„Vraiştea” socialistă

Vlad Topan · 13 mai 2004 - Recenzie la <b>Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul ceauşist ale unui „fermier”</b> – Gheorghe Dragomir

O festă pe care onestitatea le-a jucat-o întotdeauna şarlatanilor este aceea că, pentru cercetarea ştiinţifică serioasă, ea este necesară. Chiar dacă şi minciuna, de semeni sau de sine, poate corobora temporar şi superficial o teorie, în cele din urmă ea se sparge-n capul falsului teoretician (sau al celui ce-i aplică zelos teoria), vădind nici mai mult nici mai puţin decât o neînţelegere a realităţii.

Pe de altă parte, ţinerea cu stricteţe a acestui canon metodologic al onestităţii asigură ea însăşi o anumită soliditate a demersului ştiinţific, compensând nu de puţine ori – rămânând de la sine înţeles că nu o va putea face niciodată fără rest - mai firava înzestrare intelectuală sau lipsa accesului la materiale, cărţi, studii sau informaţii în general.

Ca o ilustrare pentru cele de mai sus, îndrăznesc să-l propun pe Gheorghe Dragomir, cu cartea sa „Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul ceauşist ale unui fermier”.

De profesie „inginer agronom – economist”, Gheorghe Dragomir a îndeplinit timp de 14 ani (cca. 1951-1965) variate însărcinări la diferite niveluri în aparatul tehnic, economic, administrativ şi politic al României socialiste, retrăgându-se, după spusele proprii, „din motive profesionale şi moral politice în activitatea de producţie nemijlocită”. În ultimii 23 de ani de muncă, a lucrat la ferma Hărman, a I.A.S. Prejmer, judeţul Braşov, iar în 1988, şi-a părăsit postul, „nemaivoind a funcţiona în sistemul statal totalitar”. Din 1957 până-n 1962 a avut posibilitatea de a-l cunoaşte îndeaproape pe cel ce avea să devină dictator: Nicolae Ceauşescu.

În ceea ce priveşte materialul luat în discuţie aici, el a fost elaborat în perioada 1970-1975, timp în care autorul era şef la ferma menţionată[1].

*

Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud, în paralel cu nemulţumiri (justificate) la adresa situaţiei post-decembriste a României, elogii la adresa perioadei comuniste. Mai mult, o mare parte dintre aceste elogii făceau front comun în a evidenţia perioada ceauşistă drept una foarte prosperă şi în care neseriozitatea şi brutalitatea începuturilor socialismului de împrumut (perioada Dej) s-au estompat considerabil, până la a dispărea chiar. Astfel, cel puţin din 1968, România ar fi avut un profil de tipul următor: „dizidentul” taberei comuniste în problema cehoslovacă; singurul stat din lagărul comunist vizitat de doi preşedinţi americani (Carter şi Nixon); expansiune economică (în agricultură şi mai ales în industrie) care chiar dacă n-ar putea fi clar desprinsă din statistici credibile ar reieşi totuşi din faptul că „magazinele erau pline”, iar cele necesare traiului „se găseau”; exporturi considerabile; atenuarea opresiunii politice în interior etc. Comparând cu jaful generalizat de după 1989, Ceauşescu trebuie să fi fost un veritabil vizionar şi mare om de stat. Iar socialismul „lui”, un sistem bun.

Ei bine, nu. O astfel de opinie poate avea, după părerea mea, în principal două surse: dezinformarea sau reaua intenţie. În spiritul lui Mises – patronul intelectual al acestui site – ea trebuie însă luată în serios şi demonstrată ca falsă. Folositoare în acest sens sunt mărturii de tipul celei oferite de Gheorghe Dragomir, încadrabilă nu atât la elaborări teoretice cât la ilustrări istorice.

 La începutul anilor şaptezeci, autorul, angrenat – după cum însuşi o spune – în activitatea nemijlocită de producţie (şef al unui IAS), dar cu o vastă experienţă (care include, cum aflăm încă din primele pagini, poziţii deţinute la nivel central), încearcă o evaluare a situaţiei României de la instaurarea regimurilor comuniste. Bineînţeles, această evaluare este ea însăşi prilejuită de o intuiţie intensă a faptului că lucrurile stau foarte rău:

În scopul dezvoltării cât mai rapide a economiei şi ajungerii din urmă a Occidentului, facem investiţii uriaşe în industrie, peste puterile noastre, cu preţul unor grele privaţiuni. Dar într-un mare contrast cu acestea şi în spatele unor aparenţe cantitative spectaculoase, se poate uşor descoperi o imensă risipă, o calitate scandalos de slabă, o productivitate extrem de scăzută şi cu o dinamică pozitivă anemică. Dezvoltarea în astfel de condiţii a forţelor de producţie îşi pierde valoarea sa de criteriu al progresului social. Industrializarea forţată nemulţumeşte masele, care îşi dau seama că ea se face mai mult de dragul industrializării şi ambiţiilor personale decât de dragul lor, că se putea construi, cu banii cheltuiţi, mult mai mult şi mai cu folos. Nivelul nostru de trai este prea scăzut pentru un popor european şi socialist din deceniul al 8-lea al secolului XX şi, ceea ce este cel mai grav, el stagnează sau, poate, chiar scade în ultimii ani. Aceasta, potrivit faptelor reale, nu statisticii oficiale, umflate, după care, chipurile, înaintăm vertiginos pe toate fronturile[2].

Viziunea asupra socialismului

Să pornim la drum, precizând de la început că autorul operează cu două concepte de socialism: unul ar fi „socialismul degenerat”, adică cel efectiv pus în practică în lumea comunistă, iar celălalt „socialismul adevărat” sau ceea ce-ar înseamnă de fapt sistemul socialist. Despre cel de-al doilea concept autorul nu vorbeşte decât foarte puţin, exersându-se pe larg (pe parcursul întregii cărţi) în a-l contura pe primul. Avem, deci puţine idei despre ce-ar însemna socialismul veritabil. Probabil un fel de socialism „muncitoresc”, sau „sindicalist”, în care „întreprinderile prin naţionalizare şi pământurile prin colectivizare nu ar fi... etatizate, adică transformate în averea nimănui, ci organizate ca proprietăţi de grup autentice, democratice, autonome, fără imixtiune statală.” (p. 174) E neclar însă atunci de ce naţionalizarea şi colectivizarea ar mai trebui să aibă loc. Căci prelungirea consecventă a raţionamentului autorului ar cere ca indivizii din societate să-şi poată gestiona la rândul lor proprietatea fără imixtiune sindicală sau colectivă. Şi deci privat. E cu totul de neînţeles de ce, dacă naţionalizarea (sau colectivizarea) e dezirabilă, ea trebuie stopată la nivelul întreprinderii sau CAP-ului, iar dacă e indezirabilă, de ce mai trebuie păstrată (cu forţa) la acelaşi nivel, şi nu evitată sau răsturnată total[3].

Ne vom întoarce acum la ceea ce-l frământă mai mult pe autor: „socialismul degenerat” (unii i-ar zice „real”). Înainte însă de a purcede mai departe, o clarificare în privinţa titlului ar fi binevenită. Prin subiectivism, Dragomir înţelege, de fapt, eroare. Lămurirea aceasta - pe care cititorul o capătă încă din primele pagini - este luminătoare. Prin urmare autorul încearcă prezentarea sistemului socialist aplicat în România ca pe unul plin de greşeli, de erori. De ce tip de erori este vorba? De cele din „activitatea de dirijare a vieţii sociale”. E o constantă a cărţii aceea că autorul identifică cu perspicacitate aceste erori nereuşind în acelaşi timp (deşi uneori e foarte aproape) să înţeleagă că sunt sistematice, adică ţin de natura socialismului însuşi, şi nu de proasta lui aplicare în practică.

Ordonat, autorul oferă pe coperta a treia a cărţii un plan al lucrării sale. Consultându-l, devine clar faptul că preocuparea de căpătâi a lui Dragomir este aceea de a ilustra „subiectivismul conducerii societăţii socialiste”. Cauzele acestui subiectivism – de fapt ale erorilor - sunt două: incapacitatea conducătorilor şi incorectitudinea lor; manifestările subiectivismului (erorile însele) sunt iarăşi două: abuzul de putere (concretizat în dictatura personală, folosirea abuzivă a forţei de stat, lichidarea democraţiei, centralizarea excesivă, lipsa muncii colective, cultul şefului) şi formalismul (birocratismul, şedinţomania, schimbarea de dragul schimbării, pălăvrăgeala, dogmatismul, extremismul, decretismul etc.); simultan cu incapacitatea şi incorectitudinea conducerii, în socialismul românesc s-a dezvoltat, pe partea populaţiei, ceea ce Dragomir numeşte slabul interes pentru muncă; acest slab interes este ipostaziat în alte două elemente: „slabul interes material” şi „lipsa conştiinţei socialiste”; iar urmările acestora ar fi: economice (slaba dezvoltare de ansamblu, productivitatea scăzută a muncii, preţul de cost ridicat, înrăutăţirea calităţii, disproporţiile din economie) şi spiritual-morale (chiulul, infracţionismul (sic!) de masă, degradarea tineretului, degenerarea partidului etc.)

Să spunem câte ceva despre cele de mai sus. Întâi de toate, punerea problemelor generale ale societăţii pe seama „conducerii”, a incapacităţii şi incorectitudinii ei, este eronată. Izvorăşte din două iluzii: iluzia managerială (cu conducători competenţi totul e posibil) şi cea behavioristă (în care cad cei care consideră în general economia ca fiind o ştiinţă behavioristă şi care consideră că succesul economic – prosperitatea – nu necesită atât un aranjament instituţional bun, cât comportamente adecvate din partea membrilor conducerii şi ai societăţii în general[4]; „lucrurile nu merg bine pentru că oamenii nu fac ceea ce trebuie...”). Aceste iluzii sunt prezente şi-n ziua de azi în „viziunea tehnocrată” asupra economiei: „ne trebuie tehnocraţi”, „ne trebuie specialişti” etc. Ei să ne spună „cu competenţă” ce trebuie să facem, iar noi să ne „comportăm adecvat” făcând ce zic ei.

Modul cum Dragomir se raportează la „slabul interes pentru muncă” denotă, pe lângă iluzia comportamentalistă mai sus pomenită, o anumită familiarizare cu argumentul motivaţional clasic împotriva socialismului. Acesta spune că absenţa proprietăţii private (redare succintă a programului socialist) aduce după sine absenţa dreptului la rezultatele muncii şi strădaniei (ca muncitor, antreprenor, capitalist, proprietar de imobile sau terenuri) şi deci o necorelare sistematică între efort şi rezultate. Acest lucru pune în funcţiune o structură de stimulente perverse. Oamenii sunt stimulaţi mai degrabă să minimizeze eforturile, deoarece rezultatele de care ei se pot bucura sunt oricum decretate (arbitrar).

Autorul nu se ridică însă la înţelegerea faptului că în socialism, cu cei mai buni şi mai cinstiţi conducători, şi cu cei mai zeloşi cetăţeni lucrurile merg cel puţin la fel de prost[5]. Căci toată priceperea şi cinstea sunt inutile în absenţa oricărei posibilităţi de evaluare raţională a rezultatelor acţiunii, deci în absenţa calculului economic. Dar despre aceasta, puţin mai încolo.

Până atunci, însă, este interesant de urmărit cum consideră Dragomir că ar putea rezolva sistemul socialist problema aceasta motivaţională, a „slabului interes pentru muncă”. Pus în practică „cum trebuie”, socialismul ar trebui să aducă cu sine o schimbare de conştiinţă (formula la modă azi ar fi „schimbare de mentalitate”). Altfel spus, să instaureze „conştiinţa socialistă”. Ce înseamnă asta? Că elevarea spirituală a oamenilor în socialism îi va face să considere munca însăşi ca pe o plăcere. Un cititor cât de cât avizat va recunoaşte aici teza marxistă a omului nou. Citind cartea va recunoaşte şi lipsa – în cel mai pur spirit marxist – a oricărei explicaţii cu privire la modul cum va avea loc această transformare. E pur şi simplu decretată. Oricum, autorul constată cu regret că în România această conştiinţă elevată nu s-a instaurat şi că sunt slabe speranţe ca acest lucru să se întâmple. Şi astfel, într-un moment de luciditate, îşi pune problema dacă nu cumva ar fi o soluţie reîntoarcerea la sistemul bazat pe proprietatea privată care, într-un mod „rudimentar”şi ne-elevat, reuşea totuşi să creeze emulaţia productivă şi interesul pentru muncă.

Valoarea cărţii, cum spuneam rămâne una istorică, nu teoretică. Paginile suculente despre şedinţomanie, decretism, schimbarea de dragul schimbării (care astăzi capătă nume mai pretenţioase gen „remaniere guvernamentală” sau „reforma învăţământului”) sau cultul şefului, dublate de anexe în care cititorul poate consulta, de pildă, exemple de cuvântări stereotipe la şedinţele de partid sau extrase din discursurile lui Ceauşescu, reconstruiesc atmosfera cu iz de tâmpire generală specifică, până la urmă, oricărui sistem socialist.

Cel mai dens capitol al cărţii este al şaselea, intitulat „Urmările subiectivismului”. Autorul le împarte în două: urmări „de ordin economic” şi „de ordin spiritual-moral”. (Deşi autorul, în propria sistematizare a problemelor tratate pune aceste „urmări” la capitolul „slab interes pentru muncă”, este de la sine înţeles – şi chiar autorul recunoaşte acest lucru – că sistemul în ansamblu le dă naştere.) 

Urmările de ordin economic 

Gheorghe Dragomir constată că România anilor şaptezeci prezintă o „slabă dezvoltare de ansamblu a societăţii, o dezvoltare sub posibilităţi şi cu atât mai mult sub cerinţele vremii şi sacrificiile făcute.” Un adept al ideii că ştiinţa înseamnă măsurare s-ar putea sesiza la acest punct, protestând împotriva evaluării făcute, şi solicitând cifre. I s-ar putea da câteva răspunsuri: mai întâi, e aproape imposibil de spus dacă cineva deţinea cifre realiste cu privire la situaţia economică a României în perioada socialistă, cunoscut fiind faptul că statisticile oficiale erau în mod grosolan umflate[6]; apoi, chiar şi acolo unde cifrele sunt disponibile, ele nu vorbesc de la sine ci trebuie interpretate pe baza unei teorii; şi, mai important, natura socialismului face imposibilă (relativ repede după punerea sistemului în practică) evaluarea coerentă a situaţiei (a stocului de bunuri de capital[7], de pildă), lăsându-i observatorului doar posibilitatea rudimentară de a „simţi în oase” că lucrurile merg din rău în mai rău.

