[O variantă mai scurtă a acestui interviu, coroborată cu răspunsurile lui Ionuț Dumitru, economist șef al Reiffeisen Bank, a apărut în Wall-Street.ro]
1. În opinia unui libertarian/adept al Școlii austriece, de la ce crezi că a pornit criza din 2008? Ajunseseră piețele prea puțin reglementate?
Nici vorbă. Se aruncă mult prea ușor cu marota aceasta a de-reglementării când vine vorba de criza din 2007-2008 (sau o fi 2007-2012? 13? 14?). E greu să vorbim de de-reglementare când sectorul financiar-bancar e, peste tot, printre cele mai reglementate și controlate.
Să nu uităm că cvasitotalitatea statelor moderne funcționează sub auspiciile a ceea ce am putea numi ”socialism monetar”, sau ”planificare centralizată în sectorul producției monetare”. Dacă producția de pixuri și telefoane mobile, de pildă, stă în mâna agenților privați, producția de monedă are parte de monopolizare și de un veritabil ”Comitet Național de Planificare a Producției Monetare” – adică banca centrală.
Apoi băncile comerciale, practic cartelizate, au un privilegiu unic între toate sectoarele economiei – acela de a-și produce ”activul” din nimic (mecanismul de expansiune a creditului, posibil prin sistemul rezervelor fracționare, adică ștergerea distincției între depozite și credite, văzute din perspectiva clienților: băncile pot da cu împrumut și banii depozitați „la vedere”, din rațiuni de siguranță sau cash management și plăți, și care nu constituie economisire (abținere de la consum curent), laolaltă cu cei depuși „la termen”, din rațiuni investiționale, și care constituie economisire).
Și în acest punct putem evidenția ingredientul necesar – și de cele mai multe ori și suficient – al punerii în mișcare a ciclului economic de tip expansiune-contracție (boom-bust). Este vorba de expansiunea (neanticipată ca atare) creditului peste volumul permis de economisire (limitele sale naturale pe piața liberă). La baza acestui proces stau, pe de o parte, injecțiile de rezerve în sistem ale băncii centrale (fie direct, prin așa-zisele „operațiuni de piață deschisă”/open market operations, fie indirect, prin manipularea ratelor dobânzii), iar pe de alta, expansiunea în logica rezervelor fracționare făcută de băncile comerciale, în limitele rezervelor injectate în sistem prin procesul anterior.
Expansiunea creditului, laolaltă cu reducerea ratei dobânzii sub nivelul pe care aceasta l-ar fi avut pe piață pe care o implică, stimulează inițierea unor proiecte investiționale care altfel nu ar fi fost începute, caracterizate prin bătaia/termenul relativ lungă/lung pe care o/îl au (sunt mai capitalizate, sau mai intensive bunuri de capital), și care nu vor putea fi duse la bun sfârșit, deoarece fundamentele economice (economisirile sporite cu reorientarea relativă a consumului dinspre prezent spre viitor) care le-ar justifica pur și simplu nu există.
Lichidarea inevitabilă a unei părți a acestor proiecte constituie faza de criză și recesiune/depresiune. Ea poate apărea mai pregnant în diverse zone ale structurii producției (imobiliare, dot.com-uri, sectorul ipotecar, pe bursă sau pe piața forex), creând impresia unor probleme locale.
Însă sursa este cea descrisă mai sus, și este una sistematică. Deci dereglementarea nu a stat nicidecum la baza crizei. Daca mai adăugam intervențiile guvernamentale nenumărate legate de garantarea depozitelor, facilitarea răscumpărării ipotecilor subprime (Fannie Mae și Freddie Mac – ultima dintre ele fiind arena – non-privată – în care s-a născut practica securitizării), selectarea agențiilor de rating și regulile generale de funcționare a acestora, capitalizarea băncilor și instituțiilor financiare (acorduri interguvernamentale gen Basel), atunci a spune că piața în perioada crizei actuale a fost dereglementată, bate înspre ridicol.
E ca și cum ai spune că lagărele de concentrare erau subreglementate deoarece, știu și eu, nu precizau cu ce mână trebuie deținuții să țină furculița.
2. Odată cu extinderea crizei financiare, răspunsul a părut să fie exclusiv keynesist. Crezi că a fost cea mai bună abordare? Care ar fi fost alternativa libertariană?
