Creșterile de taxe anunțate de guvern reprezintă un transfer politic de putere de cumpărare, suplimentar, deci peste ceea ce deja se transfera și făcea din România una din țările europene cu o taxare foarte mare a muncii. Acum, mai avansăm câteva poziții în topul statelor cu taxe mari și din perspectiva taxării consumului.
Vorba vine taxarea consumului, căci orice taxă produce o undă de șoc pe tot lanțul economic. Consumatorul plătește taxa, dar el își reduce consumul. Dacă nu al bunului taxat, atunci consumul altor bunuri. Vânzătorii acelor bunuri vor vinde mai puțin, deci la rândul lor își vor ajusta cererea pentru bunurile pe care le cumpără. Producătorii bunurilor vor resimți și ei o reducere a cererii, așa că oferta de bunuri nu poate rămâne neutră. Deci producția de bunuri și servicii trebuie – în condițiile unei cantități constante de bani – să scadă. Dacă guvernul va încerca să lupte împotriva acestei tendințe de scădere a producției pentru anumite bunuri, oferta va crește artificial (economic, acele bunuri noi produse nu sunt rezultatul cererii ci al deciziei politice), iar asta va împiedica reașezarea factorilor de producție și ajustarea prețurilor la noul context, de scădere a cererii.
Filosofia keynesistă, care domină spațiul analizei și percepțiilor economice astăzi, n-a întârziat să apară în discuție, arătând cum creșterea taxelor vine pe fondul unei creșteri economice deja lente, și că acest lucru va grăbi intrarea în recesiune. Să punem în vedere că ceea ce înțelege lumea azi prin creștere economică este creșterea PIB-ului, deci valoarea bunurilor care se produc în economie – denominată pe baza unor prețuri medii – despre care Ludwig von Mises argumentează că
este lipsită de sens (…)Tentativele de a determina în termeni monetari avuția unei țări, sau a întregii omeniri, sunt la fel de copilărești ca și eforturile mistice de a rezolva misterele universului cercetând dimensiunile piramidei lui Keops. Dacă un calcul al unui om de afaceri evaluează un stoc de cartofi la 100 $, ideea este că va fi posibilă vânzarea sau înlocuirea lui la această sumă. Dacă o întreagă unitate antreprenorială este estimată la 1.000.000 $ aceasta înseamnă că proprietarul anticipează că o va putea vinde la acest preț. Dar care este semnificația elementelor care figurează în situația avuției totale a unei țări? Care este semnificația rezultatului final al acestui calcul? Ce trebuie reținut și ce trebuie lăsat deoparte? Este sau nu corect să se includă „valoarea” climatului și a abilităților înnăscute sau a aptitudinilor dobândite ale populației unei țări? Omul de afaceri își poate converti proprietatea în bani, dar o țară nu o poate face. (Mises, Acțiunea umană, p.220)
Mai mult, încercarea de a agrega avuția sau venitul unei țări conține și o presupoziție teoretică în favoarea ideii că acest venit se naște mai întâi în societate, iar problema alocării lui și a regimului de proprietate este ulterioară.
Teza „venitului național” este o încercare eșuată de a oferi o justificare pentru ideea marxistă conform căreia în capitalism bunurile sunt produse „social” (gesellschaftlich) și apoi „însușite” de indivizi. Ea pune lucrurile cu susul în jos. În realitate procesele de producție sunt activități ale indivizilor care colaborează între ei. Fiecare colaborator individual primește ceea ce semenii săi – care concurează între ei în calitate de cumpărători pe piață – sunt dispuși să plătească pentru contribuția sa. (Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science, p. 86)
Pe cine interesează PIB-ul, în mod direct?
