Ce este în neregulă cu școlile publice?

Conform ideologiei oficiale rolul școlilor publice ar fi acela de a oferi în mod gratuit tinerilor posibilitatea de a se instrui. Școlile publice ar reprezenta, într-un fel, o completare cantitativă și/sau calitativă (necesară chiar) a ofertei de pe piața liberă. Mulți oameni formați ei înșiși în sistemul de școli de stat ajung să creadă, la rândul lor, nu numai că nu există alternativă la sistemul de învățământ controlat de stat, ci mai mult decât atât, că statul poate prelua funcția de „părinte” și că le poate oferi tinerilor o educație mai bună chiar decât le-ar putea fi oferită de părinții lor. În fața evidenței unor rezultate dezastruoase, soluția prescrisă este o nouă reformă sau un nou ministru. Într-o societate democratică, ni se spune, școlile publice se află sub controlul cetățenilor cu drept de vot și, în funcție de opiniile majorității cetățenilor, conținutul și metodele educaționale pot fi schimbate.

Dacă privim însă cu luare aminte dincolo de paravanul ideologiei oficiale și încercăm să vedem care este, în realitate, rolul învățământului de stat imaginea se schimbă radical. De-a lungul timpului, școlile publice au fost principalul canal de transmitere a ideologiei oficiale și de modelare a tinerilor în sensul dorit de elitele politice dominante. Orice grup care a ajuns într-un fel sau altul să preia controlul asupra aparatului de stat are tot interesul de a inculca în rândul maselor obediența față de stat și de funcționarii săi și totodată de a reeduca masele în spiritul idealurilor politice pe care le proclamă odată ajuns la putere. Originile istorice ale învățământului de stat sunt protestante[1], dar, de-a lungul timpului, scopul reeducărilor a coincis cu idealul politic al vremii: idealul naționalismului etatist, al imperialismului ș.a.m.d. În plus, școlile publice ca școli guvernamentale stau în afara sferei de cooperare pașnică bazată pe respectul deplin al proprietății private; ele sunt în mod inerent implicate în lupta grupurilor de interese pentru acapararea aparatului de stat, luptă care nu are nimic de-a face cu așezarea educației pe baze spirituale și morale sănătoase.

În condițiile acestea ar trebui să luăm în mod serios în considerare alternativele la sistemul de învățământ controlat de stat și să ne întrebăm dacă un lucru atât de important cum este educația trebuie să rămână sub controlul statului și implicit sub influența politicii.

Școala publică – dincolo de paravanul ideologiei oficiale

Sistemul de școli publice este departe de a fi gratuit și de a reprezenta o completare a ofertei de pe piața liberă. Școala publică s-a aflat și se află de asemenea în prezent (oricât de greu ar fi de crezut pentru unii oameni) mai curând sub controlul elitelor politice dominante ale vremii decât sub cel al electorilor.

Învățământul public, despre care se obișnuiește să se spună și să se creadă că e gratuit este, evident, susținut prin taxe și impozite plătite de către populație. Prin aceasta, o școală finanțată de stat diferă în mod fundamental de una care funcționează conform principiilor pieței libere – adică în condițiile respectului deplin al proprietății private și libertății schimbului. La baza oricărui serviciu sau bun oferit de stat nu stă un schimb liber, ci un schimb forțat[2]. Statul este instituția care deține în mod legal monopolul utilizării forței în societate, obținându-și astfel veniturile. Serviciile oferite prin sistemul public de învățământ nu fac excepție: nu numai că nu sunt oferite în mod gratuit, ci sunt, practic, impuse printr-un schimb forțat. Pe piața liberă nu este posibil ca un agent să impună, în mod legal, un schimb forțat. Din această pricină un sistem de școli publice nu poate fi considerat similar școlilor care funcționează conform principiilor pieței libere. Cu atât mai puțin s-ar putea spune că un sistem de școli publice ar putea veni în completarea ofertei de pe piață. Dacă, de exemplu, A se strecoară și reușește să-i fure banii lui B, economisiți de acesta pentru a lua lecții de economie, și se oferă ca, în schimb, să-l compenseze dându-i lecții de psihologie, de care B nu are nevoie sau nu este interesat, nu s-ar putea spune că A îi este de ajutor lui B sau că A aduce o completare ofertei educaționale existente la un moment dat pe piața liberă. Nici cantitativ (pentru că, în mod evident, B nu simte lipsa lecțiilor de psihologie pe care i le poate oferi A), nici calitativ (pentru că în condițiile unui schimb forțat legalizat nu sunt stimulente pentru A să se preocupe de calitatea bunului pe care îl are de oferit în schimb). În plus, dacă pe piață oamenii au un control direct asupra resurselor pe care le dețin – ei pot oricând să înceteze să cumpere un produs care nu îi mai satisface sau pe care nu îl consideră necesar – în cazul bunurilor și serviciilor oferite de stat, sau mai exact impuse sub forma schimbului forțat, oamenii nu pot deține în mod similar controlul asupra modului în care sunt utilizate resursele obținute de stat prin taxe și impozite.

Se crede totuși că într-o societate democratică, fiecare dintre noi are posibilitatea controlului prin vot al modului în care sunt utilizați banii publici. Însă legătura dintre vot și serviciul pe care îl oferă guvernul nu este deloc la fel de simplă și directă cum se întâmplă pe piață. În primul rând, ca electori sau votanți avem de făcut o alegere mult mai dificilă decât am fi avut de făcut pe piață. Pe piață, putem aprecia calitatea unui produs sau a unui serviciu printr-un test direct și putem angaja acei experți (profesori, avocați, doctori) ale căror servicii sau sfaturi se dovedesc utile. Însă în cazul în care suntem în situația de a alege între doi candidați, să spunem X și Y, care să ne reprezinte în adunarea legislativă, de exemplu, nu putem avea în aceeași măsură un test direct al succesului sau eșecului alegerii pe care am făcut-o. Pe lângă faptul că trebuie să anticipăm care sunt măsurile pe care le-ar lua fiecare dintre cei doi candidați în cazul în care vor fi aleși, va trebui totodată să anticipăm care sunt efectele pe care le-ar avea, în genere, acele măsuri de politică publică pe care intenționează să le impună fiecare dintre cei doi candidați. Se susține adesea că individul nu este competent să aleagă pe piața liberă serviciile sau bunurile de calitate, dar, în același timp, se presupune că este competent să cunoască și să prevadă ceva mult mai complicat – în ce măsură anumite politici publice sunt mai bune decât altele și în ce măsură anumiți candidați vor pune în practică politicile publice potrivite. În al doilea rând, votul unui singur om cântărește foarte puțin pentru a putea înclina balanța în direcția dorită de acesta. În raport cu situația de pe piața liberă, lucrurile devin mult mai complicate pentru un om obișnuit care dorește să dea un anumit tip de educație copiilor săi. El ar trebui să convingă pe alți 50% dintre votanți că modul său de a vedea problema este cel potrivit. Bineînțeles că este dificil și mai ales costisitor pentru un individ să facă lobby pentru un anumit candidat, ministru ori în favoarea anumitor măsuri de politică publică în domeniul educației. Ar putea avea norocul să existe deja un grup bine organizat, care să aibă același tip de vederi privind educația și care să facă lobby pentru a le pune în aplicare. Dar la fel de bine s-ar putea lovi de o opoziție copleșitoare din partea altor grupuri cu vederi opuse și cu o influență mult mai mare. Să spunem că ar intra în acest joc și ar încerca să organizeze, la rândul său, un grup de indivizi care au într-o măsură mai mică sau mai mare aceleași interese cu el însuși. Lucrul acesta ar fi cu atât mai dificil și mai costisitor, dar să presupunem totuși că este dispus să facă un asemenea sacrificiu pentru a le asigura copiilor săi cea mai bună educație. Pe lângă dificultățile inerente constituirii unui grup de presiune semnificativ (care să poată avea influență asupra deciziilor privind conținutul programelor de învățământ, metodelor etc.), este foarte posibil să se confrunte cu o serie de oameni și grupuri de interese care nu urmăresc, pur și simplu, să găsească cea mai bună cale de a-și educa proprii copii, ci cu indivizi care au priceput foarte repede că, acaparând sau influențând decisiv aparatul coercitiv al statului, pot trăi și își pot urma propriile planuri și interese pe socoteala celorlalți[3]. La mijloc nu stă numaidecât o dezbatere dezinteresată de idei cu privire la modul cel mai potrivit (echitabil, drept etc.) de a cheltui banii publici și de a împărți bugetul sau o dezbatere cu privire la cel mai înțelept mod de a-i educa pe tineri. Acolo unde există stat, avem și încălcarea instituționalizată a proprietății indivizilor – taxarea coercitivă și monopolul utilizării forței. Pentru cei care fac presiuni în sensul acaparării aparatului de stat, reușita nu înseamnă altceva decât să devină beneficiarii exproprierilor viitoare. E ca și cum ar avea pe deget inelul lui Gyges – cu alte cuvinte s-ar afla în fața ispitei de a face cele mai mari ticăloșii fără ca ceilalți să observe. Devine tot mai limpede cât de important este pentru un anumit grup de interese să-și poată promova nestingherit ideologia convenabilă. Desigur, la adăpostul unei ideologii agresorii nu devin la propriu invizibili, dar rezultatul este într-o anumită măsură similar. Prin mistificarea faptelor se pierde urma celor răspunzători de faptele comise, cu toate că efectele agresiunilor sunt pe deplin resimțite. Cei care reușesc să acapareze sau să influențeze în mod decisiv aparatul de stat au tot interesul să acapareze și mijloacele de promovare a propriei ideologii. Interesul oricărui grup care ajunge să dețină controlul aparatului de stat este de a câștiga și menține încrederea oamenilor în stat, făcându-i să creadă, împotriva oricărei evidențe, că cetățenii dețin controlul complet, prin intermediul mecanismului democratic, asupra modului în care sunt făcute și aplicate legile; că taxele și impozitele sunt voluntare sau dacă nu, necesare; că există anumite bunuri printre care și educația care nu pot fi oferite în mod optim decât de către stat; iar lista poate continua.

