Cele 3 cărți au sosit de la tipar

Institutul Mises

Dacă Economia în 7 lecții este o strălucită introducere în gândirea economică sub ghidajul lui Mises, iar Ce le-a făcut Statul banilor noștri? a fost numită „cea mai remarcabilă sinteză austriacă dedicată banilor”, Pentru o nouă libertate: Manifestul libertarian poate fi considerat un tratat interdisciplinar de popularizare a libertății. Iată, așadar, o tripletă capabilă nu doar să așeze orice persoană pe drumul către autenticul liberalism, ci chiar să îi dea un avans substanțial pe acest drum.

Edițiile sunt de o calitate grafică excepțională. O carte e mai mult decât un text. Ne-am asigurat că cititorul va ține în mână un obiect care să respire pasiunea noastră pentru libertate.

Cărțile se pot comanda în Librăria Mises.

Comentează

Internarea forțată: două pagini din Manifestul Libertarian

Murray Rothbard

[În Manifestul libertarian, Rothbard îl citează pe Thomas Szasz împotriva unei forme revoltătoare de servitute involuntară: internarea forțată a bolnavilor cu afecțiuni psihice. Argumentele nu au fost generalizate de Rothbard la situația actuală, în care sunt internați forțat cei asimptomatici, sau în care se impun carantină și izolare unor categorii de oameni sau întregii societăți. Nu și-a închipuit, probabil, că se poate ajunge la o asemenea situație abominabilă. Dar argumentele pot fi, cu anumite limite, generalizate pentru a fi relevante în actuala situație.


Puteți precomanda și susține tipărirea cărții aici.]


Internarea forțată

Unul dintre cele mai rușinoase domenii ale servituții involuntare din societatea noastră este practica răspândită a internării forțate, sau a spitalizării involuntare, a bolnavilor mintal. În generațiile trecute, această încarcerare a nevinovaților era făcută fățiș ca o măsură contra bolnavilor mintal, pentru a-i elimina din societate. Această practică intervenționistă a fost aparent mai umană în secolul XX, dar de fapt mai insidioasă: acum, doctorii și psihiatrii îi ajută cu încarcerarea pe acești nefericiți „pentru binele lor”. Retorica umanitară a permis utilizarea mult mai răspândită a acestei practici și, cu siguranță, a oferit rudelor nemulțumite posibilitatea să îi îndepărteze pe cei dragi fără să sufere procese de conștiință.

În ultimul deceniu, psihiatrul și psihanalistul libertarian Thomas S. Szasz a dus o cruciadă individuală împotriva internării forțate, care a părut fără șanse la început, dar care devine din ce în ce mai influentă în domeniul psihiatriei. În numeroase cărți și articole, dr. Szasz a dezvoltat un atac cuprinzător și sistematic asupra acestei practici. A insistat, de exemplu, asupra faptului că internarea involuntară este o violare profundă a eticii medicale. În loc să slujească pacientului, doctorul servește în acest caz altora – familiei, statului – pentru a acționa contra și a merge până la tiranizarea completă a persoanei pe care ar trebui să o ajute. Internarea forțată și cu atât mai mult „terapia” forțată, e mult mai probabil să agraveze și perpetueze „boala mintală”, decât să o vindece. Foarte adesea, arată Szasz, internarea este un mijloc de a încarcera și deci elimina rude neplăcute, în loc de a fi un autentic ajutor pentru pacient.

Principala rațiune pentru internarea obligatorie este posibilitatea ca pacientul să fie „periculos pentru el însuși și pentru alții”. Primul mare defect al acestei abordări este acela că poliția, sau legea, intervine nu atunci când este în curs de desfășurare un act de agresiune fățișă, ci atunci când cineva consideră că un astfel de act ar putea avea loc într-o bună zi. Dar aceasta oferă o semnătură în alb pentru tirania nelimitată. Oricine ar putea fi bănuit sau considerat capabil să comită o crimă într-o bună zi și deci, pe asemenea considerente, oricine poate fi închis legitim – nu pentru o ilegalitate, ci pentru că cineva credear putea comite una. Acest tip de gândire justifică nu doar încarcerarea, ci încarcerarea permanentă, a oricui este bănuit. Dar crezul liberal fundamental susține că orice individ are voință liberă și este capabil de alegeri libere; că nimeni, oricât ar fi de probabil să comită o agresiune în viitor, pe baza unei judecăți statistice sau de alt fel, nu este determinat să o comită; și că, în orice caz, este imoral, și invaziv și penal în sine, să forțezi pe cineva care nu comite o ilegalitate clară și prezentă, ci mai degrabă este suspect.

