De ce ne temem de monopol?

Diana Costea · 15 august 2004

Puţine sunt persoanele care să nu deplângă creşterea preţurilor. Iar când aceasta se întâmplă într-un domeniu cu un singur ofertant, diagnosticul este clar: monopol. Cumpărătorii sunt asupriţi. Preţul este prea mare. Cantitatea oferită este prea mică. Supăraţi, cetăţenii invocă, prin vocea economiştilor, puterea legislativă pentru a pune capăt acestui abuz. Să se împiedice orice tranzacţie care ar duce la concentrarea în mâinile unui singur ofertant (persoană fizică sau cartel) a ofertei pentru un anumit produs, întrucât în mod sigur acesta va utiliza noile circumstanţe în folosul propriu şi în detrimentul cumpărătorilor. Monopoliştii actuali să fie dezmembraţi, să plătească statului (!) pentru vina de a-i asupri pe consumatori. Să fie promovată concurenţa, altminteri nu avem o piaţă liberă.

Cumpărătorii sunt supăraţi, iar teoreticienii pieţei libere descumpăniţi. Ce se întâmplă? Să fie virtuţile pieţei libere atât de limitate? Unde au dispărut oare celebra „suveranitate a consumatorului”, „armonia intereselor”, creşterea producţiei, graţie cărora proprietatea privată este atât de apreciată? Să existe totuşi un compromis între proprietate şi bunăstare şi un rol legitim al statului, chiar strecurat în sistemul economic pe uşa din spate, când piaţa liberă a dat greş?

Aparent, nimic mai logic. Numai că aparenţa ne induce în eroare. Clarificarea tuturor tarelor de care s-ar face vinovaţi monopoliştii conduce la concluzii surprinzătoare: îmbucurătoare pentru monopoliştii sectorului privat, dar devastatoare pentru stat, ca vânzător de privilegii speciale. Căci efectele negative pentru consumator, care sunt asociate de obicei cu activitatea monopolistului (vânzătorului unic al unui anumit bun) din sectorul privat, sunt rezultatul interdicţiilor statului în calea schimburilor libere şi a vânzării ulterioare de privilegii speciale celor ce reuşesc să plătească preţul oficial sau mita sau să satisfacă cerinţele statului.

Puţini sunt cei care încearcă să vadă dincolo de sloganele populiste şi să analizeze cu luciditate ştiinţifică natura economică a acestui fenomen şi acuzele care i se aduc. În prezent, critica (austriacă) a teoriei neoclasice a monopolului (prin Walter Block[1], Hans-Hermann Hoppe[2]) reafirmă şi continuă analiza lui Murray Rothbard din Man, Economy, and State[3]. Abordarea lui Rothbard este firească: dacă dorim să criticăm un fenomen, este preferabil să începem prin a-l defini, prin a remarca diferenţele dintre situaţia de monopol (care ne supără) şi cea de piaţă „competitivă” (faţă de care nu avem obiecţii), mai cu seamă dacă dorim să luăm măsuri legale împotriva monopolistului. În consecinţă, Rothbard procedează sistematic: scoate în evidenţă neajunsurile teoretice ale abordării neoclasice şi reinstaurează vechea analiză, clasică, desigur, cu clarificările de rigoare. Dacă în Man, Economy, and State este preocupat de dărâmarea falselor argumente ale neoclasicilor, în Power&Market aplică soluţia sa unei sfere largi, variate de intervenţii ale statului, limpezind economic şi etic discuţia. Standardul faţă de care se analizează performanţele monopolului este, în teoria neoclasică, piaţa cu concurenţă perfectă, cu o existenţă recunoscut pur teoretică şi, în plus, zic austriecii, cu mari probleme de ordin teoretic. În cele ce urmează, prin preţ „competitiv” vom înţelege acel preţ ce ar apărea pe o piaţă liberă dacă monopolistul nu ar recurge la restrângerea ofertei.

Rothbard demonstrează că etic, pe o piaţă liberă, monopolistului nu i se poate aduce acuza de încălcare a drepturilor nimănui, aşadar, nu datorează restituţie nici unei victime, iar economic, simplul fapt că este unicul ofertant al unui anumit bun nu reprezintă un motiv suficient pentru ca preţul care se formează astfel să poată fi diferenţiat de orice alt preţ al pieţei. Critica se derulează, prin urmare, pe două fronturi: economic, încercând să definim preţul de monopol pe o piaţă liberă, să-l distingem de restul preţurilor (dacă ar fi posibil); etic, stabilind în ce măsură monopolistul este vinovat de încălcarea drepturilor de proprietate ale unei alte persoane, în cazul de faţă cumpărătorul.

Cum ne afectează monopolul

De unde publicitatea aceasta negativă de care „se bucură” monopolistul? În fond, dacă nu ar exista el, nimeni altcineva nu ar oferi bunul respectiv pe piaţă. Dar, se susţine, monopolistul, concentrând în mâinile sale întreaga sau majoritatea ofertei unui anumit bun, descoperă secretul creşterii veniturilor totale: scăderea cantităţii oferite, ce ar conduce la o creştere a preţului, în aşa fel încât veniturile totale obţinute în noile condiţii sunt mai ridicate decât altminteri, i.e. dacă nu ar fi scăzut cantitatea oferită. Cumpărătorii ar suferi de pe urma acestei politici: ar cumpăra mai puţine bunuri şi la un preţ superior. Întrebarea este: cine oare nu procedează astfel? Nu este absolut normal ca, ceteris paribus, i.e. făcând abstracţie de satisfacţia de ordin psihic pe care o încearcă producătorul/vânzătorul, acesta să fie interesat de obţinerea celui mai mare venit posibil, date fiind condiţiile de cerere şi ofertă pe piaţa pe care acţionează?

Pentru noi, consumatorii, este desigur frustrant să auzim sau chiar să vedem cum unii producători preferă să arunce o parte din marfă decât să o vândă cu un preţ mai scăzut[4]. Toţi producătorii sunt siliţi, datorită rarităţii bunurilor şi cererii consumatorilor, să-şi limiteze comparativ oferta. Unii dintre ei au în vedere veniturile viitoare, consumatorii viitori. Nu este normal ca un producător să aprecieze ca fiind mai rentabilă o eşalonare a producţiei în timp?

În fond, în ce calitate îl forţăm pe monopolistul – proprietar de bunuri să ofere mai multe bunuri decât ar dori? Cumpărătorul nu are nici un drept de proprietate asupra bunurilor oferite de producători. Influenţa sa se exercită nu la nivelul proprietăţii fizice, ci al valorii acesteia. Capitaliştii-proprietari de bunuri şi producători nu îl pierd nici un moment din vedere pe consumator. Este în interesul lor să aleagă acea combinaţie tehnologică şi inter-temporală a utilizării resurselor prin care să ajungă exact la bunurile, în cantităţi şi la preţuri, agreate de cumpărător. Nu trebuie să îi reamintim noi, cumpărătorii, tot timpul că producţia este subordonată cererii, tot astfel cum mijloacele sunt subordonate scopului.

Dar fiecare proprietar decide, cu ajutorul calculelor economice, anticipând cererea, în ce măsură doreşte să se implice în schimburi, i.e. în ce grad consimte să-l servească pe consumator. Mecanismul prin care producătorul alege din varietatea de bunuri şi de metode tehnologice ce anume şi cât să producă şi să ofere este calculul economic, ce evidenţiază anticipările antreprenoriale cu privire la cererea cumpărătorilor ale capitalistului-producător. Acesta este instrumentul indispensabil al aprecierii comparative a diverselor proiecte de investiţii. Prin calcul economic – antreprenorial, anticipativ – producătorul alege acel proiect ce promite, ceteris paribus, cel mai mare profit (abstracţie făcând, ca mai sus, de aspectele de ordin pur psihic, de ex. situaţia în care un pacifist convins renunţă să investească în armament, cu toate că, monetar, afacerea s-ar dovedi foarte rentabilă). Această „căutare” a celui mai mare profit anticipat se susţine că ar garanta alocarea economică a resurselor şi satisfacerea (ex-ante, anticipată) a consumatorilor. Dar la acelaşi scenariu apelează şi monopolistul. Şi el alege varianta care, conform propriilor previziuni, îi aduce cel mai mare profit. Prin ce se distanţează povestea sa de cea a celorlalţi producători? Răspunsul este: prin absolut nimic. Dacă într-adevăr calculul economic oferă avantajul alocării ex-ante raţionale a factorilor de producţie, iar pentru aceasta avem nevoie doar de un mijloc generalizat de efectuare a schimburilor – moneda – într-o economie cu diviziune a muncii şi proprietate privată asupra factorilor de producţie, atunci limitarea capacităţii coordonatoare a acestui instrument puternic al economiei raţionale – calculul economic – este total abuzivă.

Din punct de vedere etic, nu putem aduce nici o obiecţie producătorului pentru că decide să distrugă o parte din producţie. Este proprietatea lui, el hotărăşte ce utilizare îi dă. Această diferenţă dintre cantitatea produsă şi cantitatea oferită este expresia unei erori antreprenoriale a producătorului, recunoscută ca atare: previziunile sale antreprenoriale cu privire la rentabilitatea cantităţii produse s-au modificat. În noile condiţii anticipate ale cererii, o cantitate mai scăzută ar aduce, conform părerii sale, venituri mai ridicate. Să nu credem că doar cumpărătorii regretă reducerea cantităţii de produse! Şi producătorul regretă investirea trecută eronată, risipirea unor factori de producţie, a unor bani, pe care i-ar fi fructificat în altă parte. Reducerea cantităţii oferite este doar răspunsul la această eroare. Acelaşi lucru se întâmplă, în fond, nu numai pe această piaţă cu un singur ofertant. Ori de câte ori, ca urmare a erorilor antreprenoriale, un producător are pierderi sau dă faliment, capacitatea sa de a continua producţia la acelaşi nivel este diminuată, respectiv anulată. În astfel de cazuri, economiştii nu mai deplâng scăderea producţiei, ci glorifică mecanismul profitului şi al pierderii de pe piaţă, ce îi elimină în mod natural pe cei ce risipesc resursele.

Obţinerea unor venituri superioare depinde, desigur, de reacţia consumatorilor. Dacă aceştia, prin preferinţele lor, ar boicota acţiunea monopolistului, acesta ar suferi, comparativ, pierderi. De unde deducem că suferinţa cumpărătorilor – care, pe ansamblu, sunt dispuşi să dea acum o sumă mai mare de bani pentru a obţine bunul – este cauzată de propriile preferinţe. Mai mult, succesul monopolistului nu este garantat. Este posibil ca ex post să constate că s-a înşelat, că cererea consumatorilor, prin configuraţia sa, nu i-a permis atingerea unor venituri superioare.

Din discuţia de până acum deducem că, pe o piaţă liberă (pe care statul nu se implică în calitate de producător sau de emitent de reglementări) monopolistul nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi producători: apelează la calculul economic, anticipează cererea viitoare, încearcă să obţină cele mai mari venituri, dată fiind această cerere, ajustează cantitatea oferită în funcţie de modificarea propriei percepţii a mersului pieţei, se supune voluntar alegerilor consumatorilor etc. Aşadar, nici conceptul de preţ de monopol nu poate fi izolat, teoretic vorbind, de oricare alt preţ al pieţei libere. Etic, monopolistul nu îl agresează pe cumpărător, nu apelează la mecanisme agresive, oficiale sau private, prin care să împiedice pe oricine altcineva să intre în branşă.

Operaţionalitate şi drept

Până în acest moment am stabilit că nu există un concept de preţ de monopol teoretic valid şi operaţional – concret identificabil -- pe o piaţă liberă.

Chiar dacă ar exista criterii de identificare a preţului de monopol de preţul pieţei, tot nu am avea motive temeinice de incriminare a monopoliştilor. Domeniul legii, conform teoriei libertariene, ar trebui să aibă în vedere exclusiv încălcările drepturilor de proprietate. Atâta timp cât schimbul dintre vânzător şi cumpărător se derulează pe o piaţă liberă (aceasta fiind definită prin caracterul voluntar al schimburilor, nu printr-o caracteristică de ordin cantitativ economică – număr vânzători, cumpărători etc.) nu putem începe o acţiune legală împotriva monopolistului, conform teoriei libertariene. Nu numărul de ofertanţi sau de cumpărători ne indică în ce măsură o piaţă este liberă, ci prezenţa sau absenţa agresiunii sistematice, instituţionalizate, exercitate de stat. Încercarea de a emite judecăţi etice prin raportare la numărul de participanţi pe piaţă este contradictorie, întrucât, înainte de a participa la schimburi, trebuie soluţionată problema proprietăţii bunurilor care participă la schimburi.