Școala și mass-media sunt, fără îndoială, cele mai importante căi de promovare a ideologiilor susținute de grupurile influente aflate la putere. Sistemul de școli publice este mijlocul ideal de a promova în mod sistematic și eficient o ideologie, căci oamenii sunt forțați, la propriu, să-și petreacă cei mai impresionabili ani ai vieții în școli publice (sau cel puțin în școli private autorizate de stat). În condițiile în care, astăzi, școlile private nu funcționează în mod legal decât dacă sunt autorizate de stat, există o cale foarte sigură dacă nu de a influența în mod decisiv, cel puțin de a ține sub control și școlile private. Amenințarea de pierdere a licenței de funcționare este un motiv foarte serios pentru ca o școală privată să nu se îndepărteze de ideologia oficială sau să nu o atace în mod decisiv. Oamenii nu se pot sustrage decât cu greu acestui sistem – ei sunt obligați prin lege să urmeze un număr de ani într-o școală publică sau într-una privată autorizată de stat. În plus, intrarea pe piața forței de muncă calificate este condiționată de deținerea unor certificate sau diplome care să ateste absolvirea unei școli publice sau a uneia autorizate de stat.

Totuși, s-ar putea întreba cineva, dacă toate școlile ar funcționa conform principiilor pieței libere ar fi acestea, ipso facto, total neutre, nu ar promova și acestea, la rândul lor, o filozofie sau o ideologie? În primul rând, în condițiile pieței libere nu ar exista posibilitatea unui control sistematic și instituționalizat asupra întregului sistem de învățământ. Guvernele nu numai că au posibilitatea de a-și obține veniturile într-un mod privilegiat[4](școlile publice concurând astfel de pe cu totul alte poziții cu școlile private) dar, dat fiind că dețin monopolul utilizării forței în societate, au posibilitatea de a controla atât oferta educațională din sistemul de școli publice, cât și din școlile private. Sistemul de învățământ controlat de stat are toate trăsăturile unui mecanism de ideologizare sistematică, instituționalizată și mai ales, forțată. În condițiile pieței libere este exclusă posibilitatea unui control sistematic și instituționalizat al ofertei educaționale.