Recent, dr. Szasz a fost întrebat: „Dar nu considerați că societatea are dreptul și datoria să îngrijească de acei indivizi care sunt considerați «periculoși pentru ei înșiși și pentru alții»?” Szasz a replicat:

Cred că ideea de a „ajuta” oamenii prin a-i încarcera și prin a le face lucruri teribile este un concept religios, precum a fost cândva ideea de a le „salva” pe vrăjitoare prin tortură și ardere pe rug. În ceea ce privește „pericolul pentru sine însuși”, cred, ca și John Stuart Mill, că trupul și sufletul unui om sunt ale sale, nu ale statului. Și, mai mult, că fiecare individ are „dreptul”, dacă doriți, să facă ceea ce dorește cu trupul său – atât timp cât nu vatămă pe altcineva, sau nu încalcă dreptul altcuiva.

În ceea ce privește „pericolul pentru alții”, mulți psihiatri care lucrează cu pacienți spitalizați ar recunoaște că este o pură fantezie. … S-au făcut, de fapt, studii statistice care arată că bolnavii mintal respectă legea mult mai mult decât populația normală.

Iar juristul de libertăți civile Bruce Ennis adaugă că:

Știm că 85% din toți foștii pușcăriași vor comite mai multe ilegalități în viitor și că rezidenții din ghettouri și bărbații adolescenți este mult mai probabil să comită ilegalități decât membrii obișnuiți ai populației. De asemenea, știm din studii recente că bolnavii mintal sunt statistic mai puțin periculoși decât persoana medie. Așa că, dacă ceea ce ne preocupă cu adevărat este pericolul, de ce să nu îi închidem, mai întâi, pe foștii deținuți și apoi să îi închidem pe toți rezidenții ghettourilor, și apoi pe toți bărbații adolescenți? … Întrebarea pusă de Szasz este: Dacă o persoană nu a încălcat nici o lege, ce drept are societatea să-l închidă?[8]

Comentează

Audio: Ludwig von Mises la Mont Pelerin Society

Tudor Smirna

Mises Institute a pus recent online două materiale audio de calitate foarte bună, în care îl puteți asculta pe Mises.

Sunt două intervenții memorabile și, pentru a le prezenta, am să fac apel la un alt material media, un clip video cu Milton Friedman, care acuză, într-o conferință, că Mises era intolerant. Lăsându-și deoparte lipsa de curtoazie, Friedman recunoaște mai întâi că „nimeni nu a făcut mai mult decât Mises pentru a răspândi ideile economiei libere”. Dar apoi spune că era intolerant!

Această acuză și-ar găsi aparent sprijin în ținuta textelor misesiene. Cei care îl citesc pe Ludwig von Mises (în Acțiunea Umană, de exemplu) îl percep adesea ca având o personalitate rigidă și aridă (cu toate că, chiar și așa, ar trebui să ai o abordare cam superficială și nu prea generoasă pentru a ajunge la astfel de concluzie). Și totuși, mulți dintre cei care l-au întâlnit în persoană și i-au apreciat cu adevărat ideile – inclusiv pe cele despre metodologie și monedă, acesta nefiind și cazul lui Friedman – au mărturisit cât de surprinși au fost să descopere în spatele intransigenței un om cald și amuzant. Înregistrarea de mai jos o dovedește.

The Political Consequences of the Welfare State

Reușește Mises să stârnească hohote în vreo două rânduri, explicând, cu accentu-i specific, un lucru de care mulți tineri frumoși și liberi habar nu au și nu vor să-l audă, dar pe care au să-l afle probabil singuri atunci când vor ajunge în vreo poziție de putere. Își vor da seama atunci că legile economice sunt implacabile și că, dacă le încalci, rezultă penurie și corupție. Mises vorbește acolo despre „corupție endemică” (built-in corruption). Noi nu vrem decât să se respecte legile, noi încă nu înțelegem că legile trebuie pur și simplu abolite, dacă e să avem prosperitate și pace socială.

O altă mărturie remarcabilă a căldurii, generozității și bună-dispoziției misesiene este de găsit în eseul biografic pe care l-a scris discipolul său, Rothbard: Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor.

Să ne întoarcem la Friedman. Cum vrea el să demonstreze intoleranța lui Mises și, poate, chiar divorțul de realitate și bun simț? Relatând că, în prima întâlnire a Mont Pelerin Society, în 1947, Mises, din senin, le-a adresat lui Friedman, Hayek, Machlup, Hazlitt, Stigler, Knight, Robbins, Read faimoasa admonestare: „You’re all a bunch of socialists!”.

Dar asta nu demonstrează decât intransigența lui Mises. Intenția sa la acea întâlnire și la cele ulterioare a fost să amendeze viguros abaterile unor membri ai societății de la laissez-faire spre intervenționismul mai intens, propus de cei cu orientări social-democrate și cel mai puțin intens, propus de cei cu orientări neoliberale.

