I. Carl Menger şi Şcoala austriacă de economie

Ludwig von Mises - O perspectivă istorică asupra Şcolii austriece de economie
cuprins

1. Începuturi

Aşa-numita Şcoală austriacă de economie s-a născut în 1871, când Carl Menger a publicat un mic volum, intitulat Grundsätze der Volkwirtschaftslehre.

Există obiceiul de a cerceta influenţele pe care le exercită mediul asupra realizărilor de geniu. Oamenii atribuie bucuroşi performanţele geniale, cel puţin în parte, mediului în care a evoluat autorul lor şi climatului de opinie propriu epocii şi ţării sale. Oricare ar fi meritele acestei metode în anumite împrejurări, ea este cu siguranţă inaplicabilă în cazul acelor austrieci ale căror gândire, idei şi doctrine sunt importante pentru omenire. Bernard Bolzano, Gregor Mendel şi Sigmund Freud n-au fost stimulaţi de rudele, profesorii, colegii, sau prietenii lor. Preocupările lor n-au suscitat simpatia concetăţenilor contemporani cu ei, sau a guvernului ţării lor. Bolzano şi Mendel şi-au desfăşurat activităţile cele mai importante în împrejurări care, relativ la sferele lor specifice de interes, ar putea fi numite deşerturi intelectuale, şi s-au stins din viaţă mult înainte ca valoarea contribuţiilor lor să înceapă să fie presimţită. Freud a fost ridiculizat, când a început să-şi facă publice doctrinele, în faţa Asociaţiei medicale din Viena.

S-ar putea spune că teoria subiectivismului şi a marginalismului, elaborată de Carl Menger, plutea în aerul vremii. Ea fusese prefigurată de mai mulţi premergători. Mai mult, cam la vremea când Menger scria şi îşi publica lucrarea, William Stanley Jevons şi Léon Walras scriau şi publicau, de asemenea, cărţi consacrate dezvoltării conceptului de utilitate marginală. Cu toate acestea, este sigur că nici unul dintre profesorii, prietenii, sau colegii săi nu manifestau nici un fel de interes pentru problemele care-l preocupau pe Menger. Când, puţin înainte de izbucnirea primului război mondial, i-am vorbit despre întâlnirile informale, dar regulate, în cursul cărora economiştii vienezi mai tineri obişnuiau să discute probleme de teorie economică, el îmi spunea, căzut pe gânduri: "Când eram de vârsta voastră, la Viena nimeni nu era interesat de lucrurile acestea." Până la finele anilor 1870 nu exista o "Şcoală austriacă." Exista doar Carl Menger.

Eugen von Böhm-Bawerk şi Friedrich von Wieser n-au studiat niciodată sub directa îndrumare a lui Menger. Ei îşi încheiaseră studiile înainte ca Menger să înceapă să predea la Universitatea din Viena, în calitate de Privat-Dozent. Învăţătura pe care i-o datorează ei lui Menger au asimilat-o studiidu-i lucrarea, Grundsätze. Întorşi în Austria, după câtva timp petrecut în universităţile germane, unde frecventaseră mai ales seminarul lui Karl Knies din Heidelberg şi unde îşi publicaseră primele cărţi, ei au fost numiţi profesori de economie la universităţile din Innsbruck şi, respectiv, din Praga. Foarte curând, unii tineri care frecventaseră seminarul lui Menger -- şi care fuseseră nemijlocit influenţaţi de el -- au sporit numărul autorilor care aduceau contribuţii la cercetările economice. Toţi aceştia au început să fie numiţi "austrieci". Însă, despre "Şcoala austriacă de economie" s-a vorbit abia mai târziu, pentru a opune acest curent Şcolii istorice germane, atunci când antagonismul celor două orientări devenise manifest, în urma publicării celei de a doua cărţi a lui Menger, Untersuchungen über die Methode der Sozialwissenschaften und der Politischen Oekonomie insbesondere (1883).

