“Psst! Vrei să te simți bine?” îi șopti în trecere lui Jonathan o femeie plinuță, îmbrăcată neglijent. Avea părul în dezordine și mirosea îngrozitor. Privi nervoasă în jur, apoi repetă cu o voce chinuită, “Vrei să te simți bine?”
După ce aflase de la polițist definiția imoralității, Jonathan nu era prea sigur ce răspuns să-i dea acestei femei. Totuși, părea suficient de sigur că ea nu încerca să vândă favoruri sexuale. Așa încât Jonathan, fiind un copil cinstit și sensibil, răspunse sincer, “Oare nu vrea toată lumea să se simtă bine?”
“Vino cu mine,” spuse femeia, apucându-l bine de braț. Îl conduse pe o alee, apoi intră pe o ușă veche și întunecată. Aceasta îi aminti prea mult lui Jonathan de celălalt jaf și încercă să opună rezistență – ținându-și în același timp răsuflarea pentru că mirosea oribil. Dar înainte să fi putut protesta, femeia închisese ușa și o încuiase. Îi făcu un semn lui Jonathan să se așeze la masă. Scoase din geantă un pachet de țigări și trase una afară, aprinzând-o. Trase repede un fum lung și inhală adânc, în tăcere.
Jonathan se foi stânjenit pe scaun și întrebă, “Ce doriți?”
Ea scoase o trombă de fum și spuse cu o voce răgușită, “Nu cumva vrei – fructe de plăcere?”
“Ce sunt fructele de plăcere?” întrebă Jonathan.
Ochii femeii se îngustară suspicioși. “Nu știi ce sunt fructele de plăcere?”
“Nu,” spuse Jonathan, începând să se ridice de pe scaun, “și chiar că nu mă interesează, mulțumesc.”
Femeia îi ordonă să stea jos și el se supuse fără tragere de inimă. După ce trase din nou din țigară și îl studie atent, ea spuse, “Și ia zi, nu ești de pe aici, nu?”
“Nu chiar,” spuse Jonathan încet. Începu să fie îngrijorat că ea o ră-l raporteze că e un nou nou-venit.
Dar înainte să poată spune mai mult, femeia strigă, “Alarmă falsă! Ieși afară, Dobbie.”
Deodată, în spatele unei oglinzi înguste și înalte se deschise o ușă ascunsă, și un ofițer de poliție în uniformă sări prin ea. “Bună,” spuse polițistul, punându-și o mână pe ceafa lui Jonathan. “Eu sunt Dobbie și ea este partenera mea, Mary Jane. Îmi pare rău dacă te-am deranjat, dar suntem agenți sub acoperire și încercăm să eradicăm traficul cu fructe de plăcere.” Întorcându-se către Mary Jane, adăugă, “Mi-e o foame de lup. Hai să ne revanșăm față de tânărul acesta cu o mică gustare.”
Amândoi scoaseră din dulap cutii, pachete, sticle și borcane de toate formele și mărimile. Când totul era deschis și împrăștiat pe masă, începură amândoi să se servească. În sfârșit, Jonathan răsuflă ușurat și îi lăsă gura apă la vederea ospățului. Erau pateuri de tot felul, pâine proaspătă, unt și gem, felii de brânză, bomboane de ciocolată, și alte delicatese gustoase. Dobbie înșfăcă o bucată de biscuit și puse pe ea unt și gem din plin, întinzându-le cu degetele. “Haide, ia,” spuse el cu gura plină. Arătă cu mâna pe masă, “Pentru afaceri oficiale, nu ne ducem la cantina politică, nu Mary Jane?” Chicotind, ea aproape că se înnecă cu bomboana pe care tocmai și-o îndesase în gură.
Jonathan luă o felie de pâine cu gem și mâncă cu poftă. Făcând o pauză ca să facă conversație, el întrebă din nou, “Ce sunt fructele de plăcere?”
