Jonathan urmări grupul condus de Arthur până afară din Palatul Lorzilor, căutând pe cineva care să poată oferi ajutor medical. Chiar în fața Palatului se afla o clădire lungă și albă. Grupul a intrat pe poarta cea mai apropiată. Jonathan auzi deodată niște urlete care păreau să fie ale unui om aflat în agonie și care veneau dinspre o fereastră deschisă. Jonathan ajunse lângă fereastră chiar înainte ca ea să fie închisă și se prinse de marginea geamului.
“Pleacă de aici,” urlă la el o femeie grasă, care arăta ca o matroană. Fața ei înroșită de furie contrasta vizibil cu halatul alb care o acoperea din creștet până-n tălpi.
“Ce se întâmplă aici?” insistă Jonathan. “Ce e cu urletele alea?”
“Nu e treaba ta. Șterge-o!”
În disperare de cauză, Jonathan se prinse și mai strâns de fereastră. “N-o să plec până nu aflu ce faci! Mi se pare că faci pe cineva să sufere!”
“Normal că-l fac să sufere,” zise femeia, “cum altfel aș putea să-l vindec? Ai încredere în mine, sunt medic.”
Jonathan știa că femeia spune adevărul, pentru că tocmai văzuse scris pe halatul ei numele și profesia – DR. Abigail Flexner. “Rănești oameni ca să-i vindeci? De ce nu-i lași în pace?”
“Trebuie să ucidem demonii. Și ca să facem asta, uneori îi rănim și pe pacienți,” spuse doctorița ca și cum s-ar fi referit la chestiuni de la sine înțelese. Enervată de insistențele lui Jonathan, femeia privi în jur căutând pe cineva care s-o ajute să scape de tânărul cel neobrăzat. “Of, bine,” spuse ea resemnată, “am să-ți dovedesc că îi ajutăm pe oameni. Intră pe poarta aceea și am să-ți arăt câte ceva de pe aici”.
Încă neîncrezător, Jonathan se desprinse de fereastră și se îndreptă către locul care îi fusese indicat. Era aceeași poartă prin care trecuse Arthur și alaiul său, dar înăuntru nu se mai vedea nici un semn al trecerii lor. Încăperea în care intrase Jonathan era plină cu oameni de toate vârstele stând unii lângă alții de-a lungul pereților. Unii gemeau, arătându-și mâinile și picioarele bandajate și prinse cu atele. Alții murmurau ceva, pășind agitați încoace și încolo, sau îi încurajau pe cei dragi. Mulți aveau cu ei ustensile de gătit și pături, semn că se pregăteau să stea acolo multă vreme. Jonathan se întreba, privindu-i, cât timp trebuiau să mai aștepte acești oameni până să le vină rândul la consultație.
Doctorița Flexner deschise o ușă interioară și făcu un semn către Jonathan. Imediat, ceilalți își întrerupseră orice activitate și începură să șușotească, invidioși că Jonathan le-o lua înainte. Doctorița îl primi într-o cameră fără ferestre, plină de birouri, de dosare și de teancuri de hârtii care ajungeau până la tavan. Apoi îl conduse pe o altă ușă, care dădea într-o mică sală în formă de amfiteatru, înconjurată de un balcon cu fotolii. Jonathan fu izbit de un puternic miros de chimicale și putregai.
De marginea balconului erau prinse fișe de observație. Dedesubt, mai mulți oameni îmbrăcați în halate albe și care păreau să fie medici și asistente se învârteau în jurul unui pacient mătăhălos, prins în curele de o masă.
“Pentru a-l vindeca pe acest pacient,” șopti un medic pe un ton cât se poate de sobru, “practicanții ortodocși îi taie venele ca să îi lase pe demoni să iasă afară din corp odată cu sângele. Dacă este cazul, folosim și lipitori.” Doctorița Flexner îi arătă lui Jonathan o masă aflată lângă pacient, plină de cuțite, ferăstraie și sticle de diferite mărimi și dimensiuni. Într-un borcan mare de metal șerpuiau lipitori mari cât degetul unui om. Jonathan simți că i se întoarce stomacul pe dos.
“Dacă acest tratament nu dă rezultate, oamenii noștri de știință îi otrăvesc pe demoni cu diferite substanțe chimice. Noi preferăm să folosim arsenicul, antimoniul și compușii de mercur. O, cât de mult a progresat știința noastră medicală. Ascultă la mine, tinere, chiar și peste o sută de ani de acum înainte medicii vor continua să fie uluiți de realizările noastre.”
“Dar otrăvurile astea nu îi omoară pe oameni?”, întrebă Jonathan. Tocmai își aminti că unchiul său folosea acasă asemenea substanțe ca să ucidă șobolani. Și își mai aducea vag aminte și de faptul că bătrânii pomeneau că, demult, se foloseau chimicale dintr-astea pentru a-i trata pe bolnavi. Dar parcă toate astea se petreceau cu multă vreme în urmă…
“N-avem ce face,” spuse doctorița Flexner pe un ton liniștitor. “Singurele tratamente eficiente sunt cele în care folosim cuțitul, ferăstrăul și otrava.”
“Și dau rezultate tratamentele astea?”
“Tratamentul reușește să distrugă demonii în sută la sută din cazuri. Iar în 27% din cazuri pacienții reușesc să supraviețuiască, ceea ce e absolut remarcabil.”
