Crima din `71: Când Nixon a pus capăt ultimei legături a dolarului cu aurul

Crima din `71: Când Nixon a pus capăt ultimei legături a dolarului cu aurul

grayscale photo of a bunch of metal tools

Cu aproape 50 ani în urmă, în data de 15 august 1971, Administrația SUA sub conducerea președintelui Richard Nixon (1913-94) a abolit convertibilitatea dolarului american în aur. Prin această decizie unilaterală valutele majore ale lumii au fost transformate în bani inconvertibili: bani care nu mai sunt preschimbabili în aur fizic. Această lovitură surprinzătoare a pus capăt sistemului Bretton Woods, care a fost adoptat în 1944.

Din data de 1 și până în data de 22 iulie a acelui an, 730 de delegați din 44 de națiuni s-au întâlnit în satul Bretton Woods din statul american New Hampshire pentru a determina ordinea monetară globală pentru perioada de după Al Doilea Război Mondial. Aici s-a convenit să se ofere dolarului american statutul de monedă de rezervă a lumii. 35 de dolari americani corespundeau unei uncii troy de aur (i.e. 31,10347… grame). Toate celelalte valute (francul francez, lira sterlină, francul elvețian etc.) erau legate de bancnota verde la o rată de schimb fixă, și ele puteau fi schimbate în bancnote verzi în orice moment. În acest fel, acestea erau de asemenea – cel puțin indirect – legate de aurul fizic.

Cu toate acestea, sistemul monetar Bretton Woods nu ar trebui considerat o restaurare a etalonului aur. Nici pe departe. În cel mai bun caz, era un fel de pseudo-etalon aur. Deși dolarul american era definit în termenii greutății sale în aur, aurul ca atare nu mai circula în comerțul cotidian din marile economii ale lumii. În SUA, președintele Franklin D. Roosevelt (1882-1945) a declarat ilegală deținerea de aur pentru cetățenii americani în anul 1933. Băncile și consumatorii au trebuit să predea aurul deținut către Trezoreria SUA. În schimbul acestuia, ei au primit bancnote de dolari americani și solduri la banca centrală a SUA. Numai în tranzacții de plată realizate între băncile centrale mai putea fi convertit dolarul american în aur.

La conferința de la Bretton Woods a existat un consens că nu poate exista un sistem monetar global fiabil fără ca aurul să joace un rol. Propunerile privind designul sistemului monetar mondial care s-au concurat la conferință – atât așa-numitul Plan Keynes cât și Planul White – atribuiau deopotrivă o funcție de ancoră aurului. Metalul galben era văzut ca un fel de monedă perfectă; sau cel puțin nimeni nu putea spune cum l-ar putea înlocui cu ceva mai bun.

La sfârșitul zilei, însă, la Bretton Woods s-a convenit numai asupra unui „etalon dolar-valută”. Cu alte cuvinte, lumea se baza pe promisiunea făcută de guvernul SUA că acesta va schimba la cerere și paritar dolarul american în aur fizic. O decizie nu tocmai înțeleaptă, după cum se va vedea ulterior. Însă la început sistemul Bretton Woods a funcționat rezonabil – în ciuda unor metehne structurale. Economiile de pe tot cuprinsul lumii s-au redresat; comerțul mondial și mișcările internaționale de capital s-au extins.

Curând, însă, nori negri s-au strâns la orizont. Nu mai târziu de anii 1950, Statele Unite s-a afundat într-o politică externă tot mai belicoasă. Costurile războaielor din Coreea și din Vietnam au fost finanțate în principal prin cheltuirea de noi dolari americani care nu aveau acoperire în aur. Inflația prețurilor bunurilor, așa cum era de așteptat, a început să se aprindă. Puterea de cumpărare a dolarului american a scăzut notabil, iar o dată cu ea a scăzut și încrederea în moneda de rezervă a lumii. Din ce în ce mai multe țări au început să solicite convertirea deținerilor lor de dolari americani în aur fizic.

Rezerva de aur americană, care la vremea respectivă reprezenta cam două treimi din aurul monetar al lumii, s-a topit ca zăpada la soare. Statele Unite erau amenințate cu insolvența în ce privește plățile în aur. Și din acest motiv președintele Nixon a tras frâna de urgență în vara lui 1977 și a decis să nu mai convertească dolarul american în aur – după cum fusese convenit în mod contractual. Decizia de a încheia convertibilitatea în aur a bancnotei verzi a fost probabil cel mai mare act de expropriere din timpurile moderne.