În al doilea rând, să ne gândim ce ideologie poate promova un grup al cărui principal interes este de a pune stăpânire pe aparatul de stat, cu scopul de a fi principalul beneficiar al exproprierilor efectuate cu ajutorul instituțiilor statului. Logic, nu poate fi decât o ideologie care să mascheze ce se întâmplă de fapt, prin urmare bazată pe minciună și înșelătorie. În al treilea rând, într-un sistem de ideologizare sistematică și forțată, metodele selectate vor fi cele mai potrivite pentru acest scop, scopul de a dresa și domestici mai curând decât de a educa. Utilizarea drogurilor psihiatrice recomandate școlarilor mai puțin docili, diagnosticați cu tulburări de comportament este o practică binecunoscută, care merge mână în mână cu măsurile care impun intrarea obligatorie în sistemul de școli publice sau autorizate de stat [5].

Acest mecanism de domesticire, odată aplicat și atingându-și scopul, poate avea efecte ireversibile asupra mai multor generații, căci copiii educați în școlile de azi vor fi părinți la rândul lor și probabil complicii orbi ai domesticirii unei noi generații.

„Homeschooling”

Educația dată acasă de părinți sau cu sprijinul unor meditatori privați este soluția adoptată de multe familii care au înțeles toate aceste lucruri și au decis să-și ferească proprii copii de învățământul ideologizat și ideologizant din școlile publice. Deși, în cele mai multe cazuri, nu e legal recunoscută, este în fond singura soluție posibilă pe care o mai au părinții preocupați să dea copiilor lor educația pe care o consideră potrivită. În condițiile în care nu se pot sustrage învățământului obligatoriu de stat, soluția adoptată de mulți este de a-i educa în paralel acasă.

Chiar și în țările despre care se zice că prețuiesc libertatea individuală această alternativă de a-i educa pe copii acasă este fie interzisă, fie cu greu tolerată de autorități, în ciuda rezultatelor bune obținute pe această cale. Faptul nu este deloc surprinzător dacă admitem că școala publică reprezintă principalul mijloc de a-i transforma pe oameni în obedienți plătitori de taxe și impozite și de a cultiva supunerea față de aparatul de stat și de funcționarii săi în rândul maselor.

Învățământul umanist și ideologiile

Învățământul umanist este poate cel mai mult grevat de orientările ideologice impuse pe căi politice – prin presiunea grupurilor de interese care ajung să influențeze decisiv sau să acapareze aparatul de stat.

Roger Kimball, în lucrarea sa Tenured Radicals – How Politics Has Corrupted Our Higher Education (1990), analizează amănunțit simptomele crizei învățământului umanist în universitățile americane și modul în care chiar și conținutul învățământului universitar este supus presiunilor venite din sfera politicii:

„Peste tot în țară colegiile și universitățile sunt preocupate să-și renoveze programele educaționale conform unor criterii care numai cu un deceniu în urmă ar fi fost considerate în mod clar politice și, prin urmare, neadecvate pentru a determina programa educațională a unei instituții respectabile din domeniul învățământului superior. Un criteriu pentru cât de drastic s-au schimbat lucrurile este faptul că, deși triumviratul omniprezent al rasei, genului și clasei este încă considerat a fi în mod evident politic, acum chiar pentru același motiv se susține din ce în ce mai mult că el poate furniza singurul criteriu adecvat pentru determinarea conținutului curriculei și al centrului de interes pedagogic.”[6]

Roger Kimball se raportează la Universitatea Stanford în analiza pe care o face dar arată totodată că situația de la Stanford nu este nici pe departe unică în peisajul academic american. Iată câteva din simptomele crizei prin care trece învățământul umanist, așa cum le enumără Kimball:

1) Negarea oricărei diferențe valorice între cultura înaltă și cea de consum, concomitent cu schimbarea conținutului programei educaționale în defavoarea operelor clasice recunoscute ca stând la baza culturii occidentale, mergând până la eliminarea acestora din urmă.