Despre acea faimoasă întâlnire în care s-a fondat Societatea Mont Pelerin și despre conținutul dezbaterilor povestește Hülsmann în Last Knight of Liberalism (pp. 869-872) sau Margit von Mises în Memoriile sale. Fie că era vorba despre instituirea diverselor reglementări, așa cum propunea Walter Eucken, fie despre renunțarea la etalonul aur și acceptarea inflaționismului „moderat”, așa cum propunea sau accepta un Machlup sau un Haberler, Mises era complet îndreptățit să le strige că sunt o adunătură de socialiști. Mises înțelegea acut faptul că libertatea este indivizibilă, că intervenționismul are dinamică și, odată instituit, chiar și puțin, te forțează spre socialism.

Și Mises are același ton mai mult acuzator decât dojenitor cu 11 ani mai târziu, la întâlnirea Mont Pelerin Society din 1958, de la care este înregistrată și următoarea intervenție. Aici, Mises arată că ideile au consecințe: conceptele economice greșite duc la politici economice greșite și în ultimă instanță la mizerie materială și socială. Dacă vorbim folosind noțiunile lui Keynes, vom fi keynesiști și vom avea politici economice keynesiste. Să-l ascultăm și citim pe marele gânditor și marele intransigent – dar deloc intolerant – Mises:

Audio:
Language and the Inflation Debates

Text:
To Adopt Keynesian Terminology Is to Legitimize It

Comentează

Pentru o nouă libertate: Manifestul libertarian – Deveniți parte din carte

Institutul Mises

Una dintre cele mai importante cărți de Murray Rothbard este gata de tipar

Pentru o nouă libertate: Manifestul libertarian este răspunsul lui Murray Rothbard la întrebarea „Dar cine va construi drumurile?” și la veșnicele ei surate care apar ca niște furii la cea mai mică invitație de respingere a statului din punctele strategice pe care le-a ocupat în societate. Dar cine va îngriji de sănătatea oamenilor? Dar cine va impune limitele în care exprimarea liberă va fi îngrădită? Dar cine va apăra persoanele, proprietățile și națiunea? Dar cine va produce banii? Dar cine va educa tânăra generație? Dar cine va elimina poluarea? Și, pentru a ne înscrie în duhul prezentului: Dar cine va institui stări de urgență și carantine? Dar cine va păzi imunitatea de turmă?

Cartea a fost publicată de Rothbard în 1973, în calitate de mentor al Partidului Libertarian american, care abia luase ființă. Este un manifest politic, dar cine crede că este doar un program de acțiune se înșală. Cartea stă la mijlocul celor aproape două decenii între care Rothbard și-a publicat marile sale opere conceptuale: tratatul de economie Man, Economy, and State (1963) și tratatul de drept Etica libertății (1982). Dacă cele două sunt dedicate în primul rând cercetătorilor, Manifestul aduce concepte din ambele să lumineze problemele concrete și arzătoare ale societății americane. Putem spune că aveți în față un scurt tratat de drept și economie, aplicat celor mai importante probleme ale oricărei societăți. Capitol cu capitol, Rothbard se aproprie de o problemă, îi descrie istoria, explică principiile care ar trebui să o guverneze, arată de ce aranjamentul instituțional existent nu reușește să rezolve acea problemă pentru că încalcă principii economice sau legale și sugerează cum ar fi rezolvată acea problemă într-o lume liberă.

Această hotărâre de a urmări principiile până la ultimele consecințe, cu erudiția multidisciplinară, strălucirea și rigoarea care îi erau caracteristice, îl pune pe Rothbard în poziția de „Mr. Libertarian”. Situarea politică a lui Rothbard nu e nici doar la stânga, nici doar la dreapta. Libertarianismul lui Rothbard ia calea regală. Este vechiul liberalism în căutarea purității, a coerenței fără rest. Într-o veselie inocentă, dar conștientă de geniul său, invadează și stânga și dreapta. De la stânga taie prostiile colectiviste și păstrează libertățile civile, dreptul asupra propriului corp și pacifismul, de la dreapta se descotorosește de militarismul truculent sau de finanțismul fraudulos și păstrează libertățile piețelor. Sinteza lui are ambiția de a se conecta la tradiția liberalismului clasic și de a reînvia în ea radicalismul libertății fără rest. Pentru Rothbard, singura cale spre viitor este printre Scila „liberalismului” modern de stânga (care, în lumea anglo-saxonă, a și furat cuvântul, pervertindu-i sensul clasic) și Caribda conservatorismului, pentru care dreapta înseamnă mai degrabă războaie, cumetrii și moralitate cu sila.