Sistemul monetar mondial a fost schimbat în mod fundamental dintr-o singură lovitură. Astfel, toate valutele au devenit bani inconvertibili de hârtie, sau „monede fiat”, bani care pot fi augmentați cu orice cantitate considerată dezirabilă din punct de vedere politic la un moment anume în timp. Metoda preferată de producție a noii monezi discreționare constă în expandarea creditului de către banca centrală și băncile comerciale. În mod nesurprinzător, inflația cronică a prețurilor vine la pachet cu moneda fiat: fenomenul prin care prețul bunurilor și serviciilor nu încetează să crească în timp.

Mai mult, emiterea de monedă fiat prin împrumutul bancar cauzează valuri recurente de speculație, bule și crize financiare și economice. Cele mai notorii sunt așa-numitele cicluri de avânt și prăbușire: în efortul lor de a expanda oferta de monedă discreționară, băncile centrale suprimă în mod artificial dobânzile de piață, inducând prin urmare pseudo-elanuri („avântul”), care mai devreme sau mai târziu se încheie cu o recesiune („prăbușirea”). Și cum într-un ciclu datoria se umflă de obicei mai repede decât o face performanța economică, în ansamblu piramida datoriei continuă să crească și devine covârșitoare în timp.

În egală măsură, moneda fiat face statul mai mare și mai puternic. Banca centrală a statului îi furnizează orice cantitate de bani dorește, produsă din nimic pe credit, și asta la cel mai favorabil cost de finanțare. Ca urmare, statul poate literalmente cumpăra orice și extinde propria putere; el poate să mărească foarte confortabil statul asistențial și statul războinic. Expansiunea statului se realizează în mod inevitabil în detrimentul libertăților cetățenilor și antreprenorilor.

Acestea fiind spuse, abandonul aurului cu vreo 50 de ani în urmă a avut ample consecințe asupra societăților și economiilor occidentale. Faptul a fost instrumental în subminarea și regresia ordinii sociale și economice libere, înlocuind-o cu intervenția și planificarea statului. Și dacă asta nu era de-ajuns, lucrurile vor lua probabil o întorsătură dramatică, din moment ce sistemul monetar fiat pare să fie pe punctul de a-și atinge limitele.

În urma crizei dictate politic a carantinării din 2020-21, datoria globală a atins cote record alarmante. Institutul Internațional de Finanțe (IIF) estimează că la sfârșitul primului trimestru din 2021, datoria globală se ridica la 289.000 miliarde $, sau 360% din produsul economic global. Privită sobru, este un munte al datoriei pe care nimeni nu poate sau vrea să îl plătească.

Băncile centrale majore ale lumii au redus dobânzile de piață la zero sau chiar sub acest nivel, iar tiparnițele lor electronice funcționează de zor pentru a finanța state și bănci în dificultate prin emiterea unor cantități uriașe de monedă fiat nou creată. Altfel spus, decidenții politici au recurs fără jenă la inflație pentru a menține sistemul pe linia de plutire. După cum o arată experiența, inflația generează foarte ușor mai multă inflație, care la limită se poate dovedi auto-distructivă pentru sistemul monetar fiat mondial.

Pentru a salva de la colaps sistemul monetar discreționar, economiile vor trebui să abandoneze chiar și puținul care a mai rămas din sistemul economic și social liber, căci toate forțele corective ale pieței libere vor trebui în esență aneantizate. În fapt, guvernele vor trebui să recurgă la mai multă reglementare, prohibiție, taxe, controale etc. Cu alte cuvinte, sistemul economic și social liber va cădea victimă efortului de a prezerva sistemul monetar fiat.

Văzută din această perspectivă, abandonarea monedei aur, care și-a atins finalul dramatic în vara anului 1971, a fost mult mai mult decât un simplu eveniment istoric ce a avut loc cu destul timp în urmă. Ea a reprezentat un eveniment mai degrabă fatidic, ultimul cui înfipt în sicriul care purta ideea de monedă sănătoasă; ba am putea chiar vorbi de „crima din anul 1971”. Aceasta poate fi de asemenea văzută ca un fel de târg faustic: banii buni în aur au fost schimbați cu bani răi de hârtie – precum în târgul faustic, valori morale supreme, ori sufletul personal, au fost predate unui spirit rău. În orice caz, decuplarea banilor de aur și încredințarea de acum înainte a activității de producție monetară statului și băncii sale centrale se va dovedi probabil una dintre cele mai mari nebunii din istoria umanității.

Traducere de Bogdan Enache după varianta în engleză apărută inițial pe Mises.org.

Scris de
Thorsten Polleit
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins