FMI şi politicile economice din România

Marius Spiridon · 16 septembrie 2004

I.

Birocraţia care populează, pretutindeni în lume, birourile instituţiilor statale la toate nivelurile are un avantaj important faţă de omul de rând: ei lucrează full-time la creşterea statului. Pătrunderea guvernului în tot mai multe sfere ale vieţii cetăţenilor le oferă birocraţilor resurse, putere şi prestigiu.

„Societatea civilă” nu prea are timp să stea şi să examineze efectele pe care creşterea guvernului le are asupra vieţii oamenilor din afara aparatului de taxare şi reglementare. Omul obişnuit merge la muncă pentru a avea ce pune pe masă, pentru a-şi plăti întreţinerea sau pentru a oferi o educaţie mai bună copiilor. Numai aceste lucruri explică deja o parte importantă a succesului relativ al birocraţilor în raport cu „omul de pe stradă”.

Cetăţeanul „privat” nu lucrează însă numai cu acest handicap relativ. Guvernul a reuşit alte două performanţe uimitoare: să ne facă să credem că nu este posibilă o examinare raţională a acţiunilor sale (trebuie să aşteptăm să vedem ce rezultate va avea noua politică adoptată), prin promovarea unui empirism anti-raţionalist agresiv; şi, pe fondul acestui iraţionalism, să câştige aproape orice bătălie ideologică prin lansarea de mituri. Anti-raţionalismul şi lansarea miturilor sunt posibile prin aducerea sub control guvernamental, direct sau indirect, a tuturor posibilităţilor de informare şi experienţelor formatoare ale unei persoane. Omul este astăzi prins din toate părţile de această maşină propagandistică infernală: în învăţământ, în presa scrisă, la radioul şi (mai ales) la televiziune, în cinematografe şi la teatru, pretutindeni sunt repetate, în forme diferite, aceleaşi clişee etatiste. Aceste mituri au ajuns să dea la o parte moralitatea şi judecata sănătoasă, înlocuite de o intoleranţă tăcută, dar agresivă, de o „corectitudine politică” împotriva căreia e greu de luptat.

II.

FMI-ul este un asemenea mit. Legenda ne spune că Fondul este un bastion al capitalismului, o instituţie dedicată promovării principiilor pieţei libere.

O analiză detaliată a politicilor promovate de FMI pe glob şi a rezultatelor acestor politici presupune mult mai mult spaţiu decât avem noi aici la dispoziţie. Ceva mai modest avem acum în vedere: o examinare pe scurt a ultimelor „recomandări” făcute de Fond României.

Înainte de a trece la analiza recomandărilor, să spunem câteva cuvinte cu privire la Fond şi la acţiunile sale. Abia ne aruncăm privirea pe situl FMI[1] şi de îndată suntem anunţaţi că „it is governed by and accountable to the governments of the 184 countries that make up its near-global membership”. „Bastionul capitalismului” e o instituţie creată de guverne pentru a avea grijă – atenţie! - de „sănătatea economiei mondiale”. Două sunt funcţiile sale oficiale principale: acordarea de asistenţă financiară şi de consultanţă în formularea politicilor economice. Sursele din care se constituie asistenţa provin din contribuţiile ţărilor membre, contribuţii ce poartă numele de „cote”.

Din cele de mai sus, e limpede că în spatele denumirii de „FMI” stă un grup de birocraţi internaţionali care jonglează cu banii contribuabililor, majoritatea occidentali. Imaginea de bastion al capitalismului începe să pălească serios.

Însă tabloul nu este nici pe departe complet: trebuie să mai luăm în considerare că aceşti birocraţi doresc şi ei să reuşească în viaţă, să aibă salarii mai mari, să fie persoane importante, respectate; nu trebuie să uităm nici că guvernele care sunt principalii contributori nu aruncă banii pe fereastră, lăsând pur şi simplu la latitudinea birocraţilor FMI decizia de distribuţie a fondurilor (politicul, cu toate tocmelile şi târgurile murdare, intră în forţă în scenă); şi nici guvernele „receptoare” de asistenţă nu trebuie uitate: adevărate caracatiţe, elite de pradă, care şi-au distrus societăţile şi economiile în interior prin etatizarea fiecărui aspect al vieţii oamenilor.

