Motto 1: „Dezvoltarea economică este un proces care necesită mult mai mult decât asistența monetară din exteriorul țării.” (Peter T. Bauer, 1972, p. 105)
Motto 2: „Eșecul planificării centrale în tentativa de a crește nivelul de trai nu îi diminuează atractivitatea și, de fapt, stârnește mai tare zelul adepților săi.” (Peter T. Bauer, 1972, p. 107)
Fondurile europene: un alt fel de ajutor public extern
Fondurile europene sunt vărsate anual de fiecare țară membră în funcție de venitul național. Deci țările cu venit mai mare contribuie mai mult. Un fel de taxare progresivă, ești mai prosper plătești mai mult. Asta oferă suficiente stimulente țărilor mai puțin dezvoltate din UE (mai ales celor cu trecut spoliator recunoscut, țările ex-comuniste) să nu se grăbească în a promova politici care ridică prosperitatea internă, căci le-ar transforma în contribuitoare nete la bugetul european. Mecanismul seamănă din anumite puncte de vedere cu politica ajutorului public extern, prin care țările dezvoltate au vărsat miliarde de dolari în țările slab dezvoltate, crezând că pot reduce diferențele economice dintre ele. În fapt, au creat un vast sistem de pauperizare colectivă, în care principalii beneficiari au fost guverne corupte, incapabile de a face vreo reformă la nivel intern.
Peter Bauer arată în Dissent on development. Studies and Debates in Development Economics, cum simpla taxonomie „slab dezvoltat – în dezvoltare / emergent – dezvoltat” creează stimulente perverse pentru ca guvernele primelor să mimeze politici de reducere a ecartului de dezvoltare, iar ultimele să păstreze o traiectorie de planificare centralizată a comerțului și investițiilor. Ce credeți? A mimat România reforme în ultimii douăzeci de ani? Sau a mimat UE că vrea noi state membre, doar pentru a-și continua expansiunea și politicile de planificare? Dacă plecăm de la iluzia neoliberală (căci asta înseamnă de fapt neoliberalismul: „stat / domenii strategice / planificare / asistență socială / reducerea inegalităților / rău necesar etc.”), probabil întrebarea a doua ne va da cu virgulă, eroare de sistem, ceva e neclar.
Răspunsul e desigur mixt, economic s-a încercat ceva la pensii și s-a și reușit (deși peste 8 milioane de români investesc, cu Pilonul 2, tot în datoria statului), piața de capital abia trece de o modestă capitalizare de 5 miliarde de euro (e și normal, având în vedere economisirile mici ale românilor și faptul că 50% din această piață e generată de companii de stat), pe infrastructură abia acum se începe mai serios, iar pe juridic încă nu putem transforma dosarele de corupție din statusul de „condamnare”, în cel de „executare” (Liiceanu, 2025, p. 274).
Corupția cu fonduri europene se referă la furtul acestor bani, prin diverse scheme care permit declararea unor informații false. N-ai activitate, nu produci nimic, dar emiți diverse facturi și încasezi bani. Diverse rețele de consultanți s-au dezvoltat pentru a facilita și scheme de acest fel, așa încât datele Parchetului European estimau frauda cu fonduri europene între 2007 și 2023 la 310 milioane de euro (Liiceanu, 2025, p. 284). De asemenea, datele DNA pe 2019 arată că furtul de fonduri europene predomină în domeniul agricol, unde există 238 de dosare cu condamnare definitivă. Un lucru e cert, vărsarea de fonduri europene într-un regim intervenționist e mai degrabă o rețetă pentru dezastru (Spiridon, 2004).
Și totuși, de ce am face reforme?!
Ce sens are să ne grăbim să facem reforme înspre dezvoltare, autostrăzi, spitale, școli etc. dacă vom ajunge să plătim mai mult pentru toate acestea, către UE, atunci când le vom și face (dezvoltați fiind)?! Pe de altă parte, situația poate converti frustrarea țărilor contribuitoare nete într-o atitudine de superioritate în planificare, ele putându-se erija în poziția de lideri ai marilor proiecte și strategii europene (e suficient să ne uităm la agenda ecologistă dar și cea agricolă, susținută în mod principal de două țări net contribuitoare la bugetul UE, Franța și Germania). Altfel spus, dacă tot vă dăm mai mult, atunci ascultați ce aveți de făcut cu banii, că noi știm mai bine ca voi.