Mary Jane își turnă o ceașcă de cafea și aruncă trei bucăți de zahăr înăuntru. În timp ce amesteca niște frișcă groasă în cafea, răspunse, “Fructele de plăcere sunt niște fructe ilegale în Corrumpo. Dacă ai fi încercat să cumperi fructe de plăcere de la mine, te-ai fi dus la închisoare pentru zece ani sau mai mult.” Mary Jane și Dobbie se uitară o clipă unul la altul și izbucniră deodată în râs.
Jonathan înghiți în sec atât de tare că se auzi clar în cameră. Scăpase ca prin minune să nu fie trimis la închisoare. “Dar ce e atât de rău în fructele de plăcere? Îi fac pe oameni bolnavi? Sau violenți?”
“Mai rău decât atât,” spuse Dobbie în timp ce își ștergea gemul și untul de pe obraji cu mâneca de la cămașă. “Fructele de plăcere îi fac pe oameni să se simtă bine. Ei stau liniștiți și visează.”
“Dezgustător,” adăugă Mary Jane în timp ce aprinse o țigară groasă pe care i-o întinse lui Dobbie. Luând un biscuit și întinzând pe el straturi generoase de brânză topită, ea murmură, “E o evadare din realitate.”
“Mda,” spuse Dobbie, potrivindu-și mai comod centura și mormăind cu gura plină de biscuiți. Jonathan nu mai văzuse niciodată pe cineva care să își îndese mâncare în gură atât de repede. “Tinerii din ziua de astăzi nu-și mai asumă responsabilitatea vieților lor. Așa că atunci când recurg la fructe de plăcere ca să evadeze, îi aducem înapoi la realitate. Îi arestăm și îi trimitem în spatele gratiilor.”
“Și asta e mai bine pentru ei?” întrebă Jonathan, căutând cu discreție un șervețel.
“Sigur,” răspunse Mary Jane. “Vrei o gură de whiskey, Dobbie?” Dobbie se strâmbă și îi aruncă un pahar murdar. Ea îl umplu ochi cu un lichid maro dintr-o cofă. Revenind la întrebarea inițială a lui Jonathan, răspunse, “Vezi tu, fructele de plăcere dau obișnuință.”
“Cum adică?”
“Adică vrei mereu să mai mănânci. Simți că trebuie să le mănânci ca să continui să trăiești.”
Jonathan se gândi o clipă la asta. “Vrei să spui, ca mâncarea?” spuse el, dar abia putu să fie auzit din cauza râgâitului care explodă din Dobbie.
Dobbie chicoti mulțumit și dădu pe gât al doilea pahar de whiskey, apoi trase adânc din țigară. “Nu, nu. Fructele de plăcere nu au nici o valoare nutritivă și pot chiar să fie nesănătoase. Dă-mi scrumiera, te rog, Mary Jane!”
“Și dacă fructele de plăcere sunt nesănătoase,” spuse Mary Jane, în timp ce ajuta o bomboană de ciocolată să se ducă pe gât cu ajutorul cafelei, “atunci va trebui să plătim cu toții pentru tratamentul medical al acestor nefericiți, mai târziu în viață. Vezi tu, Consiliul Lorzilor ne-a cerut cu compasiune tuturor să plătim pentru tratamentul fiecărei persoane, indiferent cât de imprudente sunt obiceiurile și comportarea lor. Deci, mâncătorii de fructe de plăcere necontrolați ar fi o povară pentru noi toți.”
Jonathan izbucni, “Dacă oamenii își fac singuri rău, de ce trebuie să plătiți voi pentru nebunia lor?”