Publicarea acestei cărți în format tipărit, pentru prima oară în limba română, ar fi fost oportună oricând. Cu atât mai mult acum. Pare că este cel mai potrivit moment pentru a ne oferi răspunsurile corecte la mulțimea de întrebări fundamentale care ne apasă în această perioadă de criză.

Deveniți parte din carte

Pentru susținătorii noștri cei mai capabili și dornici să ajute la răspândirea Manifestului libertarian, relansăm campania Deveniți parte din carte!

Această campanie oferă posibilitatea includerii susținătorilor, cărora le vom mulțumi pentru sprijin, pe verso-ul paginii de titlu a cărții. Vor fi pe acea pagină cei care fac o precomandă minimă de 10 exemplare din carte și firmele pentru care se face o precomandă minimă de 20 de exemplare.

Aveți o ocazie rară de a vă lega numele de o carte crucială, despre care Lew Rockwell scria:

Pe când alte încercări de a construi o pledoarie libertariană, înainte sau după această carte, au propus adesea măsuri tranzitorii sau căldicele, de la Rothbard nu primim așa ceva. El nu este omul unor scheme precum voucherele școlare sau privatizarea unor programe guvernamentale, care din capul locului nu ar trebui să existe. În schimb, prezintă și urmărește până la capăt viziunea deplină și cuprinzătoare a ceea ce poate fi libertatea cu adevărat. Acesta este motivul pentru care atâtea tentative similare de a scrie Manifestul libertarian au picat testul timpului, pe când această carte continuă să fie populară.

Cei interesați să fie parte din carte pot face direct o precomandă în Librăria Mises, sau ne pot contacta (contact@mises.ro), pentru mai multe detalii.

Comentează

Liberalism vs Stat asistențial: o convorbire În Libertate

Tudor Smirna

Am fost invitat la o discuție live pe tema din titlu. Detalii aici.

Comentează

Imagine de arhivă: Ludwig von Mises și Leonard Read

Tudor Smirna

Este vorba probabil despre o întâlnire a Foundation for Economic Education din vara anului 1956.

Descoperită aici.

Comentează

Carantina obligatorie

Costel Stăvărache

Argumentul etic împotriva carantinei obligatorii e destul de clar. Oamenii au dreptul la libertate. Singurele situații în care pot limita libertatea cuiva este dacă este infectat sau dacă am indicii serioase că este infectat, fiind astfel o amenințare directă, iminentă pentru ceilalți, adică situații de tipul legitimei apărări. Altfel nu. În punerea în carantină a persoanelor sănătoase nu avem astfel de situații.

Cât privește argumentul economic, să lăsăm deoparte situația în care un sistem sanitar privat și unul privat de poliție ar fi contribuit mai bine la aplatizarea curbei, limitând discuția exclusiv la carantina obligatorie versus absența ei. Nu are carantina obligatorie rezultate mai bune relativ la cea voluntară? Dacă am fi avut o carantină voluntară, e ușor de admis că existau un număr suficient de cetățeni iresponsabili care să ducă la răspândirea virusului. Coerciția a făcut diferența, a dispersat lumea, a aplatizat curba. Toată lumea vrea aplatizarea curbei, inclusiv cei care se opun carantinei obligatorii. Nimeni nu vrea să moară oameni. Ca atare, carantina obligatorie este superioară economic, satisface mai bine niște preferințe, are rezultate mai bune decât carantina voluntară. Argumentul pare constrângător, decisiv. Sau nu?

Să luăm acțiunea cuiva care merge la biserică în vremea unei epidemii pentru a lua lumină. Această persoană își asumă infectarea cu virusul, își asumă acest risc. Demonstrează prin această acțiune că are un scop mai important decât să fie sănătos și implicit decât aplatizarea curbei? Da. Însă o astfel de valorizare nu apare doar în situații de posibil martiraj sau de tipul timpului rugului aprins. La fel se întâmplă și cu cel care merge la hypermarket. Preferința de a nu muri de foame este mai importantă decât cea de a evita infectarea, decât aplatizarea curbei. Aplatizarea curbei nu ocupă întotdeauna primul loc pe scara noastră de preferințe. Iar dacă preferăm aplatizarea curbei relativ la mersul la biserică, carantina voluntară îmi oferă opțiunea să nu merg, să stau acasă. Sunt exemple care arată cum carantina voluntară este superioară celei obligatorii. Răspunsul ține de subiectivitatea preferințelor.

Când interzic acțiunea de a merge la biserică prin definiție nu știu ce ar fi preferat omul cu pricina. Contează doar preferința coercitivă a agresorului, aplatizarea curbei. Îi știu preferințele numai atunci când îl las să acționeze liber. Așa văd dacă preferă beneficiile spirituale celor de sănătate, dacă merge la biserică sau stă acasă.