În teoria economică, situația în care un stat nu naționalizează factorii de producție, dar definește axe strategice spre care aceștia pot fi direcționați cu prioritate, se numește intervenționism sau, dacă ar fi să ne folosim istoria economică, fascism economic. Statul fascist admite piața liberă și proprietatea privată, dar invită la masă antreprenorii pentru a sta de vorbă și a hotărî unde vor fi alocate resursele în mod prioritar. Nu planifică prin naționalizare, ci prin politici fiscal-bugetare și monetare. Suntem de decenii întregi în plină paradigmă keynesistă de dezvoltare economică, bazată pe redistribuire și inflație, politici care n-au multe în comun cu liberalismul (Leeson, 2008).
Situația generează deci un bias în favoarea țărilor dezvoltate, și în defavoarea celor emergente, iar asta poate avea nu puține implicații diplomatice și comerciale. Dacă știi de unde-ți vin banii, atunci ești limitat și în politica de atragere a investitorilor străini sau în cea de promovare a propriilor tale bunuri în zona europeană (mai vrei și exporturi, după ce că ești consumator net de buget?!).
Bauer ridică și problema protecționismului de care au dat dovadă țările dezvoltate în raport cu cele în dezvoltare (beneficiare ale ajutorului public extern), arătând că acolo unde capacitatea de export a țărilor în dezvoltare a crescut, aceasta a întâmpinat bariere comerciale din partea țărilor dezvoltate. În UE, barierele comerciale se limitează astăzi exclusiv la cele netarifare (restricții cantitative, diverse bariere în calea investițiilor, subvențiile, standarde de producție, licențe de import etc.), dar care nu sunt mici. O estimare recentă din partea Fondului Monetar Internațional ridica echivalentul tarifar al barierelor netarifare intra-UE la 44%. Așadar, nu totul se rezumă la redistribuția fondurilor europene, ci și la libertatea de a face comerț sau de a atrage investiții, odată ce le-ai contractat. Însă sub masca unei zone de liber schimb care a eliminat taxele vamale, statele europene și-au dezvoltat un adevărat arsenal protecționist, aproape imperceptibil pentru ochiul profan.
Odată intrat în jocul acesta, spațiul de negociere pentru o țară ca România e limitat. În fond, nu dovedești că poți produce prosperitate de unul singur (prin politici adecvate la nivel intern), că știi care sunt pârghiile care te fac independent de fondurile europene, deci de ce ți-ar da cineva putere de negociere mai mare?! De aceea și predomină recomandările de creștere a fiscalității din partea instituțiilor internaționale, în context de dezechilibru al finanțelor publice (deficite și datorii mari), pentru că dovedim că nu știm a crea prosperitate, ci doar o redistribuim. Ați luat bani ca să pregătiți terenul pentru cine vă spunem noi că ar trebui să investească la voi! Asta să fie tot ce poate România, oare?!
Prilejul antreprenoriatului politic într-un astfel de mecanism e la tot pasul. Firme mari pot face lobby pentru ca fondurile să fie direcționate în domenii conexe cu activitatea lor. România scrie proiectul de finanțare nerambursabilă (de pildă, în domeniul irigațiilor), iar firmele care pot participa sunt firme conectate deja la mai multe proiecte de acest fel, cu bani europeni.
