Nimeni nu poate ocoli în vreun fel responsabilitatea personală care îi incumbă. Oricine nu consimte să cerceteze, atât cât îi stă în putință, toate problemele relevante, renunță de bunăvoie la dreptul său dobândit prin naștere, în favoarea unei auto-decretate elite de supraoameni. În asemenea chestiuni de importanță vitală, încrederea oarbă acordată “experților” și acceptarea necritică a sloganurilor și prejudecăților populare înseamnă abandonarea auto-determinării și cedarea în fața dominației altora. Date fiind condițiile de astăzi, nimic nu poate fi mai important, pentru fiecare om inteligent, decât teoria economică. Miza este propria sa soartă și aceea a urmașilor săi (Ludwig von Mises, Acțiunea umană, 2018, p. 906)
Poate că patul de spital este locul în care conștientizezi cel mai tare vorbele de mai sus. Avantajul științelor tari, sau ale naturii e că încălcarea principiilor are efect imediat. Reduci doza de substanță X și moare pacientul, pentru că fiziologic are nevoie de substanța respectivă. Crești doza de oxigen și observi instantaneu cum crește saturația. Ai băgat mâna în priză, ți-ai luat adio de la viață. 2+2 = 4. Nu poți păcăli pe nimeni. Ceea ce se vede este acum, în prezent, și este cât se poate de evident. Numai un lunatic ar putea contrazice aceste lucruri. De aceea, lunaticii sunt repede ostracizați, scoși la periferia legitimității științifice.
Greaua misiune a științelor sociale, cu precădere a economiei, este că trebuie să arate că încălcarea principiilor sale nu are efect imediat. Ea trebuie să decanteze – aplicând riguros un set de teorii – explicațiile succesului sau eșecului unei anumite acțiuni umane. Un spital public poate să funcționeze bine o perioadă lungă de timp, iar absența proprietății private și a raționalității economice (a profitului) poate să fie compensată mult timp de virtute, de bunăvoință, de jertfa oamenilor din spital. Acești oameni există. Însă, în economie, o eroare are efecte în timp, iar analiza atentă a cauzelor inițiale e complicată suplimentar de noi măsuri prin care se intervine. Un PNRR dotează de la A la Z un spital public, îl face curat, frecventabil, asemănabil cu unul privat. Zece, douăzeci de ani, discuția despre calitatea serviciilor publice dispare, oamenii uită, ba chiar pot fi păcăliți de măsuri, ajungând să creadă că totul stă de fapt, în finanțare, în alocarea unor sume mari pentru a rezolva problemele. Adică a priva o altă parte a populației de resursele pe care le-ar fi alocat pentru propria sănătate, doar că într-un context pur privat. Sau, un nou Marshall Plan revigorează pentru câteva decenii economia unui stat și lucrurile merg bine. Din nou, efectul pervers al proprietății publice este estompat de fluxul mare de finanțe care merg în acele direcții și efectele sale.
Economia: loc de dat cu părerea
Poate tocmai de aceea, în științele sociale și mai ales în economie, își fac loc tot soiul de opinii, comentarii și percepții, de părerologi, de profeți ai decăderii sau ai hegemoniei cutărei națiuni; uneori o înțelepciune a străzii pare că domină climatul de opinie. Oricine își dă cu părerea. E foarte simplu să zici că economia trebuie stimulată cu o nouă reducere a ratei dobânzii (pe fondul unei corecții a inflației). Nu te costă nimic. După ce faci tu asta, vin măsuri de creștere a cheltuielilor guvernamentale, crește ocuparea (cu costul scăderii ei în zona privată), un mic boom, aparentă bunăstare sau cel puțin stagnare care reface optimismul. Apoi reduci iar, și iar, și iar, și vine inflația din nou și prosperitatea generată se prăbușește ca un castel de nisip. La final, nu e clar cine ar trebui să-și asume responsabilitatea, e greu de decantat.
N-are treabă cu cine e proprietar, medicii respectivi sunt niște criminali și punct, dacă îi ducem după gratii, ceilalți vor învăța lecția.
Explicația asta ar fi doar naivă dacă nu ar trăda mult analfabetism funcțional. Ea ignoră cauzele mai profunde rezumabile în întrebarea: putem suspecta în vreun fel o schimbare de comportament la nivel uman atunci când legile economice sunt încălcate?! (mai concret: ești mai responsabil într-un sistem orientat către profit și eficiență economică sau într-un sistem de proprietate publică?).
Dacă totuși citim, vom descoperi că…
Oricine a priceput ceva minimal din știința economică va admite faptul că oamenii tind să fie mai responsabili atunci când sunt apreciați pentru rezultatele bune, respectiv când sunt penalizați pentru rezultatele slabe. O astfel de schemă a incitativelor (stimulentelor) este posibilă numai într-un sistem al proprietății private, unde încercarea de a elimina malpraxisul și / sau eroarea e crucială pentru existența sistemului. Atunci când sistemul rezistă indiferent de malpraxis sau eroare, e limpede că incitativele nu funcționează și trebuie să te întrebi, nu ca procurorul sau anchetatorul – cu nume și prenume – ci ca praxeologul, ca economistul: prin ce concurs de factori am ajuns să producem sistematic erori?! Desigur, rostul procurorului e foarte clar și e necesar, dar trebuie văzut dincolo de ancheta sa. Asta trebuie să facă politicianul bine echipat cu teoria economică sănătoasă. Asta n-avem. Asta trebuie căutat din timp, înainte de a merge la urnă. Asta ar însemna educație economică sănătoasă. Altfel, exercițiul urnei e exercițiul sclavului care își alege stăpânii în funcție de cel care a promis că plafonează prețurile, reduce chiriile, crește pensiile sau salariile, dă apartamente ieftine, sau mai fancy-trendy, care face vizite la spitale mimând compasiunea pentru suferința umană, dar ignorând complet că e parte din problemă.
„Ciclul medical” (boom-bust) e un frate mai mic al ciclului economic
Sistemul medical poate fi comparat cu sistemul financiar-bancar, el produce sistematic erori și crize (ca urmare a intervenției statului în piața monetară, în nivelul dobânzii etc.), iar între ele sunt perioade de aparentă liniște, de acalmie. Gândite atent de către elitele politice și tehnocratice hulpave, aceste perioade favorizează pierderea memoriei la nivel colectiv și reinstalarea într-un punct care din perspectivă intelectuală e egal cu starea vegetativă. Cetățeanul, individul e orbit de inerția unor măsuri și evenimente pe care nu are timp și nici cunoștințe să și le explice. Intervenția guvernamentală este sursă de haos instituțional. Acceptând teza clasic liberală a statului ca garant al unor drepturi la viață și la securitate, trebuie introduse câteva nuanțe. Garantarea vieții nu se face numaidecât și cu cvasi-monopol asupra sistemului medical. Adică acceptând ideea că statul trebuie să garanteze sănătatea propriilor cetățeni, nu rezultă de aici că trebuie să fie și producătorul acestui serviciu. În domeniul monetar, garantarea autenticității unei monede nu se face numaidecât cu monopolul statului asupra baterii de monedă. Exemplele pot continua. Din perspectivă clasic liberală statul trebuie mutat, reașezat într-o zonă a „garantării”, dar fără implicare directă în producția bunului sau serviciului respectiv, căci atunci se vor interpune inevitabil mizele celui care intervine. Acestea nu pot fi extirpate. Suntem departe complet de un model clasic liberal. Despre cel libertarian nici nu se pune problema. Suntem în plin socialism medical și monetar.
În fine, cei mai abili vor reuși să exploateze în favoarea lor crizele, mizând tot pe efectul la urne. Dintre toate intervențiile însă, cea care controlează și corupe în cel mai eficient mod economia, este cea monetară. Controlul banilor dă statului toată puterea de care are nevoie pentru a masca, corecta defectele sale congenitale.
Soluția e mai rațională decât pare în momentele declanșării crizei. Tocmai atunci trebuie analizați cu atenție și rigoare toți factorii declanșatori, atât cei conjuncturali cât și cei structurali. Așa cum un medic, după ce tratează simptomele, începe să-și pună întrebări și despre cauze.
