Cărarea se întâlnea cu alte cărări și în curând drumul se mai lărgi și începu pavajul. În loc de junglă, Jonathan trecea pe lângă pajiști, câmpuri cu culturi bogate și livezi roditoare. Văzând atâta mâncare, lui Jonathan i se făcu din nou foame. Apucă pe o cărare care ducea la o fermă albă și curată, unde spera să găsească ce îi trebuia.
Chiar în fața casei, dădu peste o tânără femeie cu trei copii mici, care se țineau în brațe și plângeau. “Scuzați-mă,” spuse Jonathan cu blândețe. “Ce se întâmplă?”
Femeia privi în sus și strigă printre suspine, “E vorba de soțul meu. Oh, soțul meu,” se văită ea. “Știam că într-o zi se va ajunge aici. A fost arestat,” suspină ea, “de Poliția Alimentară!”
“Îmi pare foarte rău să aud asta, doamnă. Ăă, ați spus “Poliția Alimentară”? întrebă Jonathan, mângâind pe cap cu simpatie pe unul dintre copilași. “De ce l-au arestat?”
Femeia strânse din dinți, încercând să-și stăpânească lacrimile. Apoi spuse cu obidă, “Crima lui era – păi, producea prea multă hrană!”
Jonathan era șocat. Insula asta era într-adevăr un loc tare ciudat! “E o crimă să produci prea multă hrană?”
Femeia continuă, “Anul trecut, Poliția Alimentară a emis ordine prin care îi spunea câtă hrană putea să producă și să vândă oamenilor din ținut. Ne-au spus că prețurile mici îi lovesc pe ceilalți fermieri.” Își mușcă ușor buzele, apoi izbucni, “Soțul meu era un fermier mai bun decât toți ceilalți la un loc!”
Deodată, Jonathan auzi pe cineva râzând. Un bărbat corpolent venea pe cărare către ei. “Ha! Eu zic că cel mai bun fermier e cel care ia ferma. N-am dreptate, tânără doamnă?” Bărbatul se strâmbă la cei trei copii și cu un gest larg al mâinii spuse, “Și acum strângeți-vă lucrurile și cărați-vă de aici.”
Omul apucă o păpușă care zăcea pe trepte și o aruncă în mâinile lui Jonathan. “Sunt sigur că are nevoie de ajutor, tinere. Grăbiți-vă, acum eu sunt stăpân aici.”
Femeia se ridică și îl fulgeră cu privirea, “Soțul meu a fost un fermier mai bun decât ai să fii tu vreodată!”
“Asta e discutabil,” chicoti omul obraznic. “A, sigur, producția lui era remarcabilă. Era un geniu financiar care știa ce să cultive ca să placă cumpărătorilor. Ce om! Dar a uitat un lucru – prețurile și culturile sunt stabilite de Consiliul Lorzilor și aplicate de Poliția Alimentară. Pur și simplu nu a înțeles politica agricolă.”
“Parazitule,” țipă femeia. “Nu știi să faci previziuni, risipești îngrășămintele și semințele indiferent ce ai cultiva, și nimeni nu vrea să cumpere ce produci. Plantezi pe terenuri total nepotrivite și nu contează dacă pierzi totul. Nu faci decât să pui Consiliul Lorzilor să achite nota de plată.”
Jonathan se încruntă gânditor, și spuse, “Deci nu ai nici un avantaj dacă ești un bun fermier?”
“Să fii bun e un handicap,” spuse femeia. “Soțul meu, spre deosebire de acest cretin, a refuzat să perie Lorzii și a încercat să producă recolte cinstite și să facă vânzări adevărate.”
Alungând-i pe femeie și pe copii de pe verandă, bărbatul mârâi, “Mda, și a refuzat să respecte cotele anuale. Nici un fermier nu se poate împotrivi Poliției Alimentare și să scape multă vreme. Și acum, afară de pe pământul meu!”
Jonathan o ajută pe femeie să-și care avutul și copiii, îndepărtându-se încet de ceea ce fusese casa lor. La o cotitură a drumului, se întoarseră să arunce o ultimă privire la casa curată și la hambar. “Și acum ce o să faci?” întrebă Jonathan.
Femeia oftă, “Nu-mi pot permite să plătesc prețurile mari cu care se vând acum alimentele în zonă. Din fericire, am prieteni și rude care mă pot ajuta. Altfel, aș putea să mă duc și să cerșesc Consiliului Lorzilor să aibă grijă de mine și de copii. Le-ar place asta. Haideți, copii.” Apoi murmură amărâtă, “Lorzii ne-au băgat în necazul ăsta, dar au avut în schimb grijă de necioplitul ăla. Dependența este sursa forței lor. Munca altora este sursa generozității lor.”
Jonathan își duse mâna la stomac – acum simțea ceva mai multă greață decât foame.