Nu ne vom îmbogăți prin redistribuire
Henry Hazlitt vorbește în Economia într-o lecție, în capitolul intitulat Orientarea către exporturi, despre faptul că un împrumut nerambursabil pe care o țară A îl acordă altei țări B, cu scopul ca B să importe bunuri din A, e practic o gratuitate care nu crește prosperitatea celor două națiuni, sărăcindu-i de bunuri și capital pe cetățenii țării A, și îmbogățind firmele care vor fi selectate să exporte din A către B, respectiv să importe în B. Distribuția fondurilor este deci concentrată la nivelul câtorva grupuri bine delimitate. Mutatis mutandis lucrurile se desfășoară similar în cadrul politicii de redistribuire a fondurilor europene. Centralizarea proiectelor și împărțirea lor pe axe strategice generează un efect de cartelizare a firmelor la nivel european. Devine mai ușor să faci lobby doar la Bruxelles pentru a fi printre firmele eligibile să furnizeze un anumit bun sau serviciu la nivel european. Centralizând reduci artificial costurile firmelor de a prospecta și tatona diversele piețe europene, în căutare de clienți. Puterea economică și politică a firmelor crește, și astfel și prilejurile de corupție. Moment perfect pentru a crea birocrație suplimentară care să monitorizeze comportamentul acestor firme, sau de a le taxa, căci în paralel crește și resentimentul față de profiturile lor. Aceasta este problema fundamentală a observatorilor fenomenului concentrării capitalului și a inegalităților: ignoră complet potențialul distorsionant al politicilor economice intervenționiste, și cu asta ignoră de fapt costurile de oportunitate ale intervenției.
Puțini europarlamentari s-au angajat să privească deschis această problemă sau amenințare care decurge din natura planificatoare a UE. Una este armonizarea regulilor fiscale și juridice (aquis-ul comunitar), alta este centralizarea unui fond european ce are pretenția că poate dezvolta economic statele, pe axe strategice hotărâte politic. Dacă Victor, Paul, George și Andrei pun bani la comun, iar apoi dau 20% din acești bani lui Andrei care în schimb cumpără bunuri și servicii de la Victor, Paul și George, rezultatul este că cei trei oferă (mai mult sau mai puțin) pe gratis bunurile și serviciile, iar Andrei nu face decât să cheltuie o sumă de bani. Prosperitatea comunității per ansamblu nu crește (în absența creșterii volumului de capital și a productivității). În fapt, nu asistăm la ceva fundamental diferit de intervenționismul intern al fiecărui stat sau de redistribuirea internă a unui stat.
Mega-programele de stimulare a consumului prin creșterea cheltuielilor guvernamentale și datorii publice (cum sunt Strategia de creștere economică și ocupare, adoptată imediat după recesiunea din 2008, Planul Juncker din 2014, The New Green Deal din 2019, iar mai recent Next Generation EU din 2020) arată că modelul european de dezvoltare merge într-o direcție planificatoare evidentă, iar rezultatele negative se pot vedea într-o productivitate scăzută și creșterea anemică, cel puțin dacă facem o comparație cu SUA (Raportul Draghi, 2024). Și, deși devine tot mai limpede că modelul e incapabil să mențină o creștere (chiar și în viziunea mainstream, bazată pe PIB) soluțiile vehiculate propun mai multă intervenție (Macovei, 2025).
Prin mecanismele sale centralizatoare, UE de fapt viabilizează un tip de intervenționism pan-european, ignorând complet modul de funcționare al unei economii libere. Ni se pare că funcționează și-i atestăm meritele, adesea ignorând că ceea ce face posibil mecanismul intervenționist este volumul de capital și creșterea productivității pe piață, în general.
Statul nu poate crea noi resurse productive suplimentare. Politicienii și funcționarii publici care îi conduc politica dispun doar de resurse deturnate din restul economiei. Cu siguranță, nu este clar de ce anularea deciziilor persoanelor private ar trebui să crească fluxul de venituri, deoarece resursele utilizate de planificatori trebuie să fi fost deturnate de la alte utilizări productive publice sau private. (Bauer, 1972, p. 73)
Ce descriem acum nu este un plan conspirativ în defavoarea țărilor cu probleme economice, cum este și România, ci sunt limitările naturale și logice ale mecanismului de redistribuire al banilor publici în general, deci și al celor europeni.
Tiparnița, esențială în procesul redistribuire-consum
Trebuie remarcat și că politica redistribuirii europene este însoțită de o politică monetară adesea expansionistă, bazată pe teza că stimularea consumului intra-european prin reducerea ratelor dobânzii generează producție și ocupare. Acest tip de politică creează cicluri economice (crize), stimularea artificială a unor sectoare în detrimentul altora, investiții eronate, canalizarea resurselor în funcție de considerente politice. Deci, dincolo de fondurile redistribuite din bugetul UE, vorbim și de cantitatea de bani tipărită constant de Banca Centrală Europeană (BCE), care pune presiune pe modul în care statele își alcătuiesc propriile politici economice și monetare.