2. Şcoala austriacă de economie şi universităţile austriece

Cabinetul austriac, pentru al cărui departament jurnalistic a lucrat Menger la începutul anilor 1870 -- înainte de a fi numit asistent la Universitatea din Viena, în 1873 -- era compus din membrii ai Partidului Liberal, adepţi ai libertăţilor civile, guvernului reprezentativ, egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, banilor neviciaţi şi ai liberului schimb. La finele anilor '70, Partidul Liberal a fost înlăturat de o alianţă a Bisericii cu principii şi conţii aristocraţiei ceheşti şi poloneze, şi cu partidele naţionaliste ale divereselor naţionalităţi slave. Această coaliţie se opunea tuturor ideilor pe care le susţinuseră liberalii. Cu toate acestea, până la dezintegrarea Imperiului habsburgic, survenită în 1918, constituţia acceptată de Împărat în 1887, la insistenţa liberalilor, şi legile fundamentale care o însoţeau, au rămas, în linii mari, valide.

În climatul de libertate consfinţit prin aceste statute, Viena a devenit un centru de recrutare a deschizătorilor de drumuri şi a noilor direcţii de gândire. Din mijlocul secolului al XVI-lea şi până la finele secolului al XVIII-lea Austria a rămas străină de eforturile intelectuale ale Europei. La Viena -- şi, cu atât mai mult, în celelalte dominioane austriece -- nimeni nu se preocupa de filozofia, literatura sau ştiinţele occidentale. Când Leibniz şi apoi David Hume au vizitat Viena, nu s-au găsit indigeni interesaţi de lucrările lor.[1] Cu excepţia lui Bolzano, înainte de a doua parte a secolului al XIX-lea, nici un austriac nu a adus vreo contribuţie importantă la ştiinţele filozofice sau istorice.

Dar, după ce liberalii au îndepărtat constrângerile care împiedecaseră orice efort intelectual, după ce au abolit cenzura şi au denunţat concordatul, minţi dintre cele mai luminate au început să conveargă către Viena. Unii soseau din Germania -- este cazul filozofului Franz Brentano şi al avocaţilor şi filozofilor Lorenz von Stein şi Rudolf vor Jhering -- dar cei mai mulţi veneau din provinciile austriece; iar câţiva erau vienezi. Nu exista nici un fel de conformitate, nici printre lideri, nici printre adepţii lor. Brentano, un ex-dominican, a inaugurat curentul de gândire care a sfârşit prin a conduce la fenomenologia lui Husserl. Mach era exponentul filozofiei din care a rezultat pozitivismul logic al lui Schlick, Carnap şi al "Cercului" lor de la Viena. Breuer, Freud şi Adler au interpretat fenomenele neurotice într-un mod radical diferit de Krafft-Ebing şi Wagner-Jauregg.

"Ministerul austriac al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice" privea toate aceste preocupări cu ochi răi. Încă de la începutul anilor 1880, ministrul Cabinetului şi personalul departamentului său fuseseră aleşi dintre conservatorii cei mai de nădejde, adversari ai tuturor ideilor şi instituţiilor politice moderne. Ei nutreau numai dispreţ pentru "mofturile străine" şi ar fi blocat bucuroşi accesul universităţilor la toate aceste inovaţii.

Însă puterea administraţiei era serios limitată de trei "privilegii," pe care universităţile le dobândiseră sub impactul ideilor liberale. Profesorii erau impiegaţi publici şi, ca orice impiegaţi publici, erau ţinuţi să asculte de ordinele superiorilor lor, i.e., de ministrul Cabinetului şi de aghiotanţii săi. Cu toate acestea, aceşti superiori n-aveau dreptul să se amestece în conţinutul doctrinelor predate la cursuri şi seminarii; în această privinţă, profesorii se bucurau de mult-lăudata "libertate academică." Mai mult, ministrul era obligat -- deşi această obligaţie n-a fost vreodată articulată explicit -- să consimtă la numirea profesorilor (sau, mai precis, să sugereze Împăratului numirea lor) în conformitate cu sugestiile corpului profesoral de profil. În fine, exista şi instituţia de Privat-Dozent. Unui doctor care publicase un volum ştiinţific i se putea recunoaşte, la cerere, de către corpul profesoral, calitatea de profesor liber şi privat al disciplinei sale; dacă decizia corpului profesoral era favorabilă, mai era necesar şi consimţământul ministrului; în practică, în perioada dinaintea regimului Schuschnigg, consimţământul acesta era acordat întotdeauna. Un Privat Dozent pe deplin recunoscut nu era, în această calitate, un impiegat public. Deşi i se acorda titlul de profesor, el nu primea nici un fel de compensaţie de la guvern. Câţiva deţinători ai titlului trăiau din resurse proprii. Cei mai mulţi îşi câştigau traiul lucrând. Dreptul de a percepe contribuiţii plătite de studenţii care participau la cursurile lor era, în cele mai multe cazuri, lipsit de valoare practică.

Ca urmare a acestei organizări a treburilor academice, consiliile profesorale s-au bucurat de o autonomie aproape nelimitată în gospodărirea şcolilor lor. Teoria economică era predată la facultăţile de drept şi de ştiinţe sociale (Rechts uns Staadtswissenschaftliche Fakultäten), din cadrul universităţilor. La cele mai multe dintre aceste universităţi existau două poziţii rezervate profesorilor de ştiinţe economice. Când una dintre ele devenea vacantă, un corp de avocaţi -- asistaţi de cel mult un economist -- trebuia să aleagă următorul său ocupant. Aşadar, decizia se afla în mâinile non-economiştilor. Putem admite, fără riscul de a ne înşela prea mult, că aceşti profesori de drept erau animaţi de cele mai bume intenţii. Dar ei nu erau economişti. Ei trebuiau să aleagă între două şcoli de gândire: între "Şcoala austriacă" pe de o parte şi, pe de altă parte, Şcoala istorică, aşa-zis "modernă," care reprezenta linia de învăţământ adoptată în universităţile Reichului german. Chiar admiţând că judecata lor era imună la idei politice şi naţionaliste preconcepute, ei nu se puteau feri întru totul de suspiciunile născute în jurul unui mod de gândire pe care profesorii din universităţile Reichului german îl porecleau "specific austriac." Niciodată până atunci nu apăruse vreun mod nou de gândire în Austria. Universităţile austriece fuseseră sterile, până când -- după revoluţia din 1848 -- fuseseră reorganizate după modelul german. Pentru persoanele nefamiliarizate cu ştiinţa economică, predicatul "austriac," aplicat oricărei doctrine, era încărcat de conotaţii care evocau zilele întunecate ale Contra-Reformei şi ale lui Metternich. Pentru intelectualul austriac, nimic nu putea fi mai dezastruos decât recăderea ţării sale în neantul spiritual al "vremurilor bune de demult."

Carl Menger, Wieser şi Böhm-Bawerk îşi obţinuseră catedrele de la Viena, Praga şi Innsbruck înainte ca disputa metodelor (Methodenstreit) să devină, în ochii opiniei publice austriece, un conflict între ştiinţa "modernă" şi "înapoierea" austriacă. Colegii lor nu-i tratau, personal, cu animozitate. Dar, ori de câte ori era posibil, ei încercau să aducă din Germania adepţi ai Şcolii istorice, pentru a preda în universităţile austriece. Cei pe care lumea îi numea "economişti austrieci" aveau, în universităţile austriece, statutul de "outsideri," toleraţi întrucâtva cu reticenţă.

3. Şcoala austriacă şi viaţa intelectuală în Austria

Cele mai distinse universităţi franceze şi germane din marea epocă a liberalismului nu erau doar instituţii de învăţământ care furnizau tinerelor generaţii de profesinişti instrucţia necesară pentru a-şi practica satisfăcător activitatea în viitor. Ele erau centre de cultură. Unii profesori erau renumiţi şi apreciaţi în întreaga lume. Cursurile lor nu erau urmărite doar de studenţii propriu-zişi, care intenţionau să obţină calificări academice, ci şi de numeroşi bărbaţi şi femei instruiţi, care activau în diferite profesii, în afceri sau în politică, şi care nu urmăreau să culeagă de pe urma frecventării cursurilor decât satisfacţii intelectuale. Asemenea "outsideri," care nu erau studenţi în accepţinea tehnică a cuvântului, se îngrămădeau, de pildă, la Paris, la cursurile lui Renan, Fustel de Coulanges şi Bergson, iar la Berlin, la cele ale lui Hegel, Helmholtz, Mommsen şi Treitschke. Publicul educat era serios interesat de activitatea cercurilor academice. Elitele citeau cărţi şi reviste publicate de către profesori, frecventau societăţile ştiinţifice şi urmăreau îndeaproape discuţiile prilejuite de întâlnirile savante.