Primul aspect negativ pe care Dragomir îl identifică este productivitatea scăzută a muncii. Cum productivitatea efectivă a muncii nu poate fi evidenţiată decât pe o piaţă liberă, acolo unde muncitorii primesc salariul pe care întreprinzătorii sunt dispuşi în cele din urmă să-l plătească păstrând în minte necesităţile de producţie dictate de cererile anticipate ale consumatorilor - şi cum productivitatea muncii înseşi nu poate fi izolată complet de productivitatea întregului complex de factori ce participă la producţie, cunoscut fiind faptul că bunurile de capital superioare (utilaje moderne, de pildă) fac să crească randamentul muncitorilor care le folosesc - autorul nu este, de fapt, decât în măsură să observe o nepotrivire mai mult tehnologică între muncă şi capital: „Observarea unor operaţii banale – lucru accesibil oricui – ca, de exemplu, confecţionarea unei piese simple, descărcarea unui autocamion, repararea unei clădiri, săparea unei gropi, întocmirea unui act etc., descoperă cheltuieli cu mult mai mari de muncă propriu-zisă şi materializată decât ar admite în producţia sa un proprietar particular.” (p. 182) Sau: „Lucrurile stau prost chiar şi în acele întreprinderi noi care au fost dotate cu utilaje din import sau din ţară menite să asigure mecanizarea completă sau automatizarea. În aceste întreprinderi, deşi numărul de lucrători este pentru noi neobişnuit de mic, el ar trebui să fie de fapt cu mult mai mic pentru a compensa cheltuiala mare de muncă trecută şi a situa aceste întreprinderi la nivelul celor cu dotare similară din Apus.” (p. 182)

Apoi risipa. Zice autorul: „Este destul să priveşti peste gardul masiv de beton în curtea unei întreprinderi (curtea adevărată, nu cea cu ronduri de flori, lozinci, fotomontaje, gazete de perete de la intrarea principală) ca să vezi aproape întotdeauna spectacolul dezolant, arhicunoscut al materialelor şi utilajelor aruncate în dezordine peste tot, expuse de ani intemperiilor, murdare, ruginite, degradate, descompletate. Adică, vraiştea socialistă.” (p. 182)

Apoi înrăutăţirea generală a calităţii. Acest aspect este îndeobşte neglijat. Ba mai mult, uneori nostalgia face recurs la amintiri cu alimente, „e drept, puţine, dar sănătoase, nu ca cele de azi”. Dragomir prezintă însă o situaţie diferită: „Ministerul Industriei Alimentare a trecut la falsificarea neruşinată a produselor de carne şi lapte. De o deosebită gravitate este poluarea alimentelor cu îngrăşăminte chimice administrate în exces (îndeosebi azotoase), pesticide şi antibiotice, precum şi încălcarea regulilor elementare de igienă... în ferme, gospodării individuale, mijloace de transport, abatoare, fabrici, magazine, cantine, restaurante... Dacă ar fi posibilă folosirea specialiştilor străini într-un sondaj în domeniul producerii şi păstrării alimentelor sunt sigur că ar rezulta lucruri de necrezut.”(p. 184) Lucrurile nu stăteau mai bine nici la alte capitole: ”Oamenii nu înţeleg de ce în anii noştri se întâmplă atât de des ca tavanul blocului nou să curgă, pereţii <<să puşte>> şi uşile să se strângă sau roşiile să se vândă zdrobite, laptele străveziu şi vinul <<botezat>>... de ce înainte un bec nu se ardea ani de zile, iar acum trebuie să se ardă după câteva luni, chibriturile dintr-o cutie se aprindeau toate, iar acum trebuie să se aprindă numai unele, pâinea era moale, crescută şi gustoasă, iar acum trebuie să fie tare sau cleioasă şi amară.” (p.183)

Autorul înţelege că la un anumit punct posibilităţile economiei cantitativiste sucombă şi că problemele bunăstării sunt mai complicate decât par: „înrăutăţirea calităţii a atins un asemenea grad, încât se pune întrebarea dacă nu cumva ea deja anulează (valoric) aproape întregul spor anual de producţie cantitativ...În condiţiile noastre nu se poate garanta că 35.000 de autocamioane fabricate într-un an sunt o producţie sporită faţă de ...30.000 fabricate într-un an precedent.” (p. 185)

La capitolul calitate, Dragomir insistă destul de mult, menţionând şi descriind dilemele celebrelor C.T.C.-uri, dublu subordonate – atât întreprinderilor în care activau cât şi inspectoratelor de control al calităţii – şi, ca urmare, inutile. Şi asta deoarece dependenţa de conducerea întreprinderii în privinţa salariului, promovării şi liniştii la locul de muncă îi stimula pe agenţii de calitate să mistifice lucrurile mai degrabă-n bine. Rămâne până la urmă, cum plastic se exprimă autorul, clară şi distinctă senzaţia unei invazii generale a rebutului.