În ultimele două decade, masa monetară pe plan european a crescut cu aproximativ 300%, dacă pornim de la anul de referință 2001 (când se situa la 4,6 trilioane euro) și până în 2024 (când masa monetară se situa la 15,6 trilioane euro) (Statista, 2025a). Deși această expansiune nu a generat un ritm susținut de creștere a inflației prețurilor, este important faptul că inflația totuși nu scade. În mod cinic am putea spune că BCE și-a atins în linii mari obiectivul de stabilitate a prețurilor în UE, concomitent cu o blocare a dezvoltării economiei prin masivele pachete de redistribuire care cronicizează ineficiența statului asistențial (Macovei, 2025). La toate acestea se adaugă și impactul economic al noilor tensiuni geopolitice.
În același timp datoria publică a statelor din UE, ca procent din PIB, a crescut în ultimii douăzeci de ani, ajungând în medie (ca proiecție) în 2025 la aproape 90% (prin comparație cu 67,1%, nivelul din 2005) (Statista, 2025b). La ce te poți aștepta atunci când statele cu care ești în Uniune se îndatorează? Probabil la o presiune tot mai mare pe bugetele naționale, la o tendință de intensificare a planificării, la investiții canalizate politic și, de ce nu, la belicozitate în politica externă, deocamdată anunțată doar defensiv (vezi cazul ReArm Europe).
România: bani europeni mulți, rezultate modeste
România a primit din 2007 și până astăzi fonduri europene nerambursabile în valoare de aproximativ 100 de miliarde de euro. Echivalentul investițional a aproximativ 170 de fabrici de anvelope Continental în România sau 333 spitale regionale la un cost mediu de 300 milioane / bucată sau 4000 de kilometri de autostradă, la un cost mediu de 25 milioane / kilometru. Deocamdată avem o singură fabrică Continental (desigur, nu din bani europeni și, care recent anunța concedieri), niciun spital regional funcțional (sunt șantiere începute în 2024 abia pentru trei astfel de spitale), și aproximativ 1300 de kilometri de autostradă dați în folosință din 1972 încoace (din care 120 construiți în perioada comunistă).
Din acești bani, o treime au venit înapoi, după ce i-am dat către bugetul UE, restul de două-treimi se spune că e „beneficiu net”. Însă pentru țările net contribuitoare, e ca un joc cu sumă nulă, dacă ele nu negociază drepturi extinse în privința modului în care sunt cheltuiți acești bani. Iată de ce o bună parte din bani merg și pe proiecte ecologice unde deciziile strategice sunt luate de state mari, precum Germania și Franța.
Teoretic, aceste fonduri ar fi trebuit să genereze – potrivit perspectivei oficiale – mai multă coeziune și reducere a ecartului de dezvoltare dintre România și țările dezvoltate ale UE. Rezultatele se lasă încă așteptate. Dacă ne uităm la migrația românilor în străinătate, vedem că 3,4 milioane de români au plecat în căutarea unor state care oferă mai mult, atât ca salarizare (deci ca productivitate a muncii), cât și în privința calității bunurilor publice (infrastructură, servicii medicale, turism).
Asta ar însemna că distribuția celor 100 de miliarde de euro (realizată planificat, prin programe de alocare în care obiectivele sunt prestabilite de către UE și guvernul României, deci cu un caracter politic al alocării) nu a reușit să împiedice exodul acestei forțe de muncă, ce reprezintă spre 17% din populația țării (deci nu puțin!) și nici să genereze o creștere a calității serviciilor medicale publice sau a turismului (unde perspectiva locală de dezvoltare e limitată la vouchere de vacanță). Cu toate astea, entuziaștii fondurilor europene ne spun că e nevoie de mai mult. De infrastructură nici nu mai vorbim, e la început, și nu presupune numai autostrăzi. Și oricum, infrastructura vine la pachet cu dezvoltarea economică. Nu producem infrastructură ca să ne dezvoltăm economic, ci mai întâi ne dezvoltăm economic și astfel producem și infrastructură.