2) Alcătuirea programelor educaționale pe baza unor criterii politice și ideologice, la presiunea unor grupuri de interese. Kimball arată în ce fel, datorită unor presiuni de acest gen, cursul obligatoriu despre cultura occidentală care se desfășura pe perioada unui an la Stanford a fost înlocuit cu un alt curs „Culturi, idei și valori”, care să corespundă noii orientări: cea a multiculturalismului și corectitudinii politice. Kimball notează decizia Senatului facultății Stanford prin care s-a impus ca fiecare curs de la Stanford să conțină în bibliografie lucrări scrise de minorități, femei, persoane de culoare și ca cel puțin o operă din patru să ridice probleme care fac referire la rasă, sex ori clasă.

3) Promovarea culturii postmoderne în defavoarea celei clasice și subminarea sistematică a unor concepte precum umanism, liberalism, obiectivitate, adevăr, individualitate și însăși negarea ideii de alegere și acțiune în favoarea interpretărilor deterministe psihanalitice fiziologico-psihologice.

R. Kimball surprinde excelent fenomenul reeducării în spiritul multiculturalismului și corectitudinii politice – care, nu putem să nu ne gândim, este chiar baza filosofico-ideologică a idealului politic al globalizării (fie ea în variantă americană sau europeană).

Fără îndoială, mulți sunt conștienți de imersiunea politicului în învățământul de stat, după cum demonstrează și analiza lui Roger Kimball. Puțini sunt însă cei care s-au debarasat de iluzia că învățământul public poate fi ținut în mod sistematic în afara disputelor politice și în afara controlului programatic al elitelor politice care reușesc să acapareze aparatul de stat. Căile politice de a rezolva această problemă (o nouă reformă, un nou ministru, formarea unui grup de presiune care să influențeze elitele aflate la putere) nu pot fi cu adevărat o soluție. În primul rând dacă se înregistrează vreo reușită în acest fel, ea nu poate fi decât trecătoare căci în competiția pentru acapararea și influențarea aparatului de stat vor fi atrase și alte grupuri de interese. În al doilea rând și, poate mai important, a intra și a câștiga într-o astfel de competiție înseamnă a folosi aceleași mijloace agresive și subversive cu celelalte grupuri pentru obținerea și menținerea controlului asupra mecanismelor de decizie. Căci competiția politică implică cu totul alte abilități decât competiția pe piața liberă. Pe piața liberă câștigă cei care reușesc să servească mai bine consumatorii, în competiția politică, cei care reușesc să utilizeze mijloacele agresive, subversive și demagogice[7].

Idealul utopic al egalității șanselor

Să vedem totuși pe ce se bazează această idee profund înrădăcinată în mintea multor oameni de azi, anume că existența unui sistem de școli publice este necesară sau cel puțin benefică?

Egalitatea șansei este unul din idealurile în numele căruia este adesea susținută finanțarea de către guvern a sistemului de învățământ. Să presupunem că acesta este cu adevărat scopul instituirii unui sistem de școli publice.

În domeniul educației, ideea egalității șansei („equality of opportunity”) s-ar transpune în felul următor: din cauza inegalității averilor, nu toți oamenii își permit să-și asigure un nivel adecvat de pregătire. Sunt două accente în acest argument. Primul accent cade pe inegalitățile de avere – se presupune că inegalitatea averii este un lucru nedrept care necesită un remediu sau o compensare ulterioară. Dar dacă A muncește mai mult sau economisește mai mult decât B, s-ar putea susține în mod justificat că inegalitatea dintre A și B nu este echitabilă sau dreaptă? De ce ar trebui ca, în aceste condiții, A să plătească pentru B (să-l compenseze pe B) astfel încât acesta să poată avea un nivel similar de pregătire ca și A? În plus, o lege care cere acest lucru este mai curând injustă – pe scurt, s-ar putea spune că este pur și simplu furt instituționalizat. Al doilea accent este legat de nivelul de pregătire și presupune, într-un fel, ideea de nivel optim de pregătire valabil pentru orice om. Sunt mai multe probleme aici. În primul rând, nu poate fi demonstrată nici o lege sau formulă care să spună: dacă investești x cantitate de resurse în scopul propriei educații, ajungi la nivelul z de pregătire. Nici măcar nu se poate susține că nivelul de pregătire crește direct proporțional cu cantitate de resurse investite în acest scop. În al doilea rând, nu se poate susține că există o legătură necesară sau sistematică între creșterea sau suplimentarea venitului și o configurație anume a ierarhiei de preferințe a unui individ. De unde rezultă că o suplimentare a venitului va fi investită în scopuri educaționale? Se poate spune, este adevărat, despre cumpărătorii submarginali care sunt la un moment dat pe piața educației că, dacă venitul acestora crește și toate celelalte lucruri rămân neschimbate (inclusiv ierarhiile de preferințele ale indivizilor), aceștia vor investi surplusul de venit pentru creșterea nivelului de pregătire/educație. Dar nu putem trage concluzia că lucrurile se și întâmplă astfel; în realitate, ierarhiile de preferințe ale indivizilor se pot schimba de la un moment la altul. Iar acest lucru este pe deplin demonstrat de faptul că școlile publice nu sunt pur și simplu asaltate de indivizi dornici să învețe, dar care nu au veniturile necesare să se înscrie la o școală privată – este nevoie și de legea învățământului obligatoriu pentru a-i aduce pe „tinerii săraci” în școli.