Da, dar nu satisface coerciția preferințele din viitor? Așa poate fi situația cuiva care merge la biserică, ia virusul și regretă acțiunea trecută. Nu arată aceasta că binele cu forța ar fi fost bun? În caz de eroare o carantină obligatorie satisface mai bine preferințele lui viitoare, chiar dacă le încalcă pe cele prezente. Acesta e cel mai greu caz pentru un liberal și el se aplică și la situațiile de tip nanny state legate de fumat, alcool etc. Situația seamănă cu cea în care forțez pe cineva să ia un medicament care până la urmă e de acord cu medicamentul. Nu e bine în genere să restrâng libertatea cuiva pentru binele lui? Răspunsul este nu. Aveam opțiunea să nu merg la biserică și în carantina voluntară așa cum am posibilitatea să mă las de fumat. Rămâne la latitudinea victimei dacă dă în judecată sau nu agresorul pentru că acum evaluează medicamentul ca bun, adică își modifică preferințele față de situația coercitivă inițială. Important este că o carantina coercitivă îmi oferă doar posibilitatea să stau acasă în timp ce una voluntară îmi oferă ambele opțiuni.

Un defect al pieței libere e totuși că nu satisface preferințele coercitive, al celor care susțin interzicerea mersului altora la biserică. Și aceasta e o regulă generală. De exemplu, dacă o majoritate decide exterminarea unei minorități, acțiunea este incompatibilă cu piața liberă pentru că ar încălca principiul non-agresiunii. Mai trebuie spus și că o carantină obligatorie este obligatorie doar pentru cei care nu sunt de acord cu ea, care acum sunt o minoritate. Însă pentru fanii ei nu este coercitivă, ci este o obligație contractată voluntar. E ca și cum aș trece la adventiști și așa ader voluntar la regula că nu consum carne de porc sau cum aș adera la regulile unui club. Nedreptatea apare atunci când impun această regulă celor care nu sunt de acord cu ea, de exemplu, dacă aș interzice ortodocșilor să consume carne de porc.

Așadar carantina voluntară e superioară celei obligatorii nu doar etic, ci și economic. Preferințele și intensitatea lor se demonstrează în acțiuni. Pentru o persoană care stă într-o vilă și reproșează isteric semenilor săi că nu se distanțează social suficient sau autorităților că nu intervin mai mult și nu-și vinde vila pentru a dona banii cauzei aplatizării curbei, scopul păstrării vilei este mai important decât cel al aplatizării curbei.

Publicat inițial pe indodii.ro

Comentează

Când experții medicali planifică centralizat: drumul către dezastru

Gary M. Galles

O mare parte din relatarea crizei COVID-19 a fost apocaliptică. Asta se datorează în parte principiului potrivit căruia „violența vinde”. Dar se datorează și faptului că unii dintre experții medicali cu megafoane în mass-media au prezentat scenarii potențial catastrofale și planuri drastice pentru a le gestiona, întărite de afirmații că noi ceilalți ar trebui „să ascultăm experții”, pentru că numai ei știu suficient pentru a determina politica publică. Din păcate, acești experți nu știu suficient de mult pentru a determina politicile adecvate.

Medicii, specialiștii în boli infecțioase, epidemiologii etc. știu mai multe lucruri decât majoritatea despre boli, evoluțiile lor, ce factori cresc sau scad rata lor de răspândire și așa mai departe. Însă noi, profanii, am fost deja bombardați cu ceea ce este mai crucial din aceste informații.

Testarea limitată și imperfectă înseamnă, de asemenea, că statisticile disponibile pot fi foarte înșelătoare. (De exemplu, este echivalent un număr mai mare de cazuri raportate cu creșterea numărului de îmbolnăviri sau poate fi rezultatul unei rate crescânde sau mai exacte a testării? Acest lucru este crucial pentru a determina evoluția posibilă a Covid19). Mai departe, în măsura în care caracteristicile virusului sunt unice, nimeni nu știe exact ce se va întâmpla. Toate acestea fac ca sfaturile de tipul „taci și-ascultă” să fie prea puțin convingătoare.

Totuși, mai important poate fi faptul că, în formularea de recomandări privind răspândirea COVID-19, cei cu o cunoaștere detaliată a bolii (experții în fața cărora suntem îndrumați să ne supunem) nu au cunoștințe suficiente despre consecințele „soluțiilor” lor din punct de vedere economic și societal, deci nu cunosc costurile. Asta înseamnă că nu știu suficient pentru a compara cu exactitate beneficiile și costurile. În mod special, faptul că experții medicali în care se spune că trebuie să avem încredere nu sunt conștienți pe deplin de numeroasele incidențe ale efectelor Covid19, va face ca aceștia – foarte probabil – să subestimeze costurile. Adăugând dorința lor firească de a rezolva problema medicală, oricât de serioasă ar putea deveni, totul poate duce la propuneri excesiv de draconice.