Pe noi toți, dar asta doar pentru a urmări modificările în politicile fiscale și monetare ale statului. În rest, strict economic, PIB-ul nu reflectă altceva decât un stoc de bunuri, ignorând complet structura producției acestor bunuri și profitabilitatea / rentabilitatea lor. Este orientat exclusiv către consum. Dacă hipermarketul e plin de tot felul de bunuri nu înseamnă neapărat creștere. Știm că PIB-ul poate crește și prin creșterea cheltuielilor guvernamentale (cheltuieli non-economice, în esență), prin stimularea artificială a exporturilor (capitalizezi banca de export import, iar ea oferă credite preferențiale către exportatori), sau chiar prin stimularea artificială a economiei, în general (reducerea ratei dobânzii de către banca națională și încurajarea creditării mediului de afaceri) etc. Deci există o mulțime de politici publice prin care stocul acesta de bunuri poate fi crescut. Un lucru este cert. Puține sunt cele care reprezintă cu adevărat o creștere reală, pentru societate. Transferul de avuție prin cheltuieli guvernamentale sau creșterea cantității de bani nu reprezintă nicidecum așa ceva.
Societatea nu vrea doar să se cocoațe pe un stoc de bunuri din care să știe că poate consuma. Nu vă sună a socialism?! În primul rând, societatea sau indivizii sunt cei care inițiază producția, fără de care consumul ar fi imposibil. Iar producția este posibilă pentru că cineva, anterior, s-a abținut de la consum și a economisit. Producția crește sustenabil economic dacă indivizii pot economisi, iar capitalul economisit intră – via investiții – în proiecte productive. Astfel crește apoi și productivitatea și puterea de cumpărare, adică nivelul de trai.
Creșterea taxelor reduce capacitatea de a economisi, deci reduce potențialul de a produce. Producția care crește prin vărsarea unei sume de la bugetul de stat nu e sustenabilă economic, e dependentă de taxe și concurează neloial cu proiectele private care se bazează exclusiv pe ceea ce pot atrage ca finanțare de pe piață. În consecință, are costuri de oportunitate, de multe ori dificil sau chiar imposibil de observat statistic. Spre exemplu, cine poate măsura oportunitățile pe care le pierdem noi toți, în termeni de productivitate și investiții, pentru că activul bancar are o expunere atât de mare – peste 25% – pe titlurile de stat?! Faptul că nu le putem măsura însă, nu ne împiedică să analizăm economic problema. Mai mult, nu înseamnă că nu există, doar pentru că nu le vedem în cifre.
Și totuși, consumul…
A ne întreba permanent ce vom face cu consumul pentru că scade PIB-ul, și deci riscăm recesiunea, e echivalent cu a spune că nu are importanță cine sau ce produce, atât timp cât există o constanță a consumului. Să traducem. A opera cu ideea asta înseamnă, concret, că îți este indiferent dacă îți pune guvernul în brațe o pungă pe care scrie sănătate publică vs. o clinică privată care poate produce serviciile medicale numai în măsura în care există o cerere pentru ele. Noi avem un sector medical socializat. Contribuția la CASS reduce fundamental puterea de cumpărare în sectorul medical privat, producția deci rămâne la un nivel sub cel care ar fi pe o piață liberă. Exemplele pot continua și cu sectorul educațional sau altele. Cât am fi capabili să economisim și să producem, deci să creștem în mod real, dacă statul ar fi mai mic? Putem doar specula. Nu ne interesează doar să existe un stoc de servicii medicale sau educaționale, ci să fie și de calitate, adaptate nevoilor specifice ale indivizilor. PIB-ul nu poate surprinde dacă nevoile sunt satisfăcute la grămadă, ca la CAP, sau individual, ținând cont de contribuția și cererea specifică a fiecăruia. Mai mult, este construit de așa natură încât să faciliteze intervenția publică pentru a crește stocul fizic de bunuri, fără a putea măsura în vreun fel dacă acest stoc este adaptat cererii sau nevoilor. (Holcombe, 2004)
Nu orice consum sau cerere dezvoltă deci în mod real economia. Iar scăderea consumului în urma taxării este o situație firească, ale cărei consecințe se vor vedea în afaceri mai puțin profitabile și probleme legate de finanțarea acestora (ca urmare a reducerii capitalului disponibil pentru investiții), scăderea ocupării, stagnare sau chiar regres economic. Cu fiecare taxă, guvernul ne întoarce unde eram ieri, atât economic cât și tehnologic. Parafrazând-ul pe Frédéric Bastiat, aplicarea de taxe e comparabilă cu distrugerea fizică a bunurilor și serviciilor, pentru că ceea ce câștigă indivizii printr-o productivitate mai mare și economisiri nu mai ajunge să poată dezvolta suplimentar producția și avansul tehnologic. Dacă guvernul încearcă să contracareze aceste efecte de scădere a cererii, să cosmetizeze situația prin politici menite să susțină zonele afectate (spre exemplu încurajarea consumului prin politici monetare laxe), situația economică reală nu se modifică, costurile per ansamblu cresc, statul continuă cheltuiala în același ritm, iar inflația va eroda și mai mult din puterea de cumpărare.
Iar scăderea consumului nu înseamnă recesiune – depinde cu ce teorie descriem realitatea
Dacă PIB-ul e indicatorul creșterii economice și deci contează să stimulezi consumul ca să ai un PIB în creștere sau să-l menții, e limpede de ce o scădere a PIB-ului, în această lumină, pare o catastrofă. Este totuși recesiune? Depinde din ce perspectivă teoretică privim. O definiție oficială a recesiunii nu există, după cum arată și Fondul Monetar International, însă totuși se recunoaște faptul că reprezintă un declin al activității economice. În dezbaterea publică internațională, recesiunea este adesea definită ca două trimestre de creștere negativă a PIB-ului real, ajustat cu inflația. Din perspectiva teoriei austriece a preferinței sociale de timp, scăderea consumului poate fi un semn că economisirile cresc, iar asta facilitează o așezare bună, sustenabilă economic a viitoarei structuri a producției.
Nu trăim însă într-o epocă în care preferința socială de timp să se poată manifesta în mod liber. De altfel, este posibil ca ideologic mai nimeni să nu creadă în existența ei. Băncile centrale intervin, modificând permanent agregatele monetare (masa monetară) și ratele dobânzii pentru a bifa diverse obiective guvernamentale: deficitul bugetar și datoria publică, menținerea birocrației publice și a statului asistențial, menținerea influenței anumitor grupuri bancare, financiare sau industriale în economie etc. Acțiunea concertată a tuturor acestor grupuri face ca sistemul bancar (bazat pe rezerva fracționară și deci inerent inflaționist) să fie orientat exclusiv către prezervarea intereselor lor. Iată de ce propunerile de reducere a cheltuielilor sau a intervenției în general sunt întâmpinate cu scepticism. Din acest punct de vedere, PIB-ul poate crește ușor cu un sistem bancar cartelizat care oferă creditare preferențială anumitor industrii (să spunem militare), în baza unor garanții de stat sau prin capitalizarea unor bănci de export-import care canalizează apoi finanțare la dobânzi sub media pieței pentru exportatori. În ambele situații riscurile sunt aruncate pe umerii societății productive (contribuabililor), iar grupurile vizate monetizează beneficiul într-o relație do ut des cu politicienii sau guvernanții care au făcut posibil cadrul legislativ. La polul opus, o scădere a PIB-ului poate să însemne deci că mai puține resurse merg către astfel de proiecte, deci nu neapărat ceva negativ.
Situația creată prin intervențiile menționate este guvernată de manifestarea erorii (și deci a crizei, adică a unei recurențe a erorii) mai devreme sau mai târziu. Și nu pentru că antreprenorii sau indivizii sunt limitați în mod natural de a anticipa corect eroarea (căci asta ar însemna că progresul este imposibil), ci pentru că o astfel de organizare monetar-intervenționistă este fondată practic pe o iluzie: majoritatea membrilor societății cred că nu există probleme congenitale ale sistemului, sau dacă există, nu sunt atât de importante încât să dorească să le schimbe (Hülsmann, 1998). În fond, e vorba de o acceptare ideologică a situației. Spre exemplu, în cazul problemei rezervei fracționare:
Instituția rezervei fracționare este construită pe acceptarea la nivel comportamental, repetitiv, a legitimității emiterii de titluri de proprietate fictive asupra monedei. Cum moneda este un bun rar, participanții la piață operează cu o iluzie: aceea că moneda propriu-zisă și titluri reale de proprietate asupra ei sunt la fel de bune ca și titlurile fictive și moneda discreționară. Acceptarea ideologică a rezervei fracționare va genera erori, în sensul confuziei dintre titluri fictive și titluri reale. Emiterea de titluri fictive va face sistemul bancar vulnerabil în fața panicilor și crizelor, tocmai pentru faptul că echivalența dintre fictiv și real reprezintă o iluzie, o eroare. Acceptarea ideologică a rezervei fracționare garantează perpetuarea acestei erori, lăsând intactă cauza erorii. (Spiridon, Ciclul în teoria economică modernă, p. 123)
Dacă statul continuă într-un mod sistematic politica monetară expansionistă, poate genera ceea ce numim ciclu economic adică un cluster de erori caracterizate prin perioade de avânt economic (boom), în care structura producției se alungește în mod nesustenabil (în baza unei iluzii că există suficiente economisiri pentru a o susține) și apariția unor investiții eronate / malinvestiții.
