Traducere de Alexandru Pătruți
Acum câteva luni, un jurnalist francez, dl. Nicolas Cori, m-a abordat cu cererea de a realiza un interviu pe tematica taxării, care ar fi urmat să apară în publicația lunară franțuzească „Philosophie Magazine”, în contextul actualelor discuții din Franța cu privire la „reforma taxării”.
Am fost de acord să dau acest interviu, care a fost realizat prin email în limba engleză. Dl. Cori a făcut ulterior o traducere în limba franceză, prietenul meu dr. Nikolay Gertchev a verificat și corectat această traducere, urmând ca eu să-i trimit înapoi d-lui Cori varianta finală (autorizată) a traducerii. De atunci a trecut mai mult de o lună și, în ciuda numeroaselor tentative de comunicare, nu am mai auzit nimic de la dl. Cori. Nu pot decât să speculez cu privire la motivele tăcerii sale. Cel mai probabil nu a primit permisiunea superiorilor săi de a publica acest interviu și nu a avut suficientă curtoazie și curaj să-mi spună.
În orice caz, aceasta[1] este varianta originală a interviului. Varianta autorizată în limba franceză este disponibilă pe pagina de traduceri a site-ului meu, http://www.hanshoppe.com/translations/.
NC: Sunt taxele compatibile cu libertatea individuală și cu drepturile de proprietate? Există un nivel peste care taxarea devine incompatibilă?
Hoppe: Nu. Taxele nu sunt niciodată, indiferent de nivel, compatibile cu libertatea individuală și cu drepturile de proprietate. Taxarea este o formă de furt. Cei care practică această formă de furt – statul cu diferiții săi agenți și aliați – încearcă diverse modalități de a cosmetiza adevărul, dar acesta este pur și simplu imposibil de evitat. Evident, taxele nu fac parte din categoria plăților normale, voluntare, pentru bunuri și servicii, pentru că nu îți este permis să sistezi aceste plăți în momentul în care nu mai ești satisfăcut de calitatea bunurilor achiziționate. Nu ești pedepsit în nici un fel dacă nu mai cumperi mașini Renault sau parfumuri Chanel, dar ești trimis la închisoare dacă nu mai plătești pentru școlile și universitățile de stat sau pentru dl. Sarkozy și pompa sa. De asemenea, este imposibil să interpretezi taxele ca pe un tip de chirie plătită de către chiriaș proprietarului, deoarece statul francez nu este proprietarul întregii Franțe și al întregului popor francez. Pentru a fi proprietar, statul francez ar trebui să dovedească două lucruri: primul – că statul, și nimeni altcineva, deține fiecare centimetru pătrat din Franța, și al doilea – că are un contract de închiriere cu fiecare francez cu privire la utilizarea (și prețul cerut pentru această utilizare) proprietății sale. Nici un stat – fie el francez, german sau american – nu poate dovedi așa ceva. Nici un stat nu poate să prezinte documente doveditoare cu privire la proprietate sau contracte de închiriere. Prin urmare, se poate trage o singură concluzie: taxarea este o formă de furt prin care o parte a populației, clasa conducătoare, se îmbogățește pe seama celeilalte părți a populației, respectiv clasa condusă.
NC: Este greșit să nu-ți plătești taxele?
Hoppe: Nu. Dat fiind că taxele sunt o formă de furt, adică un „rău” din punct de vedere moral, nu poate fi greșit să refuzi să plătești unor hoți sau să îi minți cu privire la venitul tău taxabil sau activele deținute. Asta nu înseamnă că e prudent sau înțelept din partea ta să nu plătești taxele – până la urmă statul este „cel mai rece dintre monștri”, după cum a zis Nietzsche, și poate să îți ruineze viața sau chiar să te distrugă dacă nu îi respecți ordinele. Cu toate acestea, nu poate încăpea nici o îndoială că este just să nu îți plătești taxele.
NC: Cum știm când o taxă este corectă? Există anumite criterii? Este o taxă progresivă mai bună decât o taxă unică?
Hoppe: Știm că nici o taxă nu este corectă, fie ea progresivă sau taxă unică și proporțională. Cum pot să fie furtul și jaful corecte? „Cea mai bună” taxă este întotdeauna cea mai mică, deși chiar și cea mai mică taxă este tot o taxă. „Cea mai bună” taxă este o taxă unică pe cap de locuitor (eng. „head tax” sau „poll tax”), când fiecare individ plătește aceeași sumă fixă de unități monetare. Deoarece suma respectivă trebuie să poată fi plătită chiar și de către cei mai săraci locuitori, această taxă trebuie să fie mică. Dar chiar și o taxă fixă pe cap de locuitor este tot un tip de furt și nu e nimic „corect” în ea. O taxă pe cap de locuitor nu tratează la fel pe toată lumea și nu instaurează „egalitatea în fața legii” din cauza a ceea ce se întâmplă ulterior cu venitul colectat din taxe. De exemplu, salariile tuturor angajaților la stat și veniturile celor dependenți de bugetul public (cum ar fi pensionarii sau beneficiarii de asistență socială) sunt plătite din sumele de bani colectate din taxe. În consecință, angajații de stat și persoanele dependente de bugetul public nu plătesc practic nici un fel de taxe. Mai degrabă, întregul lor venit net (după plata taxei fixe pe cap de locuitor) provine din sumele colectate din taxe și impozite, de unde rezultă că respectivele persoane sunt consumatori de taxe și că trăiesc din venitul și avuția expropriate de la alții: producătorii de taxe. Unde este corectitudinea când o parte din populație trăiește în mod parazitar, pe cheltuiala celeilalte părți?