Sugestia că pentru dezvoltare este necesară o infrastructură gata pregătită ignoră faptul că infrastructura se dezvoltă pe parcursul progresului economic, nu înaintea acestuia. (Bauer, 1972, p. 111)
De asemenea, distribuția celor 100 de miliarde nu pare să fi redus ecartul de dezvoltare existent între urban și rural. În continuare, PIB-ul României vine din zona urbană, dar și aici există disparități, cea mai mare contribuție (27%) venind din regiunea București-Ilfov. Dacă luăm anul de referință 2024 și structura pe județe, Bucureștiul contribuie cu aproximativ 25% la PIB, fiind urmat de Cluj (5,23%), Timiș (4,6%), Constanța (3,8%), Brașov (3,5%) și imediat Iașiul (3,4%), ceea ce este indiscutabil corelat cu puterea economică a capitalelor de județ. Prahova este un județ care se menține tot la 3,4% contribuție în PIB, după care urmează un număr de șapte județe cu variații între 2 și 3%, iar majoritatea covârșitoare de 28 de județe cu sub 2% contribuție în PIB.
Deci, dacă a fost vreo dezvoltare, e dificil de pus pe seama acestor fonduri. Mai curând ea s-a produs ca urmare a avutului privat care a reușit a se păstra și multiplica în condiții vitrege, cu multiple și corozive schimbări ale fiscalității și cu un stat ale cărui deficit și datorii înghit șansele la prosperitate ale românilor. Nu mai vorbim de faptul că nu există o evaluare onestă, imparțială, cu avantaje și dezavantaje, a impactului economic concret generat de fondurile europene în ultimii douăzeci de ani.
În mod normal, importul de capital generează oportunități economice ce pot ridica productivitatea. Dar și acesta se lasă așteptat în condițiile unor clase politice a căror unică preocupare este perpetuarea propriilor relații și conexiuni. Simplul import de fonduri europene nu modifică structura instituțiilor socio-economice interne sau tendința extractivă a elitelor politice locale.
Fondurile europene nu pot genera dezvoltare, ele provin din dezvoltare
Iar problema fundamentală e că nu e vorba de un capital în sens economic, ci de bani din vistieria publică. Ei nu pot genera – prin definiție – alocare profitabilă, din două motive. Primul este că provin din taxare, deci nu știm ce ar fi făcut cu ei milioanele de europeni taxați. Al doilea este că niciun politician (indiferent cât de informat ar fi de către experți) nu poate intui care sunt cele mai urgente nevoi ale unei comunități, deci implicit va dirija alocarea în funcție de criterii non-economice (prestigiu industrial, ecologie, justiție, infrastructură etc.). Rezultatul este ceva care se vede (un morman de proiecte, bunuri, servicii și ocupare în unele sectoare) în detrimentul a ceea ce nu se vede (costul de oportunitate sau oportunitățile pierdute prin taxare și intervenție, bunăstarea la care indivizii nu mai au acces). Aceasta nu e doar o discuție liberală sau libertariană, ci e știință pură, economia costurilor de oportunitate, ignorată adesea de entuziaștii fondurilor europene.
Entuziasmul pentru fondurile europene, mai ales cel de azi, trebuie înțeles mai curând ca o modalitate de redresare pur contabilă în fața unor dezechilibre fiscale mari, și nu neapărat ca o cale către dezvoltare. A te raporta la el ca la o cale către dezvoltare, înseamnă a ignora problemele fundamentale ale alocării publice, discuții prezente în orice manual serios de economie. Un lucru care ar trebui să dea gândit este că țările dezvoltate nu au parcurs drumul către dezvoltare prin mecanisme redistributive, ci din contră, prin politici interne favorabile acumulării de capital și productivității (Bauer, 1972, p. 34).