Gheorghe Dragomir se apropie cel mai mult de gusturile austriece în materie de economie în pasajele în care vorbeşte despre „disproporţionalitatea, adică neconcordanţa, necorelarea, dezechilibrul, asincronismul dintre diversele laturi sau procese ale activităţii umane”(p. 186). Austriecii numesc acest fenomen, care devine regula în socialism, „necoordonare” sau „lipsă de coerenţă” a structurii producţiei. Adică – în ultimă instanţă - imposibilitatea satisfacerii, prin structura susţinută a producţiei, a celor mai urgente nevoi ale consumatorilor (unde „cele mai urgente nevoi” sunt cele manifestate prin cerere solvabilă sau disponibilitate de cumpărare, voluntară, la piaţă). Această disproporţionalitate este vizibilă la nivelul întregii structuri a producţiei, luând forma unor discrepanţe între producţia diverselor subcomponente şi bunuri intermediare: prea multe pneuri pentru maşinile produse, de pildă, sau prea multe drumuri; prea multe piuliţe, în comparaţie cu necesarul pentru şuruburile fabricate etc.

Astfel, „la noi, disproporţiile pot dăinui ani şi decenii până a fi percepute şi examinate de către cei de sus”, ba chiar „disproporţionalitatea este o stare cronică.” „Este suficient să trăieşti o lună-două viaţa unei întreprinderi româneşti, în producţie, nu în birou, ca să rămâi uluit, cu senzaţia clară că nu în capitalism, ci la noi domneşte anarhia şi haosul în producţie.”(p. 186)

Autorul tratează „disproporţionalităţile” pe categorii. O primă disproporţie observată este cea dintre acumulare şi consum. „Prin acumulare – precizează Dragomir - înţeleg aici cheltuielile exclusiv pentru lărgirea producţiei iar prin consum, cheltuielile pentru nevoile de consum, plus cele pentru construcţiile social culturale. Dincolo de prejudecata materialistă din terminologia propusă, rămâne o înţelegere corectă a problemei: „În România s-a ajuns a se aloca pentru aşa-zisul fond de dezvoltare (adică acumulare) 34% din venitul naţional! Probabil, cea mai ridicată cotă din lume...” care „obligă pe oameni în timp de pace la sacrificii admisibile numai în timpuri grele, de stare excepţională, de război.” „Ducem mare lipsă de alimente, asistenţă medicală, săli de şcoală. În schimb construim an de an numeroase obiective industriale şi suntem ferm hotărâţi să construim şi în viitor tot aşa. Nu avem destulă carne, unt, ouă, legume, cartofi, fructe, ulei zahăr. În schimb exportăm cantităţi mari din aceste produse, pentru a cumpăra utilaje şi licenţe...Se pune întrebarea: de ce să sacrificăm o generaţie în folosul alteia? Sau ce rost are să subnutrim copiii de astăzi pentru a satisface copiii din 2000 cu tot ceea ce îşi vor dori ei?” (p. 187) Dragomir înţelege însă dimensiunea dezastrului şi faptul că perspectiva prosperităţii viitoare este şi ea falsă. Prin urmare sacrificii făcute de pomană, asta oferă sistemul socialist.

Firul roşu al pasajelor despre „disproporţionalitate” îl reprezintă, în ultimă instanţă ideea investiţiilor eronate. „Facem investiţii de dragul investiţiilor”. „Construim încă o hală nouă, deşi toată lumea din fabrică vede că este mai urgentă şi mai necesară o magazie pentru adăpostirea produselor gata făcute ce se degradează de intemperii în curte sau un bloc de locuinţe pentru atragerea şi statornicirea de lucrători mai calificaţi şi mai serioşi. Cumpărăm din străinătate încă un număr de maşini-unelte pentru o uzină, deşi muncitorii ei spun că ar fi mai de trebuinţă importul unor materiale speciale care, lipsind în ţară, fac ca utilajele existente să fie incomplet utilizate. Construim impunătoare complexe zootehnice, dar acordăm fonduri minime pentru producerea şi păstrarea furajelor, din care cauză nici măcar animalele din crescătoriile existente nu au ce mânca... Acumularea, industrializarea, producţia, la noi sunt un scop în sine, nu un mijloc pentru a-l îndestula pe om.”(p. 188-189)

Dragomir prezintă apoi prejudecata în favoarea industriei (şi în dauna agriculturii) a establishment-ului socialist-comunist. El o pune pe seama faptului că dintre toate ramurile, agricultura „rămâne cea mai puţin capabilă de lucruri spectaculoase, atât de iubite de potentaţii comunişti.” Această prejudecată avea drept consecinţe penuria de alimente precum şi depopularea satelor, prin exodul forţei de muncă înspre oraşe.