NC: Sunt toți filozofii de acord cu privire la această problemă?
Hoppe: Nu, nu sunt. Dar asta este departe de a fi surprinzător. Aproape toți filozofii profesioniști din ziua de astăzi sunt consumatori de taxe. Ei nu produc bunuri și servicii pe care să le vândă pe piață către consumatorii de filozofie, care în mod voluntar decid să achiziționeze sau nu aceste servicii. De fapt, dacă ar fi să se judece în funcție de cererea efectivă a consumatorilor, opera celor mai mulți filozofi contemporani ar trebui să fie considerată totalmente lipsită de valoare. Aproape toți filozofii de astăzi sunt plătiți din taxe. Ei trăiesc din banii furați sau confiscați de la alții. Dacă subzistența ta depinde de taxele colectate este foarte probabil să nu te opui din principiu instituției taxării. Bineînțeles, această afirmație nu este în mod necesar adevărată. „Conștiința” noastră nu este determinată de „existență” (germ. „Sein”), a la Marx. Cu toate acestea, o astfel de opoziție nu este foarte probabilă. Într-adevăr, la fel ca marea majoritate a „intelectualilor”, filozofii suferă din cauza unui ego supra-expandat. Ei consideră că munca lor este de o importanță crucială și disprețuiesc faptul că „societatea” nu îi compensează corespunzător. Pin urmare, în cazul în care pur și simplu nu ignoră subiectul, filozofii au fost întotdeauna primii care au venit cu diverse încercări agonizante de a justifica taxarea – cosmetizarea furtului ca pe ceva bun – și, în mod particular, propriile salarii provenite din taxe.
NC: Ar trebui filozofii să ia în considerare eficiența economică a modalităților de taxare simultan cu valorile etice?
Hoppe: Pentru a putea numi o acțiune „eficientă”, este mai întâi necesar să definim un scop, respectiv un țel sau o finalitate. Ceva poate fi considerat eficient sau ineficient doar în lumina unui scop care se consideră dat. Este treaba economiștilor și a așa numitei „economii pozitive” de a determina care măsuri sunt eficace (sau ineficace) pentru a atinge un scop dat. De exemplu, dacă vrei să creezi șomaj în masă, atunci știința economică îți spune că este eficient să crești salariul minim pe economie la, să zicem, 100 Euro pe oră. Pe de altă parte, dacă scopul tău este să minimizezi șomajul, atunci știința economică te informează că salariul minim pe economie ar trebui abolit în totalitate. Dar economiștii ca economiști nu au nimic de spus despre dezirabilitatea sau admisibilitatea scopului în discuție. Aceasta este sarcina filozofului: să determine care scopuri sunt admisibile și juste și care nu. (Economistul îl informează apoi pe filozof care mijloace sunt eficiente pentru atingerea acelor scopuri justificabile și care nu.)
Totuși, după cum am discutat deja: filozofia ca profesie pur și simplu nu și-a făcut treaba. Filozofii dau suficiente sfaturi cu privire la ce să faci și ce să nu faci, desigur, dar aceste sfaturi au puțină valoare intelectuală. În marea majoritate a cazurilor, este vorba doar despre opinii: manifestări ale gusturilor personale și nimic mai mult. Dacă le ceri „teoria” lor cu privire la justiție, pe baza căreia au făcut aceste recomandări, vei afla că nu dețin o astfel de teorie. Pot eventual să îți ofere numai o colecție ad-hoc de judecăți personale de valoare, care de cele mai multe ori nici măcar nu respectă principiul coerenței interne.
Orice teorie cât de cât decentă cu privire la justiție trebuie, în primul rând, să țină cont de caracteristica fundamentală a vieții umane: raritatea bunurilor, adică absența supra-abundenței. Și asta pentru că tocmai din cauza rarității este posibil ca oamenii să aibă conflicte între ei: Eu vreau sa fac x cu o anumită resursă rară (dată), iar tu vrei să faci y cu aceeași resursă. În lipsa conflictelor, nu ar mai fi nevoie de reguli sau de norme, scopul normelor fiind tocmai acela de a evita conflictele. În absența unei armonizări prestabilite a tuturor intereselor individuale, conflictele pot fi evitate numai dacă toate resursele rare sunt deținute în mod privat, adică de către un posesor identificabil, excluzându-i în consecință pe ceilalți. Prin urmare, pentru a evita apariția conflictelor de la începutul omenirii și până în prezent, ca să zic așa, orice teorie a justiției trebuie să plece de la o normă care să reglementeze aproprierea originală a resurselor rare ca și proprietate privată.