“E singurul lucru uman de făcut,” spuse Dobbie, puțin cherchelit. “Întotdeauna luăm impozite de la oameni ca să rezolvăm problemele. Lorzii trebuie să plătească pentru o mulțime de soluții, știi, cum ar fi salariile noastre și marile închisori. Și nu uita că anul trecut Consiliul Lorzilor a trebuit să-i ajute pe fermierii cultivatori de tutun și zahăr și pe producătorii de lactate să treacă cu bine printr-un an prost. Oamenii trebuie hrăniți, nu știi? Impozitele sunt necesare și ca să se aibă grijă de oamenii care se îmbolnăvesc. E singurul lucru decent, civilizat de făcut. Te rog dă-mi whiskey-ul, Mary Jane.”
Mary Jane îi dădu carafa și încuviință. Apoi își luă o nouă țigară din pachet și o aprinse de la mucul celeilalte. Dobbie nu mai putea fi oprit. “Pentru că ni se cere să-i ajutăm pe toți, noi trebuie să controlăm ce fac toți.”
“Noi?” întrebă Jonathan.
“Grr!” râgâi Dobbie. “Scuzați-mă!” Luă o sticluță de medicamente din buzunarul cămășii. “Când spun “noi” nu înțeleg eu și cu tine personal. Vreau să spun că liderii politici decid pentru noi ce este comportarea bună și cine trebuie să plătească pentru comportarea rea. De fapt, e o comportare bună să plătești pentru comportarea rea. Am spus bine, Mary Jane? În orice caz, Lorzii nu fac greșeli în aceste decizii, așa cum am face noi restul.” Dobbie se opri ca să ia câteva pastiluțe roșii. Începea să bâlbâie cuvintele. “E totuși ciudat. Cred că întotdeauna spun “noi” când vorbesc despre ei. Mary Jane, nu vrei și tu câteva să-ți calmezi nervii?”
“Mulțumesc, dar nu, mulțumesc,” spuse ea grațios. Îi strecură o cutiuță delicată din metal adăugând, “Drăguțele mele calmante roz își fac efectul mult mai repede. Nici nu-mi pot începe ziua fără cafea și una din astea. Hai, încearcă una dacă vrei.”
Jonathan reflecta la politicienii pe care îi întâlnise până atunci. “Sunt oare politicienii suficient de înțelepți ca să-i determine pe oameni să se comporte corect?”
“Sunt!” strigă Dobbie, care se clătina ușor pe scaun. Mai trase o gură de whiskey ca să înghită pastilele și se uită la Jonathan. “Și dacă oamenii nu se poartă corect, îi învățăm fără îndoială pe ticăloși să fie responsabili, atunci când ajung la închisoare!” Dobbie începu să-i roage pe ceilalți să mai bea cu el o tură.
“Nu, mulțumesc,” spuse Jonathan. “Ce înțelegeți prin responsabilitate?”
Mary Jane își turnă un pic de whiskey în cafea, apoi îi mai adăugă niște zahăr și niște frișcă. “Nu știu cum să – ăă, Dobbie, explică-i tu oaspetelui nostru.”
“Hmm. Lasă-mă să mă gândesc.” Dobbie își împinse scaunul înapoi și pufăi din țigară. Ar fi putut să arate înțelept, numai că aproape își pierdu echilibrul. Revenindu-și, spuse, “Responsabilitatea trebuie să fie – să accepți consecințele propriilor tale acțiuni. Da, asta e! Este singura cale să crești, știi, să înveți.” Fumul din jurul lui se făcea mai gros pentru că trăgea din țigară mai des, încercând din greu să se gândească la responsabilitate.
“Nu, nu,” întrerupse Mary Jane. “Asta-i prea egoist. Responsabilitatea înseamnă să răspunzi pentru alții. Știi – când îi împiedicăm să se rănească, când îi apărăm de ei înșiși.”
Jonathan întrebă, “Ce este mai egoist? Să ai grijă de tine sau să-ți impui punctul de vedere asupra altora?”
“Există un singur mod de a afla,” declară Dobbie. Se ridică drept în picioare, trântindu-și scaunul de podea. “Hai să-l ducem la Marele Anchetator. Dacă poate cineva să explice responsabilitatea, numai el este acela!”