Această problemă a fost adusă în discuție, pe de o parte, de numărul tot mai mare de persoane care au început să pună la îndoială probabilitatea scenariilor apocaliptice care conduc la furtunile de pe social media de tipul „Dumnezeule! Trebuie să facem tot ce ce ne stă în putință!”, și pe de altă parte, cei care subliniază că „închiderea economiei” este mult mai costisitoare decât au putut vedea planificatorii.

Cei care au ridicat astfel de probleme (oare cât mai e până vor fi numiți „denigratori COVID”?) au fost ridiculizați. Prima probă este discreditarea președintelui Trump pentru delictul de „ignorare a oamenilor de știință”, vizibilă în afirmația New York Times potrivit căreia „Trump crede că știe mai bine decât medicii”, după ce a postat pe Tweeter că „Nu putem lăsa remediul să fie mai rău decât problema în sine“.

O problemă majoră a acestor atacuri este că ignoră literatura substanțială care documentează efectele adverse asupra sănătății în cazul unei agravări a condițiilor economice. Pentru a oferi doar un exemplu în acest sens, o analiză a crizei economice din 2008 în The Lancet a estimat că aceasta „a fost asociată cu peste 260.000 de decese în exces de cancer doar în țările OCDE, între 2008-2010.” Acesta este un „detaliu” mult prea important pentru a putea fi ignorat în elaborarea politicii publice.

Cu alte cuvinte, compromisul nu este doar o problemă de vieți pierdute versus bani, așa cum este adesea prezentat (de exemplu, în afirmația guvernatorului din New York, Cuomo, că „nu vom măsura viața umană în dolari pierduți”). Este un compromis între viețile pierdute din cauza COVID și viețile care vor fi pierdute din cauza politicilor adoptate pentru reducerea deceselor cauzate de COVID.

Larry O’Connor a spus asta bine în Townhall când a scris:

De ce ar trebui ca analiza științifică a medicilor, concentrată exclusiv pe răspândirea coronavirusului, să aibă mai multă greutate decât analiza științifică foarte realistă a impactului devastator pentru sănătate generat de închiderea economiei? Având în vedere disponibilitatea datelor, nu cumva ar trebui să avem o abordare echilibrată a acestei crize?

Această chestiune îmi amintește de o discuție clasică privind experții și planificarea din capitolul 4 al cărții Drumul către servitute, de F. Hayek. Capitolul „Inevitabilitatea planificării” merită readus în discuție astăzi:

Aproape fiecare dintre idealurile tehnice ale experților noștri ar putea fi realizat... dacă realizarea lor ar constitui singurul țel al umanității.

Cu toții considerăm că este greu de suportat să vedem cum lucruri despre care oricine ar admite că sunt atât dezirabile cât și posibile, rămân neîmplinite. Faptul că aceste lucruri nu pot fi realizate toate în același timp, că oricare dintre ele poate fi realizat doar sacrificând un altul, poate fi văzut doar dintr-o perspectivă ce nu ține cont de vreo specializare îngustă... lucru care ne obligă să percepem pe un fundal mai larg obiectivele către care sunt îndreptate toate eforturile noastre.

Fiecare dintre numeroasele obiective care, privite izolat, ar fi realizabile...creează entuziaști ai planificării care sunt încrezători ... în valoarea respectivului obiectiv…Dar este ... o prostie să percepi astfel de exemple de excelență tehnică în diverse domenii ca o dovadă a superiorității generale a planificării.

Speranțele pe care și le pun în planificare… nu sunt rezultatul unei viziuni asupra societății în ansamblul ei, ci mai curând a unei viziuni teribil de înguste și deseori rezultatul unei exagerări deosebite a importanței scopurilor pe care ei le pun pe primul plan... ar face ca oamenii care sunt cei mai nerăbdători să planifice societatea să fie și cei mai periculoși dacă li s-ar permite acest lucru - și cei mai intoleranți față de perspective concurente privind planificarea ... cu greu ar putea exista o lume mai insuportabilă - și mult mai irațională - decât una în care celor mai eminenți specialiști în fiecare domeniu li s-ar permite în mod liber să-și pună în practică idealurile.

Panica a îmbunătățit rareori raționalitatea luării deciziilor (dincolo de situațiile în care este evident că a te opri să gândești înseamnă moarte sigură). Cu toate acestea, o mare parte din acoperirea media privind Covid19 a alimentat panica. Însă atacurile mass-media ilogice și necumpătate împotriva celor care pun sub semnul întrebării raționalitatea „soluțiilor” draconice îneacă, mai degrabă decât să permită o discuție obiectivă a compromisurilor reale. Iar dacă „Democrația moare în întuneric”, așa cum proclamă Washington Post, ar trebui să ne amintim că nu necesită întuneric total. Aceeași concluzie rezultă atunci când oamenii sunt ținuți în întuneric privind aspectele majore ale realității cu care se confruntă.