Etapa în care se lichidează aceste investiții, și în care se ajustează firește și preferința de timp a societății (consum vs. economisire) poartă numele – în teoria austriacă a ciclului economic – de recesiune. Procesul este dureros, mai ales pentru cei care au beneficiat masiv în perioada boom-ului, dar este necesar pentru întreaga societate. Recesiunea ar trebui să fie însoțită, firește, și de o scădere puternică a prețurilor, adică de o deflație, însă odată cu abandonarea etalonului aur și adoptarea monedei discreționare, guvernele au capacitatea de contracara acest fenomen prin expansiune monetară, împiedicând astfel ajustarea prețurilor, a salariilor, ocupării etc. și deci adecvarea factorilor de producție potrivit preferinței de timp a societății. Contracararea efectelor crizei reprezintă practic o continuare a acesteia.
Ce avem astăzi este mai curând un declin economic generat de trei factori: dimensiunea sectorului public, a deficitului bugetar și a datoriei publice. Consumul privat și economisirile sunt reduse artificial pentru a face loc unei creșteri sistematice a celor trei, respectiv a dimensiunii statului. În toate acestea, tipărirea de bani este firul roșu, fiind elementul care poate escamota costul de oportunitate al intervențiilor, întreținând iluzia amintită mai devreme.
În mod normal, cea mai bună soluție în fața unei recesiuni sau declin economic este scăderea poverii fiscale, pentru a contribui în acest fel la o îmbunătățire a alocării capitalului, și astfel a crea și premisele unei relansări. Dacă guvernul ar fi operat cu această idee, ar fi găsit și mijloacele necesare pentru reducerea rapidă a unor cheltuieli mari. Faptul că vedem exact contrariul arată că guvernul nu poate fi suspectat în niciun caz de liberalism economic, rămânând în esență dedicat aceluiași tip de spoliere care s-a practicat și până acum și, mai mult, consolidând (ideologic) toate erorile intervenției guvernamentale în general, din abundență discutate și amendate de teoria economică.
Mediul de business și inflaționismul
Din nefericire modul în care gândește economic astăzi mediul de business este favorabil unor decizii care riscă să agraveze situația. Nu e de mirare, căci în ultimul secol, practic mai toată lumea a ajuns încet, încet să creadă că normalitatea înseamnă să lupți împotriva fluctuațiilor pieței, privind piața ca pe un inamic și refuzând corecțiile acesteia. Maniera tehnocrată de a rezolva aceste probleme presupune permanente ajustări, fie din fiscalitate, fie din politica monetară, pentru a menține pe toată lumea – cum spune o vorbă românească – și cu sacii-n căruță, și cu banii luați. Iar multe din aceste ajustări vin ca urmare a propunerilor mediului de business, care ideologic privește statul ca pe un facilitator și crede că-l poate orienta în direcția în care dorește.
Iată, spre exemplu, opinia recentă a unor grupuri auto din România care sugerează că nu trebuie abandonată politica de susținere a cererii de autoturisme, mai ales în contextul pachetului de măsuri anunțat, privind creșterea taxelor. Potrivit acestei opinii, guvernul trebuie să intervină prin reactivarea programului Rabla, care contribuie și la obiectivele de sustenabilitate ecologică și să contrabalanseze în acest fel scăderea consumului.