În aceste pasaje despre disproporţionalităţile din economie şi viaţa socială în general, Dragomir este at his best. El mai observă şi discrepanţa producţie-consum, care nu poate fi tratată separat de cea dintre acumulare şi consum. Şi discută ideea în două sensuri: producţie insuficientă în anumite sectoare (alimente sau bunuri de larg consum) şi producţie de dragul producţiei în altele (exporturile[8], de a căror „fetişizare” chiar vorbeşte). „Deficitul cronic de mărfuri strict necesare şi, paralel, surplusul de mărfuri pe care nu le cere nimeni sunt un paradox, dar lege a societăţii noastre”. (p. 192) Un amănunt interesant la acest punct sunt consideraţiile despre ferestrele spre „miracolul românesc”. Astfel, în capitală şi în câteva mari oraşe, în care era cunoscut faptul că sunt mai mulţi străini, aprovizionarea se făcea mai bine din raţiuni de prestigiu, dar pe seama majorităţii celorlalte localităţi urbane şi a celor rurale, unde situaţia era „deplorabilă, de-a dreptul explozivă”.

Ar mai fi multe de spus: ideea sistemului de repartiţii, care este iarăşi considerat un element de veritabilă securitate socială al regimului socialist, nu dă seama de permanenta fluctuaţie, mişcare a forţei de muncă dintr-o întreprindere în alta, dintr-un sector în altul. De asemenea, poluarea mediului înconjurător nu este asimilată sistemului socialist aproape niciodată, fiind mai degrabă considerată o externalitate a pieţei, deci eşec al capitalismului. Parcurgând rândurile cărţii lui Dragomir, se vede că lucrurile stau altfel.

Problema calculului economic

 Toate cele mai sus evidenţiate prin prisma lui Gheorghe Dragomir nu sunt altceva decât ilustrări ale faptului că, aşa cum bine spunea Mises, socialismul înseamnă alungarea raţionalităţii din economie. Credem însă, că la acest punct este necesară o reluare a argumentului misesian, pentru a suplini ceea ce îi lipseşte autorului român, şi anume teoria coerentă a cauzei principale a marasmului socialist: imposibilitatea calculului economic[9].

După Menger şi Mises ştim că două sunt posibilităţile ce-i stau la îndemână omului în călăuzirea acţiunii: aprecierea subiectivă simplă (descrisă de teoria valorii) şi aprecierea subiectivă calculată sau aprecierea bazată pe calculul economic în termeni monetari (descrisă de teoria calculului economic). Adică omul alege un curs al acţiunii mai degrabă decât altul, din două motive: sau pentru că apreciază alegerea ca de la sine înţeleasă şi evidentă prin prisma propriilor preferinţe (citeşte o carte mai degrabă decât să meargă la un film pentru că asta preferă); sau pentru că alternativa aleasă e (sau, mai corect, este anticipată a fi) mai profitabilă în termeni monetari. Nu există o a treia cale.

În condiţiile unei economii rudimentare, aprecierea subiectivă simplă este suficientă pentru coerenţa activităţii economice, fiind implicată pur şi simplu de existenţa indivizilor, de natura lor umană. Într-o economie complexă, însă, în care există mii şi mii de stadii de producţie şi de bunuri, atât de consum cât şi de capital, calculul în termeni monetari este indispensabil. De fapt economia complexă nici nu ar fi fost posibilă fără monedă[12] şi calcul. Nu ar fi apărut.

Toate discuţiile cu privire la viabilitatea socialismului ca orânduire s-au purtat cu referire la economia complexă. Asta şi pentru că atunci când socialiştii şi-au cristalizat ideile, lumea în care trăiau se sprijinea deja pe o economie complexă a cărei perpetuare, ba chiar dezvoltare, era de la sine înţeleasă. Într-o astfel de economie, structura multistadială a producţiei nu poate fi menţinută decât de către o elită antreprenorială având la îndemână posibilitatea de a calcula profituri şi pierderi în termeni monetari. Deşi posibilitatea aprecierii subiective simple rămâne şi-n economia complexă, acest lucru este oarecum secundar, şi vizează situaţii în care omul este pus în situaţia de a opta între un anumit profit monetar şi satisfacerea unei nevoi percepută ca benefică prin sine[11] (de ex. sprijinirea prin donaţii băneşti a unui cămin de bătrâni, sau angajarea pe un salariu mai mic într-o branşă în care munca este mai atractivă, mai plăcută). Posibilitatea de a opta raţional între proiecte de investiţii care în sine nu pot fi apreciate direct ca valoroase decât prin judecăţi pe care Dragomir le-ar numi „simpliste” (iar Mises, încercări ale norocului - gambling), dispare. Iar într-o economie complexă aceasta e regula. La îndemâna întreprinzătorului stă calcului economic (al profiturilor şi pierderilor) în termeni monetari, sau, practic, nu stă nimic[12].

Întorcându-ne acum la programul propus de socialişti, trebuie să vedem consecinţele pe care acesta le are asupra unei economii complexe. Ce propun socialiştii? În mare, un singur lucru: abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie (celebra naţionalizare). Dacă dispare această proprietate asupra factorilor de producţie, dispar şi schimburile la piaţă între proprietari de factori de producţie. (Cum am pornit discuţia focalizându-ne asupra economiei complexe, trebuie să precizăm neapărat că ideea de economie complexă presupune automat existenţa şi utilizarea pe scară largă a monedei. Moneda şi economia complexă sunt de neconceput una fără cealaltă.) Absenţa schimburilor de factori de producţie este în acelaşi timp absenţă a schimburilor de factori de producţie contra monedă. Absenţa acestor ultime schimburi înseamnă absenţa unor rate de schimb între factori de producţie şi monedă, care nu sunt altceva decât preţuri monetare ale factorilor de producţie.

Am bătut astfel o cale poate prea ocolită pentru a lămuri trăsătura fundamentală a sistemului socialist: absenţa preţurilor monetare pentru mijloacele de producţie. Aceasta are drept consecinţă imediată imposibilitatea determinării costurilor de producţie. La rândul ei, imposibilitatea determinării costurilor de producţie înseamnă imposibilitatea determinării profiturilor sau pierderilor, atât istoric înregistrate, cât şi anticipate[13]. Chiar dacă încasările pot avea o expresie monetară, scăzând dintr-o sumă de bani chestiuni neinteligibile, obţinem chestiuni neinteligibile.

Trăsătura de bază a socialismului devine astfel manifestă: imposibilitatea calculului economic, sau imposibilitatea selectării celor mai rentabile proiecte de investiţii, şi deci selecţionarea acestora (căci un dictator socialist sau un comitet de planificare nu pot să nu facă nimic, deci să nu aleagă proiecte de investiţii) realmente la întâmplare.

Dragomir nu este cu totul neavizat în problematica aceasta a calculului economic. Ar fi însă prezumţioasă orice pretenţie de prezenţă a unui spirit misesian pe plaiuri mioritice. Iată, totuşi, ce spune: „Capitalistul, patronul, proprietarul privat în general se află sub imperiul pieţii, concurenţei, fiind în permanenţă animat de gândul profitului, al îmbogăţirii, şi urmărit de spectrul deficitului, al sărăcirii. El simte în finanţele sale, vrând-nevrând, orice greşeală, iar un şir de greşeli sau numai una mai mare îl pot duce la mari necazuri, chiar la ruină (falimentul fiind un fenomen cotidian)”.(p. 12)

În loc de încheiere

Contribuţii precum cea a lui Gheorghe Dragomir la elucidarea problemelor sistemului socialist sunt rare, mai ales în România. Asta, din păcate, poate şi pentru că în general contribuţiile la elucidarea problemelor economice fundamentale sunt rare la noi. Aş mai fi putut umple, repovestind şi comentând ideile lui Dragomir, multe alte pagini: despre natura statului, despre „oraşele închise”, despre problema ţigănească, cultul personalităţii, „planomanie”, megalomania anumitor proiecte de investiţii, chiaburi, politică externă etc. Dar şi aşa, rândurile de faţă au devenit prea numeroase. Şi, în loc de încheiere, pare mai potrivită o invitaţie la lectură.


[1] După cum el însuşi o spune, autorul a încercat să scoată materialul peste graniţă dar nereuşind, a renunţat la publicare până după 1989. Cartea a apărut mai târziu, peste Prut, în Republica Moldova. Informaţiile cu privire la autor sunt extrem de puţine. În afara celor menţionate în carte, practic nu a mai fost de găsit nimic.

[2] Dragomir, Gheorghe – Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul ceauşist ale unui fermier, Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1993 (?), pag. 5.

[3] Pentru o discuţie asupra sindicalismului vezi Ludwig von Mises, Human Action, Contemporary Books Inc., Chicago, 1966, mai ales capitolul XXXIII, „Syndicalism and Corporativism”, p. 812 şi urm. Pe internet, capitolul poate fi consultat la http://www.mises.org/humanaction/chap33sec1.asp.

[4] Nu vreau să spun prin cele afirmate aici că succesul sau eroarea sunt în mod necesar determinate instituţional. Deoarece până şi un sistem socialist ar putea – întâmplător – cădea pe soluţia investiţională corectă. Iar în capitalism, având la îndemână posibilitatea calculului în termeni monetari, un antreprenor (sau chiar mai mulţi), pot greşi în deciziile investiţionale. În sfera argumentaţiei însă, cred că putem spune, fără a greşi, că dacă prosperitatea depinde de ceva, atunci depinde mai degrabă de instituţii decât de comportament. A se vedea şi nota 11, de mai jos.

[5] Plusez, şi spun “cel puţin la fel de prost” deoarece, când, într-un sistem socialist, există “şarlatani” – indivizi care nu se comportă cum trebuie după principiile sistemului – pot apărea piaţa neagră sau neîndeplinirea cu zel a anumitor măsuri aberante, lucruri care mai pot cârpi pe ici pe colo dezastrul general.

[6] Ilustrativ în acest sens este exemplul producţiei de oţel în URSS dat de Alain Besançon în Anatomia unui spectru: economia politică a socialismului real, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. Cum spune Dragomir însuşi, „datele oficiale servesc intereselor conducătorilor, adică muşamalizării, nu dezvăluirii adevărului.”

[7] Când spun „evaluarea coerentă a stocului de bunuri de capital” mă gândesc la expresia monetară a acestui stoc, care, pe o piaţă liberă, este relevantă pentru întreprinzătorul proprietar (al respectivului stoc). Dictatorul socialist, sau comitetul de planificare, este pus în situaţia de a se comporta ca un întreprinzător (la nivelul unei ţări) atunci când ia decizii investiţionale. Dar nu are nici o modalitate de a evalua resursele ce îi stau la îndemână. Prin cele de mai sus nu vreau să spun că în capitalism există vreo modalitate miraculoasă de a evalua stocul de capital al unei ţări printr-o agregare de acelaşi tip cu PIB-ul, de pildă. Dar în măsura în care un investitor ar dori (prin absurd) să cumpere toate bunurile de capital de pe teritoriul unei ţări (sau chiar ar face-o), pentru el există o valoare relevantă a stocului de capital al ţării respective.

[8] Exporturile sunt de multe ori trecute la punctele bune ale perioadei socialiste. Dragomir ne lămureşte însă cum stăteau lucrurile: „Nu contează cât se cheltuieşte, numai <<producţie la export>> să iasă... Dacă mai adăugăm deficienţele din prospectarea pieţii (sic!), adaptarea conjuncturală, încheierea tranzacţiilor, organizarea reţelei exterioare (de comerţ propriu-zis, tehnico-economică, de service), deficienţe cauzate de incompetenţă, indolenţă şi corupţie, atunci obţinem o imagine şi mai neplăcută a eficienţei noastre pe piaţa mondială. Să nu uităm, de asemenea, că vindem din ce în ce mai ieftin, dar cumpărăm din ce în ce mai scump. Oferta la preţuri net inferioare celor obişnuite, de fapt, la preţuri de dumping – iată, în general, secretul <<competitivităţii>> noastre!”(p. 196)

[9] Pentru problema calculului economic vezi, printre altele: Ludwig von Mises, Human Action, Contemporary Books Inc., Chicago, 1966, cap. XXV şi XXVI; Mises, Calculul economic în societatea socialistă, la http://www.misesromania.org/articole/mises/mises_romana/20calc.htm; Murray Rothbard, The End of Socialism and the Calculation Debate Revisited, la http://www.qjae.org/journals/rae/pdf/R52_3.pdf; Guido Hülsmann, Knowledge, Judgment and the Use of Property, la http://www.mises.org/journals/rae/pdf/rae12_1_2.pdf şi Mises and His School, la http://www.mises.org/fullarticle.asp?control=1291&month=59.

[12] Când spun monedă, am în vedere o monedă marfă (de pildă aurul), selectată de piaţă. Despre problemele teoretice şi istorice pe care le ridică moneda vezi Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noştri?, la http://www.misesromania.org/carti/whgd.htm.

[11] Sau, fireşte, în acţiunile din afara sferei monetare.

[12] Sau stă „bafta”, cu completarea că este ea însăşi de neevaluat în socialism, tot datorită imposibilităţii calculului în termeni monetari. Prin urmare drama socialismului este aceea de a i se refuza nu numai succesul în majoritatea covârşitoare a cazurilor, ci şi posibilitatea perceperii acestui succes atunci când, în cazuri limită, apare. Această situaţie limită a sistemului socialist – imposibilitatea obţinerii calculate, raţional premeditate a succesului (sau, altfel spus, a soluţiei investiţionale corecte), dublată de imposibilitatea evidenţierii succesului chiar şi atunci când acesta apare întâmplător – face ca, în sfera argumentaţiei şi în limitele puterii raţiunii omeneşti de a înţelege lumea, instituţia proprietăţii private să fie necesară (nu şi suficientă), pentru succes.

Am rămas dator cu un argument împotriva a ceea ce am numit „iluzia managerială”, sau „tehnocrată”. În lumina discuţiei cu privire la calculul economic de mai sus, devine clar faptul că a discuta de management, de gestiune, înainte de a discuta de contextul instituţional în care această problemă se pune, înseamnă a aşeza carul înaintea boilor. Problema managerială are sens abia după, şi dacă, problema instituţională (în speţă, a proprietăţii – şi o dată cu ea a calculului, unealtă indispensabilă a gestiunii) a fost rezolvată. A discuta probleme manageriale independent de proprietate este în cel mai bun caz un nonses. Iar în cel mai rău, o şarlatanie.

[13] Imposibilitatea anticipării costurilor şi, implicit, a profiturilor sau pierderilor, are – printre altele - menirea de a paraliza, practic, acţiunea raţională în contextul unei economii complexe.

*© 2004 Institutul Ludwig von Mises - România.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)