Sursa: https://mises.org/wire/why-central-planning-medical-experts-will-lead-disaster

Gary M. Galles este profesor de economie la Pepperdine University (California, SUA). Este autorul cărții The Apostle of Peace: The Radical Mind of Leonard Read. Traducere din limba engleză de Andreas Stamate-Ștefan.

Comentează

Plafonavirus, inflațiovirus, rechizițiovirus, etatovirus: jurnal de carantină

Tudor Smirna

M-am lăsat tras în vortexul facebook și nu am mai publicat aici pe blog. Cred că sunt niște lucruri pe care le-am scris acolo care merită salvate din mașina de trăit momentul și produs uitare care este facebook-ul (plus pisici, e drept). Așadar:

18 martie 2020

Guvernul promite pe de o parte că e dispus să injecteze masiv lichiditate în piață și, de pe altă parte, că e dispus să plafoneze prețurile. Prima măsură duce prețurile de piață în sus, a doua îți face bunurile cu atât mai indisponibile cu cât e mai mare ecartul dintre plafon și nivelul de piață al prețurilor. Dacă distanțarea socială poate să salveze vieți, distanțarea mercurială impusă prin aceste două măsuri va da societății o lovitură un-doi, ca la box – dar nu stânga-dreapta, că sunt de stânga ambele.

Un guvern liberal se ferește de astfel de măsuri. Un guvern liberal nici măcar nu le ia în calcul, nici măcar nu le aduce în discuție, pentru că doar amenințarea cu astfel de măsuri produce efecte. Iar efectul va fi exact invers celui scontat: produsele cu prețurile plafonate se vor evapora din magazine, în loc de stocuri vor apărea cozi și piețe negre. În pașii următori, va începe vânătoarea de vrăjitoare speculante (a început deja) și extinderea plafonărilor la produse substituibile celor cu preț plafonat și la factorii de producție ai acestor bunuri. În funcție de entuziasmul etatist, ne vom trezi în câteva săptămâni cu o economie complet planificată de la centru.

În criză este nevoie de predictibilitate, de piețe funcționale și de toată energia antreprenorilor. De mai multă proprietate privată și de mai puțin stat. Facem exact pe dos, așa cum s-a mai întâmplat în alte crize. Demagogii și politrucii sunt pe val, jubilează, juisează, e momentul lor. Nu învățăm nimic din istorie și prostia se plătește cu sărăcie și în final cu răzmeriță.

Pentru a salva marginal un număr de vieți de la moartea de covid, vom plăti cu prețul altor vieți pierdute din cauza mizeriei socialismului și a stării de revoltă care va urma.

Calculele politice deștepte se fac pe termen lung.

18 martie 2020

Sunt curios, de ce își închipuie oamenii, mai ales cei care au în spate cariere întregi în mediul privat, că e mai eficient să rechiziționezi / naționalizezi decât să cumperi serviciile și produsele de la privați. De exemplu spitale. E vreun patronat de spital privat atât de tâmpit și de antisocial încât să refuze să facă niște profit suplimentar în criză, de la stat? Poate unii sunt chiar altruiști și se mulțumesc cu puțin, de bună voie.

Bineînțeles, e mult mai facil să iei cu japca dacă ești stat. Că poți și aparent e mai ieftin. Nu mă miră că etatiștii nu înțeleg consecințele pe termen lung, și chiar pe termen scurt. Dar cei care trăiesc în piață ar trebui să știe ce înseamnă asta.

Suntem prea săraci și în criză pentru a ne permite lucruri ieftine. În loc de eficiența proprietății private, care costă, alegem mizeria planificării birocratice.

Criza epidemiologică este în primul rând una a sistemelor socialiste de sănătate. De ce alegem să ne adâncim în ea? Cum ne ajută mentalitatea monopolistă a lui Arafat, extinsă de la serviciul de ambulanță la tot aparatul de sănătate?
*
În anticiparea unor critici: dacă unii mai la vest sunt tâmpiți, nu înseamnă că trebuie să-i urmăm. Războaiele au fost câștigate de națiunile care au știut să-și respecte sectoarele private și probabil că tot ele vor ieși mai bine din criza asta.

21 martie 2020

Shanghai are puține victime, cu o abordare destul de relaxată. Si Japonia are o abordare similară. Cheia e responsabilitatea și igiena personală. Cred că englezii știau și ei ce vorbesc, când ziceau că nu vor sta oamenii închiși în case dincolo de un termen, când vor atinge saturația.

Politica asta riscă să ducă, și ea, la efectul contrar celui scontat în privința contagiunii, în timp ce face economia praf și pulbere, vaporizând toată prosperitatea pe care am acumulat-o cu greu în ultimii ani.