Oamenii trebuie deci ținuți să consume, nu trebuie lăsați să-și ajusteze consumul în vreun fel, că-s mașini, case sau biscuiți, nu contează. (Aici este marea dramă a macroeconomiei în general, că propunând o analiză holistă, agregată a unor efecte economice, ajunge să vadă strâmb acțiuni micro perfect legitime. Macroeconomiștii nu mai pot vorbi pe limba oamenilor pentru că oamenii nu înțeleg cum un comportament perfect legitim și rațional la nivel individual – economisirea –ajunge să aibă efecte negative la nivel agregat).
Iată cum și mediul de business își însușește principiile macroeconomiei moderne: reducerea consumului aduce deci prejudicii producătorului! Ce spun aceste opinii de fapt? Spun la unison: P-R-O-T-E-C-Ț-I-O-N-I-S-M! Nimeni nu vrea să fie pe fișa de lichidare. Că producătorul știe mai bine decât consumatorul cât, cum și când trebuie consumat și că asta trebuie permanent cuplat cu planurile sale financiare. Orice ieșire din plan destabilizează producătorul (obișnuit cu tandemul cu statul), iar acesta nu ezită să bată obrazul guvernului despre cât de mare contribuitor la bugetul public este.
Dar noi am putea întreba, de unde și până unde sunt mașinile atât de importante încât trebuie să avem o politică de susținere a producției? Prin ce conjuncturi am ajuns să ni se stabilească cotele de consum centralizat? Poate că nu vreau mașină nouă, poate vreau s-o țin pe cea pe care o am încă douăzeci de ani, dacă ține tabla și motorul. Altul poate vrea să o schimbe la doi-trei ani. De unde viziunea aceasta uniformă, că noi toți trebuie să susținem industria auto? De ce nu protestează industria auto să mai fie slăbită de taxe? Să iasă de sub jugul contribuției publice? Pentru că așa a fost învățată (peste tot în lume), și multe sectoare de activitate așa au fost învățate, că statul e un facilitator și la o adică face și bailout, ne luăm banii și plecăm, ultimul stinge lumina, deci e în regulă.
Ei își închid ochii la consecințele pe termen mai lung ale politicilor pe care le susțin. În ochii lor nu contează nimic altceva decât interesele pe termen scurt ale grupurilor pe care le slujesc. Obiectivul ultim al eforturilor lor este de a-și face clienții să prospere, pe seama altor oameni. Ei urmăresc să se auto-convingă că soarta omenirii coincide cu interesele pe termen scurt ale grupului lor – și încearcă să-i vândă această idee și publicului. Atunci când luptă pentru un preț mai ridicat la argint, la grâne sau la zahăr, pentru salarii mai mari acordate membrilor sindicatului lor, sau pentru un tarif vamal la bunurile de import mai ieftine, ei pretind că luptă pentru binele suprem, pentru libertate și dreptate, pentru înflorirea țării lor și pentru civilizație. (Mises, Acțiunea umană, p. 897)
Cine plătește? Cel chemat la votare, momentul acela unic și abundent în ipocrizie, o dată la patru ani, în care e învestit cu mare încredere c-ar avea știința și conștiința necesară să aleagă binele.
Avem politicienii pe care îi merităm într-un fel, azi se erijează în postura de protectori ai consumatorilor plafonând prețuri, mâine în cea de protectori ai producătorilor acordând subvenții și tipărind bani. Succesul filozofiei redistributive e garantat, iar viitorul pieței libere și al libertății economice (deci al oamenilor) e sacrificat, din nou.
Referințe
Banca Națională a României, Raport anual. 2024, București, 2025
Holcombe, Randal G., “National Income Accounting and Public Policy”, The Review of Austrian Economics, 17:4, 387–405, 2004
Hülsmann, Jörg Guido, “Toward a General Theory of Error Cycles”, The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 1, no. 4 (Winter, 1998): 1-23
Mises, Ludwig von, Acțiunea umană. Un tratat de economie, Editura Institutului Ludwig von Mises România, București, 2018
Mises, Ludwig von, The Ultimate Foundation of Economic Science. An Essay on Method, D. Van Nostrand Company, Princeton, New Jersey, 1962
Spiridon, Marius, Ciclul în teoria economică modernă, Teza de doctorat, Septembrie, 2005