Cea mai mare parte a filozofiei (politice) contemporane pare să nu fie conștientă de aceste lucruri. De multe ori am impresia că nici măcar ideea de raritate nu este recunoscută sau înțeleasă total.
NC: În acest caz, care ar trebui să fie scopul politicii fiscale? Redistribuția? Egalitatea? Diminuarea sărăciei?
Hoppe: Dacă taxele sunt o formă de furt, atunci rezultă că, din punct de vedere al justiției, nu ar trebui să existe nici taxe, nici vre-un fel de politică fiscală. Orice discuție cu privire la scopul politicii fiscale sau reforma fiscală este o discuție între hoți sau avocați ai hoților, cărora nu le pasă de dreptate. Îi interesează doar furtul. Există discuții și dezbateri între ei cu privire la cine trebuie taxat, cât de mult și ce trebuie făcut cu banii colectați din taxe, adică cine și cât trebuie să primească din prada furată. Totuși, toți hoții și toți beneficiarii de pe urma furtului tind să cadă de acord asupra unui lucru: cu cât mai mare este suma furată și cu cât mai mic este costul colectării ei, cu atât este mai bine pentru ei. De fapt, asta este ceea ce practică toate democrațiile din Vest actualmente: alegerea unor niveluri și forme ale taxării, care să maximizeze venitul colectat din taxe. Toate discuțiile din ziua de astăzi cu privire la reforma fiscală, din Franța, din Germania, din SUA sau de oriunde altundeva – discuții care vizează: introducerea sau abolirea unor taxe pe avere sau pe moștenire, taxarea progresivă sau proporțională a venitului, taxarea sau nu a veniturilor din operațiuni de capital, substituirea taxelor directe prin taxe indirecte ca TVA-ul, etc. etc., și dacă nivelurile acestor taxe trebuie scăzute sau crescute – nu sunt niciodată discuții cu privire la ceea ce este și ce nu este just. Nu sunt motivate de o opoziție principială împotriva taxării, ci de dorința de a face taxarea mai eficientă, respectiv de a maximiza venitul colectat din taxe. Orice reformă a taxării care nu menține cel puțin aceleași venituri, este considerată un eșec. Numai reformele care cresc venitul la bugetul public sunt considerate un „succes”.
Trebuie să pun din nou aceeași întrebare: Cum să se poată considera că așa ceva este „corect”? Evident, din punctul de vedere al consumatorilor de taxe acesta este un lucru „bun”. Cu toate acestea, din punctul de vedere al producătorilor de taxe, respectiv al acelora care plătesc taxele, acest lucru nu este cu siguranță „bun”, ci „mai rău decât rău”.
Mai am o singură remarcă referitoare la efectele economice ale taxării: Orice taxă este o redistribuție a avuției și a venitului. Avuția și venitul sunt extrase cu forța de la proprietarii și producătorii lor de drept și transferate către oameni care nu au deținut în proprietatea lor avuția și nu au produs venitul. Acumularea viitoare de avuție și producția viitoare de venit sunt în acest mod descurajate și confiscarea și consumul avuției și venitului existente sunt încurajate. Ca rezultat, societatea va fi mai săracă. Cât despre propunerea egalitaristă, care se bucură de eternă popularitate, de a lua de la „bogați” și de a da la „săraci”: o asemenea schemă nu ameliorează sau reduce sărăcia, chiar din contră, o crește. Reduce stimulentul de a fi sau de a deveni bogat și productiv și crește stimulentul de a rămâne sau a deveni sărac și neproductiv.
NC: Ar trebui ca oamenii bogați să fie tratați altfel decât oamenii săraci?
Hoppe: Orice persoană, bogată sau săracă, trebuie să fie tratată la fel în fața legii. Există persoane care sunt bogate fără să fi fraudat sau furat pe cineva. Sunt bogate pentru că au muncit din greu, au economisit în mod perseverent, au fost productive și au dat dovadă de o ingeniozitate antreprenorială, poate chiar pe parcursul mai multor generații. Nu numai că acești oameni ar trebui lăsați în pace, dar ar trebui elogiați ca niște eroi. Și, pe de altă parte, există oameni bogați, mai ales din clasa liderilor politici aflați la cârma aparatului de stat sau în clasa bancherilor sau a marilor întreprinderi, ce dețin conexiuni politice, care sunt bogați pentru că au fost implicați direct, sau au beneficiat indirect, de pe urma confiscării, furtului, înșelătoriei și fraudei. Acești oameni nu ar trebui să fie lăsați în pace, ci ar trebui să fie condamnați și priviți cu dezgust, ca niște gangsteri. Același lucru se aplică și oamenilor săraci. Există oameni săraci care sunt onești și care ar trebui, în consecință, lăsați în pace. Poate că aceștia nu sunt eroi, dar merită respectul nostru. Și, de cealaltă parte, există oameni săraci care sunt escroci și care ar trebui tratați ca niște escroci, indiferent de „sărăcia” în care se află.
[1] Postată pe site-ul autorului http://www.hanshoppe.com/2011/03/10/philosophie-magazine-interview-on-taxation/ pe data de 10.03.2011.