Punctul forte al criticii aduse de economiştii austrieci – Murray Rothbard, Walter Block, Hans-Hermann Hoppe – teoriei neoclasice a monopolului este, aşadar, relevarea caracterului voluntar al tranzacţiei dintre monopolist şi cumpărători.

Să presupunem că avem criterii economice operaţionale de identificare a preţului de monopol. În aceste condiţii, ce şanse ar avea, într-o societate libertariană, cumpărătorii – în calitate de victime identificate a acţiunii monopolistului de creştere a preţului şi de scădere a cantităţii oferite – de a câştiga procesul împotriva unui monopolist? Îndrăznesc să afirm că nici una. Da, ceteris paribus, bunăstarea mea s-a redus ca urmare a scăderii cantităţii oferite şi a creşterii comparative a preţului. Cu aceeaşi sumă de bani pot achiziţiona acum o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. Judecătorul este însă preocupat nu de bunăstarea mea subiectivă – care poate fluctua din multe cauze – ci de respectarea drepturilor de proprietate. Am cumva un drept la un anumit preţ pe piaţă? Nu, preţul – pe o piaţă liberă de intervenţia statului (şi numai acolo) – este rezultatul acordului între cumpărător şi vânzător. A spune că eu, cumpărătorul, am un drept de a cumpăra un bun la un anumit preţ, în nici un caz la un preţ superior, este echivalent cu a nega dreptul vânzătorului de a încerca să utilizeze aşa cum consideră el mai bine proprietatea sa legitimă. Într-un articol recent[5], Hans-Hermann Hoppe şi Walter Block identifică eroarea teoretică implicită a celor ce îl incriminează pe monopolist: drepturile de proprietate definite nu în termeni fizici – operaţionali, non-conflictuali în principiu şi non-contradictorii – ci în termeni valorici. Cu aplicaţie la cazul monopolului, cum aminteam mai sus, cumpărătorul pare să aibă un fel de drept de a hotărî unilateral cât anume să fie adus pe piaţă şi la ce preţ, ceea ce, din punct de vedere strict economic este imposibil, iar etic este echivalent cu negarea parţială a dreptului proprietarului asupra proprietăţii sale legitime. Formarea unui preţ depinde de existenţa a două persoane cu evaluări inverse pe scările lor de valori a celor două bunuri care se schimbă. Schimbul este posibil când cumpărătorul apreciază mai mult bunul pe care doreşte să-l achiziţioneze decât acela la care renunţă; asemenea, vânzătorul.

Dacă monopolistul poate fi dat în judecată pentru că practică un preţ „prea mare”, atunci orice alt vânzător – pe o piaţă cu mai mulţi ofertanţi – poate fi în egală măsură învinuit că nu practică un preţ mai scăzut. Să nu uităm că, din perspectiva unilaterală a cumpărătorului, nici un preţ nu este îndeajuns de scăzut. Cumpărătorii sunt dispuşi să primească şi cadouri...

Identificarea economică a preţului de monopol este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru ca acest concept să devină relevant în drept. Diferenţierea economică a preţului de monopol de un alt tip de preţ – preţul pieţei -- s-ar baza pe criterii de ordin calitativ, nu cantitativ. Dimensionarea cantitativă ar putea fi rezultatul unei aprecieri de ordin antreprenorial în sistemul judiciar concurenţial al pieţei libere, aşa cum restituţia cuvenită victimei unui viol nu ar fi în pericol de a fi anulată doar pentru că este dificilă dimensionarea monetară a răului pricinuit.

