Se împlinesc astăzi 144 de ani de la nașterea celui mai mare economist și filosof politic al secolului XX – Ludwig von Mises.
Întâlnirea cu Școala Austriacă în general și cu Ludwig von Mises în particular a fost pentru mine, ca și pentru mulți alții, o experiență transformatoare, ca o trecere de la întuneric la lumină. Cum obișnuia să ne spună profesorul Radu Mușetescu în facultate, teoria austriacă îți oferă o cheie prin care toate fenomnele socio-economice devin inteligibile.
Așa cum Mises însuși avertiza, evenimentele istorice, „faptele”, în științele sociale nu vorbesc niciodată de la și prin sine. Este mereu nevoie de o teorie cu care să fie interpretată succesiunea de evenimente istorice.
Pentru a marca acest moment festiv, țin să îmi amintesc cu recunoștință de profesorii care mi-au fost călăuze de-a lungul anilor pe calea inițierii în tradiția misesiană, mulțumind în special profesorului, mentorului și îndrăznesc să spun, prietenului Vlad Topan, dar și unui mic grup de „tovarăși de drum” dragi, alături de care mai bine de 10 ani am luptat lupta cea bună pentru pătrunderea tratatelor fundamentale ale lui Mises și ale altor economiști din Școala austriacă.
Mai jos, prezint pe scurt câteva idei / contribuții de-ale lui Ludwig von Mises pe care le-am considerat eu mai importante și care m-au marcat în mod deosebit, cu invitația de a-l citi, îndeosebi în această perioadă de freamăt social și politic, care poate în multe privințe se aseamănă cu o bună bucată de timp în care a trăit și a scris Mises.
1. În plan metodologic, Mises dezvoltă și apără metoda praxeologică de analiză. El pledează pentru un dualism metodologic care plasează știința economică în sfera de analiză logico-deductivă, pornind de la axioma acțiunii umane și de la încă un număr de concepte fundamentale.
Mises distinge, din motive oarecum pragmatice, între două domenii ale cunoașterii – primul, al științelor naturii, care operează cu principiul cauzalității și care prin cercetare empirică încearcă să stabilească relații constante între diferitele fenomene observate; al doilea, cel teleologic, al acțiunii umane, în care cauzalitatea are un rol instrumental, subordonat voinței individului aflat în urmărirea unei finalități, al unui scop. Domeniul din urmă se pretează analizei pe baza conceptelor mijloc-scop, întrucât, prin reflecție, individul are o cunoaștere imediată asupra originii acțiunilor sale, manifestate în exterior.
Este interesant că Mises nu are ceea ce ar fi etichetat în prezent drept o mentalitate „anti-știință”. Bunăoară, el nu neagă posibilitatea determinismului rigid. El afirmă că, atâta vreme cât știința nu poate arătă o relație de cauzalitate strictă între fenomenele exterioare minții și fenomenele mentale, acestea din urmă trebuie luate ca atare, ca date ultime pentru știința economică. Pentru că nu putem arăta (în sens strict) cum sunt determinate comportamentele individuale de factorii exteriori, nu ne rămâne decât să constatăm că metoda prin care analizăm fenomenele exterioare nu este, cel puțin pentru moment, adecvată studiului acțiunii umane.
Tot Mises mai atrage atenția că tentativa de a descrie acțiunea umană în termeni behavioriști, de stimul-răspuns, nu poate reuși în principiu fără a da seama de sensul / semnificația pe care individul o atribuie acțiunilor sale și ale altora. Un exemplu este că nu putem ajunge la conceptul de bani doar observând cum doi oameni trec de la unul la celălalt discuri metalice de mici dimensiuni. Conceptul de mijloc de schimb trebuie să fie a priori, în amonte față de observația empirică.
2. În ce privește banii, printr-un efort unificator, Mises reușește integrarea teoriei monetare cu teoria valorii subiective, ce reprezentau în știința economică de până la el două compartimente în mare măsură distincte.
Problema fundamentală (sau una din probleme) fusese aici determinarea prețului (sau a puterii de cumpărare) a banilor făcând referire la conceptul utilității marginale exprimate prin cerere și ofertă.
Mises, pe scurt, dă soluția prin teorema regresiei, arătând că puterea de cumpărarea a unității monetare la orice moment dat depinde de puterea de cumpărare a unității monetare de la un moment anterior, însă că acest șir de evaluări succesive nu duce la o regresie infinită. Valoarea de schimb a bunului devenit monedă este necesarmente ancorată în valoarea de utilizare regăsită într-o constelație de rate de schimb direct (de barter), care sunt istoric anterioare emergerii pe piață a bunului respectiv ca mijloc de plată general acceptat.
3. Problema calcului economic care, în opinia mea, reprezintă cea mai importantă și originală contribuție a lui Mises la teoria economică și care a rămas fără un răspuns plauzibil (după știința mea) până în zilele noastre.
Bref și încercând să nu distorsionez prin simplificare o chestiune complicată și tehnică, problema calcului economic poate fi gândită ca fiind într-o oarecare măsură similară cu problema determinării prețurilor factorilor de producție (sau a bunurilor de producție, de ordin superior, spre deosebire de bunurile de consum, de ordinul întâi). Prețul bunurilor de consum este determinat pe baza utilității marginale, exprimate prin cererea și oferta pentru bunurile respective. Acest lucru putem spune că este relativ necomplicat și nu ridică probleme suplimentare. Cu cât mergem însă înapoi pe firul structurii de producție, constatăm repede că pierdem posibilitatea evaluării directe a acelor bunuri / factori de producție care nu au o utilizare directă (este așa-numita problemă a imputării). Mises arată că prețurile factorilor de producție se pot forma numai acolo unde există proprietate privată asupra mijloacelor de producție și tranzacționarea acestora pe piață este liberă.
Totodată, Mises arată că legătura esențială cu nevoia consumatorului este menținută prin calculul de profit și pierdere, care are loc la fiecare nivel al structurii de producție, dar care este finalmente ancorat în prețul (implicit cererea) bunurilor de consum.
Deși poate părea la prima vedere o preocupare pedantă și obscură, demonstrarea imposibilității calcului economic acolo unde nu există proprietate privată, prețuri de piață și criteriul profitului este un argument devastator împotriva planificării centralizate și a economiei de comandă.
Mises arată că acolo unde planificarea centralizată se substituie planificării antreprenoriale, individuale, pe piață, devine imposibilă rezolvarea problemei economice – alocarea resurselor în așa fel încât nicio nevoie mai puțin urgentă să nu fie satisfăcută în dauna unei nevoi mai urgente. Ba mai mult decât atât, într-o economie complexă, în care predomină schimburile indirecte, monetare, Mises arată că nici măcar planificatorul însuși nu poate calcula costul de oportunitate al diferitelor alternative posibile și, deci, nu poate ști dacă acțiunea lui este eficientă sau risipește resurse.
4. Teoria crizelor. Din motive de spațiu nu-mi rămâne decât să punctez că o altă contribuție majoră a lui Ludwig von Mises este explicarea mecanismului prin care expansiunea sistematică a creditului duce la antrenarea ciclului boom-bust.
Mises arată că recurența periodică a situațiilor în care erorile antreprenoriale se înmulțesc în piață și duc la inadecvări în structura de producție nu este rezultatul unor forțe sau al unor deficiențe inerente pieței libere, ci al unor factori exogeni ce țin de manipularea masei monetare și, deci, de politica monetară.
Este de menționat faptul că uneori teoria austriacă a ciclului de afaceri a fost descrisă ca o teorie de supra-investiții (over-investment), însă e important de reținut că ea este de fapt o teorie a mal-investițiilor (mal-investment), cauzate de manipularea unui preț esențial – rata dobânzii – pentru activitatea antreprenorială.
5. Critica intervenționismului. Ar fi multe de spus și aici, dar mă voi rezuma la a evidenția argumentul cel mai important, din punctul meu de vedere. Ceea ce face Mises în critica intervenționismului este să arate că acest așa-zis „al treilea sistem”, care nu este nici economie de comandă, dar nici piață liberă, este inerent instabil și duce, finalmente către socialism.
Fiecare intervenție, prin natura ei, duce la un conflict iremediabil, care necesită la rându-i intervenții suplimentare pentru a-l corecta. Aceasta este dinamica intervenționistă. Stabilești un preț maximal pentru un bun și constați imediat că apare penuria pe piață. Intervenționistul realizează că este nevoie atunci să meargă mai în spate și să controleze și prețul factorilor de producție, raporturile de muncă, regimul proprietății etc., până când, cu pași mărunți, din aproape în aproape, ajungem într-o economie planificată sau din ce în ce mai planificată.
Închei această secțiune cu un citat din Mises despre natura intervenționismului:
Politica economică a intervenționismului, care este prezentată de susținătorii săi ca o politică socioeconomică progresivă, se bazează pe o eroare […] nu este adevărat că intervenționismul poate duce la un sistem durabil de organizare economică. Diversele măsuri prin care intervenționismul încearcă să dirijeze afacerile nu pot atinge, prin aplicarea lor, obiectivele pe care le urmăresc susținătorii lor onești. Măsurile intervenționiste duc la condiții care, din punctul de vedere al celor care le recomandă, sunt de fapt mai puțin dezirabile decât cele pe care sunt menite să le amelioreze. Ele creează șomaj, depresiune, monopol, suferință. Pot face câțiva oameni mai bogați, dar îi fac pe toți ceilalți mai săraci și mai puțin satisfăcuți. Dacă guvernele nu renunță la ele și nu se întorc la economia de piață liberă, dacă persistă cu încăpățânare în tentativa de a compensa prin noi intervenții neajunsurile intervențiilor anterioare, vor constata în cele din urmă că au adoptat socialismul. (Intervenționismul, o analiză economică)
În final, nu-mi rămâne decât să nădăjduiesc că Ludwig von Mises nu va fi dat uitării prea curând și că teoria economică de calitate, în tradiția Școlii austriece, va continua să găsească noi și noi ucenici angajați onest în căutarea adevărului, așa cum au fost și sunt o mână de profesori de la Academia de Studii Economice din București (dar și de la alte instituții de învățământ din România) care și-au dedicat carierele academice apărării liberalismului autentic și a gândirii economice sănătoase.
Foto: poză de grup, septembrie 2018, după mai bine de un an de citit și dezbătut tratatul Acțiunea umană, alături de Paul Danciu, Simona Irimia, Savian Boroancă Jr., profesorul Vlad Topan, Emil Ene (care nu apare în poză).
