat, conservatorist sau al ingineriei sociale pe care o face Hans-Hermann Hoppe în a sa Teorie a socialismului și capitalismului. Statul este o revoltă împotriva firii, pentru că oamenii sunt liberi prin natura lor iar statul este din altă lume decât cea a libertății, cu principiul său de eliminare a celuilalt.
Astfel, trebuie făcută o distincție importată – între stat și societate. Statul sunt acei oameni angrenați activ (nu numai administrația și birocrația, ci și o bună parte din clientela ei economico-politică) în producția de bunuri și servicii bazată pe privilegii, pe încălcarea drepturilor de proprietate ale celorlalți. Societatea sunt ceilalți, cei care nu pot sau refuză să intre în stat, adică cei care se mulțumesc să se angajeze în schimburi libere. Acțiunea umană poate cădea fără rest în două categorii distincte: agresiune sau interacțiune pașnică. Statul este agresiune instituționalizată, societatea este interacțiune pașnică.
Statul nu are caracter voluntar pentru că îi silește pe oameni să aleagă o altă utilizare a proprietății lor decât ar fi ales în condiții de libertate. Așadar, impozitarea nu este nimic altceva decât furt, jecmănire, tâlhărie perpetuă. Iar faptul că statul scrie unul sau mai multe texte prin care afirmă că este singurul ce are dreptul de a agresa fără a fi pedepsit și că atunci când o face aceasta se numește impozit, taxă, sau siguranță națională și că acestor texte le dă titlu de legi nu ar trebui să ne amăgească. Furtul rămâne furt, crima rămâne crimă și atunci când le face statul. Cu alte cuvinte, statul este la fel de vinovat precum împăratul este gol pușcă în faimoasa poveste a lui Andersen.
Mai mult, trebuie subliniat dinamismul cancerigen al criminalității în cadrul statului – acea competiție pe dos, prin comparație cu piața liberă, din care ies învingători cei mai pricepuți să jefuiască, să manipuleze, să construiască pretexte de a interveni. Profilul acestei concurențe este legea junglei, homo homini lupus. Societatea întreagă este absorbită prin această dinamică a statului dintr-un cerc virtuos al cooperării mutual benefice într-un iureș al conflictului generalizat – războiul tuturor împotriva tuturor. Nu numai cei care sunt strict în lupta pentru putere se „devorează” reciproc, ci, indirect, toți ceilalți (de pildă, lupta pentru procente din buget care să fie alocate în diverse sectoare; sau adoptarea sau nu a unui tarif vamal etc.)
Trecând acum la arhitectura modernă a statului, să arătăm care sunt pilonii pe care molohul îi trântește neîncetat asupra societății pentru a-și clădi și consolida existența: protecție și justiție, educație, monedă, transport și comunicații, ecologie. Toate aceste domenii ale vieții în societate sunt acaparate de stat și sunt păzite cu strășnicie în sistemul închis al privilegiilor pentru că sunt esențiale pentru menținerea și dezvoltarea statului. De pildă, monopolizând justiția și protecția își elimină eventualii competitori, fiind neîngrădit în activitatea ulterioară; monopolizând educația inoculează mentalitatea etatistă în mase, preluându-le încă de la cele mai fragede vârste posibil și eliminând și aici orice curent intelectual critic independent; prin pilonul monedei câștigă o unealtă prețioasă pentru susținerea propriilor activități cu resurse. (Din Ce le-a făcut statul banilor noștri de Murray Rothbard putem afla trista istorie a degenerării monedei prin intervenția statului. De la aurul care era folosit și recunoscut în toată lumea, statul a monopolizat producția de monedă prin pași succesivi, iar în prezent banii sunt un instrument al furtului intituționalizat și al suferinței recurente manifestate în crizele financiare. Rolul banilor sănătoși este esențial într-o economie. Moneda are în primul rând menirea de a facilita calculul economic și astfel de a da raționalitate imensei și complicatei structuri de procese de producție ce susține societatea. Când moneda este denaturată așa cum se întâmplă azi, adică ruptă de sfera de producție a proprietății private, consecințele sunt grave: inflație și cicluri economice. Dintr-un articol al lui Ludwig von Mises, Ciclul economic și expansiunea creditelor – consecințele economice ale banilor ieftini putem începe să le înțelegem.) În sfera ecologiei, printr-un animism ieftin, „fratele cel mare” utilizează criterii arbitrare pentru a-și justifica interferențele cu modalitatea, ritmul și structura în care oamenii doresc să-și aloce resursele. Prin controlul strict asupra infrastructurii de transport și comunicații, se urmărește facilitarea accesului către subiecții impozitării sau eventualii dizidenți, precum și spionarea propriilor supuși.
Modul statal de organizare batjocorește și distruge toate aceste domenii. Calitatea și cantitatea pe care toate produsele acestor sfere ale activității umane le-ar putea avea ar fi inimaginabil mai mari dacă de ele s-ar ocupa piața liberă, adică sistemul de producție în care e loc și pentru celălalt, dacă servește mai bine consumatorul.
Ce concluzie se poate trage din toate acestea? Că statului definit ca sistem de privilegii bazat pe impozitare și ultimul cuvânt asupra legilor i se potrivește sintagma de Big Brother. Dar nu numai atât. Statul nu este doar un frate mai mare tâmp care ne ține din scurt pentru că ne vrea binele. El este un Big and Mean Brother pentru că binele lui este răul celorlalți. Consumatorii de impozite îi parazitează pe plătitorii acestora (deși nu putem suprapune categoriile de plătitor net de taxe și consumator net de taxe peste cele de victime și, respectiv, agresori). Iar reglementările, limitarea libertăților îi satisfac pe unii cu costul insatisfacției și suferințelor materiale ale celorlalți. Statul este un frate mai mare pervers, întors împotriva vieții, este un rău și nu este necesar.
Soluția evadării de sub tutela lui Big Brother poate fi privită în mai multe feluri. În primul rând, la nivel individual și privind către eternitate, avem nădejdea că dacă suntem buni vom trece după moarte într-o lume unde răul nu pătrunde. Apoi, la nivel social și în plan temporal apropiat, dacă ținem cont că grupul parazitar trebuie cu necesitate să fie mai mic decât cel parazitat, înțelegem că puterea lui Big Brother este în ultimă instanță ideologică. Big Brother ne sperie cu legitimitatea pe care noi i-o acordăm. Big Brother poartă lupte nedrepte cu sudoarea și sângele nostru împotriva noastră, întru aservirea noastră, deoarece noi credem că el este necesar și pentru că nu prea avem idee despre ce poate fi când el nu mai este. Dacă vrem să zărim fața lumii fără Big Brother sunt de folos Acțiunea umană a lui Ludwig von Mises – pentru a înțelege economia pieței libere – Etica libertății a lui Murray Rothbard – pentru a înțelege dreptatea societății libere – și, foarte concret, Producția privată de apărare a lui Hans-Hermann Hoppe – pentru a vedea cum se prăbușește mitul socializării sistemului de protecție a proprietății și persoanei. Și acesta este doar începutul.