Ideea egalității de șanse a mai adus o dată cu ea pe lângă școlarizarea forțată, menționată mai sus, un alt lucru rău: tendința spre uniformizare – tinerii trebuie să pornească cu aceleași șanse în societate. Și totuși este nevoie de a diferenția între un elev mai inteligent și altul mai lent, între unul mai talentat și altul mai puțin talentat. Oamenii au talente și abilități diverse și nu toți pot atinge același nivel de inteligență. În condiții asemănătoare de lucru, un elev poate dovedi un talent și o inteligență mai mare decât celălalt. Ideea egalității de șanse este în sine un ideal imposibil de atins, în condiții firești – ci numai eventual în condițiile unor experimente de inginerie genetică și socială se poate imagina punerea în practică a unui asemenea ideal.

Educația, bun public?

Un alt argument pe baza căruia se susține necesitatea finanțării de către guvern a educației este argumentul efectelor de vecinătate. O societate stabilă, democratică, se spune, nu poate exista dacă majoritatea cetățenilor nu dispun de un nivel minim de cultură civică. Ideea ar fi că educația de care beneficiază un copil aduce foloase nu numai părinților săi ori lui însuși, ci și celorlalți membri ai societății. „Educația copilului meu contribuie la bunăstarea ta, prin promovarea unei societăți stabile și democratice[8].”(M. Friedman) În urma faptului că un părinte plătește pentru educația copiilor săi, beneficiază și alți oameni din societate. Dar este dificil să fie identificați toți beneficiarii și să li se pretindă o plată. În concluzie, se spune mai departe, avem de-a face cu un efect de vecinătate. Intervenția guvernamentală ar fi necesară, pe de o parte, pentru a impune ca fiecare copil să primească un nivel minim de școlarizare, iar pe de altă parte pentru a finanța această școlarizare în cazul în care nu toți își permit. Astfel ceea ce nu s-a reușit să se demonstreze pe baza argumentului egalității șanselor se încearcă pe baza argumentului efectelor de vecinătate: obligația ca părinții să-și dea copii în sistemul de școli publice controlate și finanțate de stat nu poate fi susținută pe baza asigurării egalității șanselor. Tot ce se poate pretinde, în cazul în care idealul egalității șanselor nu ar fi pur și simplu utopic, este ca statul să finanțeze școala.

Nimeni nu contestă că un om care investește în propria educație poate aduce beneficii nu numai sieși și familiei sale, ci și altor oameni. Totuși există multe alte lucruri benefice pentru cooperarea umană sau pentru o societate, dar nu decurge de aici că acestea ar trebui produse de stat și finanțate prin taxe și impozite. În plus, investiția în propria pregătire/educație poate fi în cele din urmă amortizată, atunci când individul ajunge pe piața muncii. M. Friedman recunoaște acest lucru cel puțin în cazul învățământului tehnic, de specialitate, precum și în cazul învățământului universitar. Totodată efectele benefice pe care le are educația asupra cooperării umane se aplică mai curând în cazul în care indivizii se comportă în concordanță cu virtuțile, căci este limpede că un individ își poate utiliza cunoștințele și deprinderile atât în conformitate cu regulile cooperării cât și pentru a se sustrage acestora.