Unii dintre aceşti amatori, care nu-şi devotau decât orele libere studiului, se ridicau cu mult deasupra nivelului diletanţilor. Istoria ştiinţelor moderne consemnează numele multor astfel de iluştri "outsideri." Este, de pildă, grăitor faptul că singura contribuţie remarcabilă, deşi nu epocală, adusă la dezvoltarea ştiinţelor economice în Germania celui de al doilea Reich, provine de la un consilier de corporaţie foarte ocupat, Heinrich Oswalt din Frankfurt, oraş care la vremea redactării cărţii sale nu avea încă o universitate. [2]

Şi la Viena, în ultimile decade ale secolului trecut şi la începutul secolului al XX-lea, colaborarea apropiată a profesorilor universitari cu publicul cultivat era foarte răspândită. Fenomenul a intrat în declin când, odată cu dispariţia sau retragerea din activitate a vechilor maeştrii, posturile lor au fost ocupate de persoane de anvergură mai redusă. În această, periodă, rândurile universităţii vieneze, precum şi cele ale eminenţelor culturale ale oraşului, s-au îmbogăţit şi consolidat prin prezenţa câtorva noi deţinători ai titlului de Privat Dozent. Cazul cel mai edificator este cel al psihanalizei. Aceasta nu s-a bucurat niciodată de vreo încurajare din partea vreunei instituţii oficiale; s-a dezvoltat şi a înflorit înafara universităţilor, singura sa legătură cu ierarhia birocratică din învăţământ fiind aceea că Freud fusese recunoscut ca Privat Dozent, dobândind astfel titlul nesemnificativ de profesor.

Exista la Viena, ca o moştenire din anii când fondatorii Şcolii austriece dobândiseră, în fine, notorietate, un interes viu pentru problemele economice. Acest interes i-a permis subsemnatului să organizeze un Privat Seminar în anii 20, să fondeze o Asociaţie economică şi să pună bazele unui Institut austriac pentru cercetarea ciclului economic, care şi-a schimbat ulterior numele în Institutul austriac pentru cercetări economice.

Privat Seminarul nu avea nici un fel de legătură cu Universitatea sau cu orice altă instituţie. De două ori pe lună, un grup de savanţi, printre care mai mulţi deţinători ai titlului de Privat Dozent, se întâlneau în biroul subsemnatului, de la Camera austriacă de comerţ. Cei mai mulţi participanţi aparţineau grupei de vârstă care-şi începuse studiile academice după finele primului război mondial. Câţiva erau mai vârstnici. Cu toţii erau animaţi de un interes viu pentru întreaga gamă a ştiinţelor acţiunii umane. Se dezbăteau probleme de filozofie, de epistemologie, de teorie economică, precum şi probleme legate de numeroasele ramuri ale cercetării istorice. Acest Privat Seminar a încetat în 1934, când subsemnatul a fost numit profesor de relaţii economice internaţionale, la Institutul de studii internaţionale avansate din Geneva, Elveţia.

Cu excepţia lui Richard von Strigl, a cărui dispariţie prematură a pus capăt unei cariere ştiinţifice strălucite, şi a lui Ludwig Bettelheim-Gabillon, asupra căruia voi reveni, toţi membrii Privat Seminar-ului au găsit în afara Austriei un teren propice pentru continuarea activităţii lor ştiinţifice, ca savanţi, autori şi profesori.

În domeniul preocupărilor spirituale, Viena a jucat un rol deosebit pe parcursul anilor scurşi între instituirea Parlamentului, la începutul anilor 1860 şi invazia nazistă din 1938. Perioada înfloritoare a urmat brusc, după secole de sterilitate şi apatie. Însă decăderea se anunţase deja mult înaintea intruziunii naziste.