Intuiţia lui Murray Rothbard a fost, aşadar, corectă. Combaterea de pe o poziţie economică a teoriei neoclasice a monopolului a avut darul de a ne aduce aminte că nu putem face ştiinţă cu metafore şi concepte contradictorii sau vagi, iar soluţia etică pe care o aduce – identificaţi dacă vreun drept legitim de proprietate a fost violat, apoi vorbiţi de acţionarea în justiţie – ne atrage atenţia, o dată în plus, asupra scoaterii nejustificate din sfera activităţilor legale a unor schimburi voluntare.

Amestecul statului şi monopolul

Dacă pe o piaţă liberă nu am reuşit să-i găsim nici o vină, economic sau etic, ofertantului unic de bunuri, întrucât preţul la care vinde este tot preţ al pieţei, pe o piaţă supusă intervenţiei statului, lucrurile sunt diferite. Aici se verifică toate acuzele ridicate împotriva monopolistului de pe o piaţă liberă: limitarea coercitivă de către stat a accesului pe piaţă este cauza ofertei scăzute şi a preţului mai ridicat decât ar fi fost în absenţa acestor reglementări, a rigidităţii în ajustarea calitativă a producţiei; frustrarea resimţită de unii cumpărători este justificată, întrucât ei se confruntă acum cu preţuri mai ridicate decât ar fi fost în absenţa intervenţiei. Nu numai cumpărătorii sunt negativ afectaţi. Şi producătorii coercitiv excluşi sunt siliţi să aleagă o alocare suboptimală a resurselor proprii.

Problema amintită mai sus, anume că pe o piaţă liberă nu puteam diferenţia teoretic preţul de monopol de un preţ al pieţei, dispare aici. Statul este conceptual distinct de piaţă. La fel, consecinţele economice: preţul format pe o piaţă reglementată şi cantitatea tranzacţionată sunt diferite de cele ce ar apărea pe o piaţă liberă deoarece circumstanţele care le dau naştere sunt diferite. Dacă într-o ordine a proprietăţii private acţiunea legală împotriva monopolistului nu se justifică etic, pe piaţa privilegiilor singura măsură juridică în consonanţă cu o perspectivă liberală este îndepărtarea obstacolelor puse de stat în calea schimburilor libere. Fără a-i încadra automat în categoria unor agresori, producătorii ce satisfac noile condiţii impuse de către stat sunt avantajaţi, întrucât competitorii lor sunt excluşi de pe piaţă. Şi aceste avantaje de tip monopolist se încadrează astfel în schema redistributivă generală ce caracterizează orice acţiune a statului.

Ciuntirea dreptului legitim al proprietarului-producător de a se angaja cu resursele sale în orice activitate doreşte, atâta timp cât nu încalcă dreptul de proprietate al altuia, creează condiţiile prielnice acelui fenomen mult-discutat şi înfierat numit corupţie.

Ca exemple de intervenţii ce creează avantaje de tip monopolist, menţionăm: licenţele, standardele de calitate, tarifele şi alte obstacole în calea comerţului liber, salariul minim, subvenţiile acordate şomerilor, patentele etc. Fără a intra aici în detaliile specifice fiecărui tip de reglementare, să precizăm că întotdeauna scopul declarat al statului este unul de corijare a unei presupuse erori sau limitări a pieţei. Convenabil politic şi cu rezultate economice nefaste, desigur. În plus, multe dintre restricţiile în calea schimburilor libere se încadrează în ceea ce Ludwig von Mises denumea dinamica intervenţionismului, ca explicaţie economică dată creşterii statului: identificarea (eronată) a unei situaţii de criză sau iniţierea uneia, intervenţia ulterioară creatoare de noi probleme ce se cer rezolvate şi aşa mai departe.

Concluzie

Cu relevarea adevărului despre monopol s-a prăbuşit încă un mit al „incompetenţei” pieţei libere. Mai mult, întreaga campanie împotriva „monopoliştilor” ar trebui, de fapt, îndreptată împotriva propriilor intervenţii ale statului, creatoare de avantaje speciale.



[3] Vezi cap.10 din Man, Economy, and State

[4] Distrugerea unei părţi a producţiei în vederea creşterii preţului şi, probabil, a veniturilor totale este un caz extrem, desigur.

[5] „On Property and Exploitation”, International Journal of Value-Based Management, 15, p. 225-236, 2002.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)