Da, din păcate răspunsurile la criză au fost keynesiste. Mai mult, keynesiste într-un mod și la o scară (mă gândesc la bailout-uri și la quantitative easing) pe care cel mai probabil Keynes însuși ar fi dezavuat-o, dacă e să-l credem pe ultimul Hayek.
Abordarea aceasta keynesistă – dincolo de problemele teoretice suficient de grave pe care le are, și care ar fi trebuit să-i asigure un loc de cinste la „clasice erori” – este nefastă în primul rând prin aceea că prezintă drept terapie tocmai otrava (ridicată la puterea a zecea, pe deasupra) care a creat haosul: expansiunea creditului (laolaltă cu intensificarea reglementării).
Nici nu poate fi vorba de vreo soluție reală la problema crizei – ca să trec la ultima parte a întrebării – în afara eliminării cauzelor: stoparea procesului expansionist laolaltă cu eliminarea cât mai multor reglementări gen CRA (Community Reinvestment Act) ar fi fost un fel de minim absolut.
Apoi orice de la acest pachet minimal și până la reintegrarea totală a sectorului financiar-bancar în sfera pieței libere (eliminarea rezervei fracționare, a băncii centrale și a legislației de tip legal tender, laolaltă cu libertatea cetățenilor de a utiliza/produce ce tip de monedă consideră de cuviință) ar fi fost binevenit.
3. Care ar fi soluția din perspectiva unui libertarian pentru criza datoriilor, în contextul în care capacitatea statului de a stimula economia pare să fi ajuns la limită?
Statul nu poate stimula economia în mod real. O poate doar canaliza în direcții care până la urmă sunt nesustenabile. Cred că în România experiența alocării etatice a resurselor economice (cca 45 ani de comunism cu 20 de ani de intervenționism agresiv) ar trebui să ne fie suficientă în înțelegerea acestui lucru.
Prin urmare, ca peste tot, soluția este retragerea cât mai mult posibil (total, la rigoare) a statului. Să nu se îndatoreze și să nici nu gestioneze în vreun fel (garantare, reglementare, subvenționare etc.) datoria privată.
4. Ar fi mai sănătos un faliment al Greciei?
N-aș vrea să pară că mă pronunț cu ușurință, însă cred că da. Până la urmă Grecia este în faliment. Ceea ce contează e dacă grecii o vor recunoaște sau nu, și, firește, ce vor face apoi. Deci opțiunea este faliment onest, versus faliment ipocrit.
Un faliment onest poate reașeza structura economiei grecești – iremediabil sărăcită și canalizată și ea în direcții nesustenabile de ani buni de politici guvernamentale (și europene) nefaste – pe calea cea bună. Falimentul ipocrit – nerecunoscut ca atare nici în ruptul capului – înseamnă perpetuarea rețetei care i-a adus în acest punct.
5. Cum vezi eforturile de reglementare a piețelor financiare și ce efecte vor avea asupra economiei?
Reiese din răspunsul la întrebarea 1.
6. Având în vedere că inegalitățile sociale s-au amplificat în urma crizei financiare, crezi că ar trebui pus accentul în continuare pe creșterea economiei (growth of the economic pie), în detrimentul echității?
Nu am prea mare respect pentru retorica aceasta a inechității. Sunt modalități diferite de evidențiere statistică a acestora (per gospodărie versus persoană; per persoană versus pe categorii statistice etc.) care dau rezultate atât de diferite încât eu unul nu mai rezonez când aud de creșterea inegalităților.
Mai degrabă cred că criza are implicații în sensul egalizării averilor, dacă e lăsată să-și consume cursul. Ne-ar fi mai bine dacă n-am mai avea deloc parte de retorica și acțiunea aceasta a „umaniștilor cu ghilotina” care sar, nechemați și pe seama altora, în ajutorul celorlalți.
7. Crezi că a avut loc un fel de fractură de paradigmă? Putem vorbi de o nouă economie după criza financiară și, dacă da, cum ar trebui să arate aceasta?
După cum înțeleg eu întrebarea, mă tem că nu. Guvernele vor continua același tip de conduită. Iar soluțiile corecte se vor afla, ca întotdeauna, în sfera – accesată doar sporadic, la mari urgențe și de către politicieni care mai au totuși o rămășiță de simț civic – pieței libere.