În toate ţările şi în toate perioadele istorice, performanţele intelectuale au fost opera câtorva oameni, puţini la număr, şi n-au fost apreciate decât de o elită redusă. Mulţimea privea la aceste realizări cu ură şi dispreţ; în cel mai bun caz, cu indiferenţă. În Austria şi la Viena elitele erau deosebit de reduse numeric; iar ura maselor şi a liderilor acestora era deosebit de vitriolică.

4. Böhm-Bawerk şi Wieser în calitate de membrii ai Cabinetului austriac

Impopularitatea ştiinţelor economice este rezultatul analizei economice a efectelor acordării de privilegii. Economistul demonstrează fără drept de apel că toate privilegiile dăunează intereselor restului populaţiei sau, cel puţin, unei mari părţi a celor neprivilegiaţi, că victimele nu vor tolera existenţa unor asemenea privilegii decât dacă li se acordă şi lor privilegii şi că, de aceea, atunci când toată lumea va dobândi privilegii, fiecare va pierde datorită scăderii generale a productivităţii muncii. [3] Dar avertismentele economiştilor sunt nesocotite de lăcomia celor care sunt pe deplin conştienţi de incapacitatea lor de a reuşi pe o piaţă competitivă, fără ajutorul privilegiilor speciale. Ei sunt siguri că vor dobândi mai multe privilegii de mare preţ decât alte grupuri, sau că vor reuşi să împiedice, cel puţin temporar, orice acordare de privilegii compensatoare altor grupuri. În ochii lor, economistul nu e decât un încurcă-lume, care doreşte să le saboteze planurile.

Când Menger, Böhm-Bawerk şi Wieser şi-au început carierele ştiinţifice, ei nu erau preocupaţi de problema politicilor economice şi nici de respingerea intervenţionismului, datorată economiei clasice. Ei se considerau chemaţi să aşeze teoria economică pe fundamente solide şi nu ezitau să se consacre în întregime acestei cauze. Menger era profund nemulţumit de politicile intervenţioniste pe care guvernul austriac -- la rând cu toate celelalte guverne din epocă -- le adoptase. Dar el nu credea că poate contribui la un reviriment al politicilor sănătoase altfel decât promovând teoria economică de bună calitate, prin intermediul cărţilor, articolelor şi al activităţii sale universitare.

Böhm-Bawerk s-a alăturat personalului Ministerului austriac de finanţe în 1890. În două rânduri a activat, pe durate scurte, ca ministru de finanţe într-un cabinet administrativ. Din 1900 până în 1904 a fost ministru de finanţe în cabinetul condus de Ernest von Körber. Principiile după care-şi desfăşura Böhm activitatea erau două: menţinerea strictă a parităţii legal fixate a monedei în raport cu aurul şi echilibrarea bugetului, fără nici un fel de sprijin din partea băncii centrale. Un eminent savant, Ludwig Bettelheim-Gabillon, intenţiona să publice o cuprinzătoare analiză a activităţii lui Böhm-Bawerk, în calitate de ministru de finanţe. Din nefericire, naziştii l-au asasinat pe autor şi i-au distrus manuscrisul. [4]

Wieser a activat un timp, în vremea primului război mondial, ca ministru de comerţ al Cabinetului austriac. Dar activitatea sa a fost, în mare parte, împiedicată de puterile extrem de mari acordate -- înaintea instalării lui Wieser în funcţie -- unui funcţionar al ministerului, Richard Riedl. În jurisdicţia lui Wieser nu rămâneau, practic, decât chestiuni de importanţă secundară.

------------------------------

[1] Singurul vienez contemporan care aprecia opera filozofică a lui Leibniz era Prinţul Eugen de Savoia, vlăstar al unei familii franceze, născut si educat în Franţa.

[2] Cf. H. Oswalt, Vorträge über wirtschaftliche Grundbegriffe, ed. a 3-a, (Jena, 1920).

[3] Cf. Mises, Human Action (1949), pp. 712-857.

[4] Nu s-au păstrat decât două capitole, pe care autorul le publicase înainte de Anschluss: "Böhm-Bawerk und die Brüsseler Zuckerkonvention" şi "Böhm-Bawerk und die Konvertierung von Obligationen der einheitlichen Staatsschuld" în Zeitschrift für Nationalökonomie, Vol. VII si VIII (1936 si 1937).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România