Sunt din ce în ce mai convins că în loc de o abordare orizontală (toată lumea la cutie) avem nevoie de una verticală (izolarea și protecția maniacală a bătrânilor). Asta din urmă nu trebuie să însemne închiderea în case nici măcar pentru ei și cu atât mai puțin pentru restul populației.

Avem în familie o persoană în vârstă, la pat, cu comorbidități. Am reușit de un an să o ferim de boli, cu toate că cei care o îngrijesc în mod curent au trecut prin diverse răceli și gripe. Nu e atât de complicat, trebuie însă multă atenție și o igienă strictă.

În privința celor tineri care se pot agrava rămâne observația că mortalitatea e ca la gripele mai comune. Viața trebuie să se întoarcă la normal, altfel ne vom adânci situația actuală, care se profilează a fi una de o prostie colosală. Better safe than sorry nu înseamnă life should first suck and then we die anyway.

Cred că mult prea puțini oameni au studiat și reflectat la următorul lucru: țesutul social pe care îl susținem împreună, ca societate, este un aranjament delicat și perisabil. Nu poate rezista în orice condiții. Odată dezintegrat, e nevoie de multă energie pentru a-l readuce la nivelul anterior. În plus, cu o întreagă clasă de paraziți și blocaje artificiale, timpul necesar pentru revenire se poate lungi considerabil, dacă vom avea acea revenire completă vreodată.

Sistemele de sănătate sunt cam peste tot planificate central și nu e de mirare că suferă de inadecvare și incapacitate de adaptare. O comparație pertinentă pentru înțelegerea contrastului dintre ce avem și ceea ce ar trebui să avem este cea între poștă și curierii privați.

Coronavirusul a aruncat deodată sistemele medicale sub lumina crudă a realității. Nici țărilor cu sisteme mai preponderent private nu le este ușor, dar ele sunt mai bine echipate pentru a face față unei provocări de gravitate și magnitudine neașteptate.

Ceea ce fac autoritățile la noi și aiurea acum e complet pe dos față de ce ar trebui. În loc să recunoască eșecul etatismului și să desfacă lanțurile inițiativei private, ele extind planificarea centrală, de la sectoarele cheie pe care le domină, asupra întregii structuri de producție și întregii societăți. E politica Wag the Dog și, în mod tragic, poporul o aplaudă în timp ce îi este amputată prosperitatea.

Povestea asta ar trebui să fie una a efervescenței întregii societăți înspre susținerea sistemului de sănătate, public și privat. În loc, este una a înregimentării și planificării centrale. Este, de fapt, deznodământul amar al monopolizării serviciilor de urgență, al controlului pieței medicamentelor cu subvenții și plafonări de preț, al închiderii sistemului de asigurări de sănătate în sfera statului, în timp ce turnăm peste el sumele imense care sunt preluate prin taxarea aferentă a muncii și veniturilor. Toată rezistența populară la orice schimbare în direcția privatizării, liberalizării și responsabilității personale își primește acum nota de plată.

Se vorbește de ceața războiului. Suntem într-adevăr în stare de război și mărșăluim prin ceața lui spre înregimentarea totală a societății. Niciodată nu e prea târziu să facem cale întoarsă și să căutăm direcția bună, chiar dacă nu e ușor. Dar fiecare zi contează, dacă nu vrem să câștigăm lupta pe termen scurt cu coronavirusul în timp ce pierdem războiul cu mizeria morală și fizică, scandalul, minciuna, opresiunea, cozile, inaniția, bolile și moartea socialismului.

Comentează

I, mask

Tudor Smirna

Filmul demonstrativ de mai jos îmi aduce aminte de I, pencil, eseul care argumenta cât de importantă e diviziunea (internațională) a muncii. Nimeni nu poate face de unul singur un simplu creion. În aceeași manieră a încercat un student englez să producă de la zero un toaster. Cât l-a costat și ce a ieșit, căutați și vedeți.

Putem să-i spunem „I, mask”: produs diferit, aceeași poveste. Ne supărăm că o mască ffp2 e 35 de lei, dar dacă nu găsim, uite că putem face noi una – sau două, dacă mai avem răbare – pornind de la sutien de 80 de lei și un filtru hepa de cam tot atâția bani.
Cei care pledează pentru protecționism*, chiar și marginal, spre așa ceva ne trag pe toți.

*Sunt niște nuanțe aici: occidentul și-a băgat singur bețe în roate, cu reglementări și fiscalitate anti-business. Dar puțini din cei care vor acum protecționism sunt dispuși să renunțe la acel intervenționism. Vor reîntoarcerea naționalismului, cu păstrarea socialismului.

Comentează

·