Fonduri publice vs. fonduri private
Coeziunea, reziliența, redresarea sunt valori ce apar când vorbim de alocarea fondurilor private, unde toate riscurile sunt internalizate de către proprietarii fondurilor, în deplin acord cu obiectivele pe care și le propun antreprenorii ce împrumută fondurile. Când vorbim de alocare publică vorbim exclusiv de consumul unor resurse în direcții hotărâte politic. Spre exemplu, crearea unei industrii cu fonduri europene nu înseamnă dezvoltare economică. Înseamnă doar consum și ocupare.
Asemenea și datoria, când este privată, are un titular cu nume și prenume, obligă proprietarul să folosească în mod judicios resursele (rare) vizate de îndatorare. Când este publică (deci nu are un titular care poate fi acționat legal pentru lipsă de răspundere în alocare) costurile sunt externalizate către populație (scade responsabilitatea în alocare), iar resursele rare ce ar fi alimentat bunăstare individuală rămân blocate în proiecte publice create ex-nihilo și înțesate cu o vastă rețea de grupuri de interese. Obiectivele lor pot fi ultimul răcnet în materie de revoluție industrială, însă asta nu schimbă cu nimic costul de oportunitate al resurselor pe care le alocă.
Să redistribuim mai mult ideile economice sănătoase
Din nefericire, pare că mulți oameni – nefamiliarizați cu ideile economice – aleg fără să știe modelul bazat pe consum și redistribuire, ceea ce arată că este nevoie mai mult decât oricând de o reamintire permanentă a principiilor și ideilor economice, a faptului că economia nu-i o cârpă de șters erorile comise de politicieni analfabeți economic, utilizabilă la ananghie, ci e însuși calapodul pe care se construiește prosperitatea, și pe care supraviețuiesc și se dezvoltă oamenii. E nevoie de educație economică. Bineînțeles, România are nevoie și de o platformă politică pe măsură, cu o viziune anti-stat și pro-individ, pro-libertate economică, adică o platformă libertariană.
UE nu e de aruncat la coș, ar fi o mare greșeală politică, dar ea depinde de cât de mult vor prețui libertatea economică politicienii care o conduc. E bine să nu ne ducem după fente care promit ceea ce știm din teorie că nu poate vreodată funcționa. Drumul european e format și din idei economice, iar dacă le ignorăm consecințele nu vor întârzia să apară. Ca națiune (încă) suverană, România trebuie să meargă singură în direcția libertății economice, să-și dovedească că poate regla singură unica problemă pe care o are: dimensiunea statului și dorința sa de expansiune permanentă. Același lucru este valabil pentru toate celelalte țări europene.
Referințe
Bauer, Peter, Dissent on Development. Studies and Debates in Development Economics, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1972
Comisia Națională de Strategie și Prognoză, Proiecţia principalilor indicatori economico – sociali în PROFIL TERITORIAL 2022 – 2026, ianuarie 2023
Draghi Report, „The Future of European Competitiveness”, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2025
Dumitrescu, Cătălin, „Companiile de stat, peste 50% din piața de capital. Mihai Precup: Avem nevoie de o reprezentativitate mai mare”, Revista Capital, aprilie 2025
Dumitru, Teo, „România a primit peste 100 de miliarde de euro din fonduri europene, de la aderarea din 2007 / Banii au mers la drumuri, școli, spitale și rețele de canalizare, scrie ministrul Proiectelor Europene”, G4Media.ro, martie 2025
Hazlit, Henry, Economia într-o lecție, Editura Terra Libertas, București, 2020
Leeson, Peter, “Escaping Poverty: Foreign Aid, Private Property, and Economic Development”, The Journal of Private Enterprise 23(2), 2008, 39-64
Liiceanu, Ștefan, Un Atlas al Corupției. România, 20 de ani de Hoție. Studiu de Caz, Editura Humanitas, București, 2025
Macovei, Mihai, „Europe’s Economy Slows as Its Welfare State Grows”, Mises Daily, 2025
Spiridon, Marius, „Uniunea Europeană și țările candidate din Est: Dezvoltare prin transformare sistemică?”, Colecția de studii a Institutului European din România, iulie, 2004.
Statista, „Development of the money supply M2 in the euro area from 2001 to 2024”, January, 2025
Statista, „Government Debt as a percentage of Gross Domestic Product (GDP) for the European Union and Eurozone from 2000 to 2022”, January, 2025