Mediul în care acţionează birocratul de la FMI şi care îi formează mentalitatea este unul înfricoşător pentru orice om cinstit: dorinţa omenească de a reuşi îl determină să facă compromisuri cu elitele de pradă din ţările receptoare, cu toţi Ilieştii şi Putinii de pe glob (altfel rămâne fără obiectul muncii), dar şi cu guvernele principalilor donatori. Indiferent de gradul de nebunie şi de rapacitatea unui dictator african, trebuie să-i dai credite (pe care cel mai probabil că nu le va rambursa niciodată) pentru că SUA au oarece datorii politice faţă de el după vreun conflict obscur în care acesta a fost de partea Americii. Aceste credite merg în vistieria guvernului, întărind elitele de pradă în raport cu cei care încearcă o schimbare a sistemului. Mai mult, aceste credite joacă rolul unor garanţii pentru investitorii privaţi. Cu alte cuvinte, FMI-ul îşi pune obrazul pentru nişte grupuri iresponsabile, care ar merita să fie aruncate în închisoare, nu premiate cu miliarde de dolari. Miliarde care fie vor fi rambursate pe spatele populaţiei de către cleptocraţia locală (cazul lui Ceauşescu), fie recuperate (cu dobânzi bune) de la contribuabilii occidentali, în special americani, convinşi că ajută „ţările în dezvoltare” (cazul Mexicului sau Argentinei).

Ce are a face această mentalitate cu mentalitatea liberală? Ce are a face FMI-ul cu piaţa liberă? Unde sunt proprietatea privată, cinstea, unde sunt întreprinzătorul privat, economisirea şi investiţiile străine, unde libertatea comerţului, unde moneda sănătoasă? Nicăieri! Dar poate că activitatea de consultanţă a Fondului este mai solidă.

III.

Deşi nu am spus nici măcar un cuvânt despre imposibilitatea calculului economic în absenţa proprietăţii private sau a criteriului profitului (şi aproape toate activităţile desfăşurate de guverne, în interior sau prin relaţiile dintre ele, sunt acoperite de aceste condiţii), imposibilitate care şterge ultima iluzie a birocraţiei, aceea că un mare inchizitor bine intenţionat ar putea aloca decent resursele societăţii, totuşi, o analiză atentă arată că activitatea de creditare a Fondului, din cauza mediului institutional pervers, promovează etatismul, şi nu, cum ar vrea legenda, libertatea economică.

Dar poate că Fondul încurajează guvernele să aplice politici economice sănătoase. Cititorul este rugat să-şi amintească ce am spus mai sus despre guvernele receptoare de asistenţă. Apărarea principiilor libertăţii economice este astăzi apostolat, iar apostolatul nu e prea bănos. „Plata voastră multă este în ceruri”, nu aici. Şi nici măcar la FMI. Ar fi chiar amuzant un dialog între un adept al pieţei libere de la FMI şi o echipă condusă de Adrian Năstase, din care să facă parte Nicolae Văcăroiu (cel cu Vântu), Şerban Mihăilescu (zis şi Micki Şpagă), Dan Ioan Popescu şi alte nume de legendă. Putem sta liniştiţi, nu va fi niciodată cineva de la FMI care să le vorbească despre piaţa liberă pentru că şi cei de la FMI şi-au dat seama că ar fi ridicol. Şi nu numai ridicol, ci chiar şi-ar pune în pericol slujbele, după una-două astfel de întâlniri rămânând fără interlocutori „guvernamentali”.

În consecinţă, discursul a fost modificat pentru a fi uşor suportabil finelor urechi ale elitelor de pradă din „ţările în dezvoltare”. Să auzim ce recomandări de mai bine face guvernului României echipa FMI care a participat la consultările periodice cu România, consultări ce au avut loc în iulie 2004[2]:

- se recomandă „evitarea reducerii impozitelor”;

- lărgirea listei de produse supuse unei cote reduse de TVA este „nejustificată”;

- creşterea cheltuielilor generate de aderare este justificată;

- tranşele de impozitare a veniturilor populaţiei pot fi reduse de la cinci la trei, dar cu condiţia „să nu fie afectate veniturile bugetare”;

- „reprezentanţii FMI s-au declarat şi împotriva introducerii unei facilităţi în privinţa impozitului pe profitul reinvestit, apreciind că măsura ar fi prea costisitoare şi nu este necesară”;

- contribuţiile la asigurările sociale pot fi reduse (incredibil!!!), însă, bineînţeles, „numai cu condiţia lărgirii bazei de impunere” (pe româneşte: să nu fie afectate veniturile la buget).

Şi în rolul lui Schumpeter [cel care a spus despre măgarul lui Buridan, mort, din lipsă de inspiraţie, între apă şi fân, că este un măgar „perfectly rational”] apare prompt analistul economic Ilie Şerbănescu, despre care jurnalistul, rămas perplex, spune că „este de părere că aceste solicitări sunt corecte, cu toate că sunt formulate în aceiaşi termeni ca acordurile precedente, pe care analistul le-a criticat”.

Nu poţi decât să rămâi înmărmurit văzând clica de la putere, speriată de apropierea alegerilor, luptându-se cu „cavalerii pieţei libere” să diminueze puţin uriaşa povară fiscală din spatele cetăţenilor muncitori, iar pe cei de la FMI rămânând neînduplecaţi. Un timp am avut impresia că jurnalistul care a relatat a încurcat părţile, însă nu era deloc aşa.

Povara aceasta fiscală exagerată este unul din factorii principali ai apariţiei economiei subterane, ai înăbuşirii iniţiativei private, ai lipsei de investiţii străine din România şi ai multor altor rele. FMI-ul însă, nu trebuie uitat, primeşte bani mai ales de la contributori occidentali. Aceste guverne au ele însele niveluri mari de impozitare şi grupuri de presiune care fac practic imposibilă orice schimbare. Dacă România ar reduce şi ea impozitele şi şi-ar reforma mediul de afaceri, atunci o parte din capitalurile occidentale ar veni la noi, creând probleme mari pentru acele guverne occidentale, care îşi vor vedea veniturile la buget diminuate. Oricum ar fi, atitudinea FMI se află la o graniţă extrem de subţire dintre rea intenţie şi prostie. Dar parcă numai prostia singură n-ar fi de ajuns.

Ar trebui să păstrăm un ton politicos, de respect faţă de oricine, însă parcă te lasă nervii când auzi o altă recomandare de aceeaşi calitate cu maneaua: creşterea tarifelor la energie. Aceasta este o constantă în recomandările pe care Fondul le face în toată lumea, şi nu de acum, ci cam de când s-a înfiinţat. Justificarea ar fi aceea că preţurile actuale la energie ar echivala cu o subvenţionare a altor ramuri. Nu le-a trecut niciodată prin cap că, dat fiind faptul că energia este total în mâinile statului, pe lângă dorinţa de a subvenţiona clienţi politici, preţul energiei poate să reflecte şi incompetenţa şi risipa specifice firmelor de stat. Creşterea preţurilor la energie poate să nu aducă deloc acoperirea pierderilor din sectorul energetic, ci creşterea acestor pierderi prin construirea de către firmele-client de surse proprii de energie[3]. Numai privatizarea poate spune dacă preţul actual al energiei este mare sau mic. S-ar putea să avem surpriza – şi aceasta este opinia noastră – ca preţul de pe o piaţă liberă să fie mai mic decât preţul actual al energiei, care nu îi mulţumeşte pe atotştiutorii de la FMI.

Mai este îngrijorată echipa FMI şi de deficitul de cont curent. E chiar atât de greu de înţeles că mulţi români lucrează afară şi că trimit sume considerabile în ţară, sume pe care rudele le folosesc pentru a cumpăra o maşină de spălat, o maşină străină, un calculator, un aspirator, un fier de călcat sau îi depun în bănci, de unde sunt luaţi cu credit tot pentru aceste scopuri? Cum majoritatea acestor produse provin din import, iată că se dezleagă astfel misterul deficitului de cont curent. Dar sumele provenind de la FMI şi care ajung la tot felul de clienţi politici care cumpără numai bunuri de lux din străinătate nu mai alimentează deficitul de cont curent?

IV.

Încheiem aici spunând că mântuirea nu vine de la FMI. Nu a venit niciodată şi nicăieri de la FMI. Irlanda s-a apucat în 1987 să facă reforme (chiar le-a trecut prin minte că deficitul bugetar se poate reduce şi prin diminuarea cheltuielilor guvernamentale, adică prin uşurarea poverii guvernului, nu numai prin creşterea impozitelor) de teamă că deciziile de politică economică ar putea fi influenţate de „condiţionalităţile” absurde ale acestei instituţii.

După cum spuneam la început, birocraţia doreşte creşterea statului, adică a impozitării şi a reglemetărilor, nu promovarea libertăţii oamenilor. FMI-ul este o birocraţie.


[1] www.imf.org

[2] Un rezumat al discuţiilor poate fi consultat la adresa:

http://www.euractiv.ro/www/index.html/section|readStory?stID=4&pT=sumare&pID=144.

[3] Proliferarea centralelor de apartament ca reacţie la politica de preţuri a RADET este un exemplu.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)