Jonathan rămase țintuit locului. Unul dintre doctori tăiase burta pacientului și stropi mari de sânge țâșniră care încotro. “De ce anume suferă?”
“A, e vorba de putregai antimorfic la sacul nuciform,” răspunse doctorița Flexner. “Suntem siguri de asta.”
“Și nu poate fi vindecat și altfel?”
“Ha,” pufni ea. “unii cred că poate. Slavă Domnului că impostorii ăștia nu sunt autorizați să prescrie tratamente. Vezi tu, nu-i suficient să recunoaștem calitatea medicilor noștri pentru ca lumea să apeleze la ei. În plus de asta trebuie să interzicem dreptul de practică tuturor acelor indivizi care pretind că îi pot vindeca pe oameni folosind medicamente neautorizate, sau plante, ace, masaje, ori rugăciuni, ba chiar aerul curat, sau prescriind tot soiul de diete prostești, de exerciții fizice și mai știu eu ce. Dacă îți vine să crezi așa ceva, sunt unii care pretind că îi vindecă pe oameni prin râs. De fiecare dată când prindem asemenea șarlatani îi azvârlim după gratiile grădinii zoologice.”
“Dar tratamentele astea dau vreun rezultat?”
“Ei, na! Simple coincidențe,” replică doctorița Flexner. Jonathan privi cu mai multă atenție la fața ei umflată, cenușie ca și cerul încărcat de nori. Nasul borcănat și roșu era singura pată de culoare pe tot acel chip pământiu. Cât despre respirația doctoriței – cu siguranță că putea ucide.
“Dar dacă vreun pacient dorește să încerce asemenea remedii? La urma urmei, cui aparține viața fiecăruia?”
“Exact!” exclamă doctorița. Se părea că Jonathan îi pusese întrebarea ei preferată, așa că îl trase de lângă balustradă și, încrucișându-și mâinile în față astfel încât să își poată mângâia bărbia cu una dintre ele, începu să vorbească plină de energie. “Cui aparține viața fiecăruia? Unii din pacienții ăștia egoiști cred că ei sunt proprietarii vieții lor și uită că fiecare viață aparține tuturor. Doar cu toții alcătuim un lanț neîntrerupt dinspre strămoși către descendenți, cu toții aparținem Marelui Tot. Spre binele societății, există profesioniști pregătiți, care trebuie să îi protejeze pe pacienți chiar și de gândurile lor. Imaginează-ți că unii pacienți chiar vor să se sinucidă! Dar noi suntem mai bine pregătiți decât ei ca să hotărâm când și cum trebuie tratați.”
Doctorița se opri puțin ca să își pună ordine în gânduri, după care continuă. “În plus, Consiliul Lorzilor e atât de generos încât plătește toate cheltuielile medicale ale locuitorilor. Muncitorii sănătoși formează șirul celor care plătesc impozit – după capacitățile lor, care sunt judecate de Consiliu. Pacienții formează șirul celor care așteaptă să fie tratați, în funcție de cum considerăm noi necesar. Cele două șiruri trebuie să ajungă să se potrivească, așa că nu putem permite pacienților să facă greșeli pe banii oamenilor.”
Un geamăt de durere răsună de-a lungul camerei, și o nouă cantitate de sânge se scurse în bazinul de pe podea. Cei din jurul pacientului schimbară între ei ordine noi, iar medicul care opera primi mai multe instrumente și pansamente. O umbră de îngrijorare trecu peste fața doctoriței Flexner, care stătea chiar lângă Jonathan. “Îmi dau seama cât îl doare,” murmură ea.
“Și cum primiți autorizații ca să puteți lua decizii de viață și de moarte în locul oamenilor?” întrebă Jonathan.
“O, e nevoie de mulți, mulți ani de pregătire. Trebuie să capeți cunoștințe medicale ortodoxe și să iei nenumărate examene. Am fost autorizați de prietenii noștri din Consiliul Lorzilor să închidem una din cele două școli medicale de pe insula noastră tocmai ca să menținem un standard ridicat de pregătire medicală ortodoxă. Știi, standardele astea sunt rodul a mulți ani de cercetare academică și a tradițiilor care se pierd în negura timpului. Binevoitoarea și Protectoarea Breaslă a Medicilor Ortodocși este cea care oferă autorizații de practică și care garantează membrilor ei că vor fi remunerați astfel încât să aibă un statut social pe măsură.”
“Adică le garantează salarii mari?” întrebă Jonathan.
“Gata cu întrebările.” Doctorița îl privi pe Jonathan ca și cum ar fi ajuns la capătul răbdării și îl împinse afară. Dar băiatul nu se dădu bătut. “Cum știți care doctor e bun și care nu?”
“Facem tot posibilul să punem capăt speculațiilor nenecesare, astfel ca pacienții să nu poată alege între medici. Nu există medici proști, tinere,” spuse doctorița Flexner. “Toți medicii autorizați sunt la fel de bine calificați. Sigur, mai apar zvonuri – cum că unii sunt mai buni decât alții. Ce vrei, nu putem pune capăt unor asemenea bârfe. Dar controlul pe care îl avem asupra rapoartelor ne asigură că nici una din bârfele astea nu e adevărată.” Doctorița se opri aici și, cu o mișcare uluitor de rapidă, îl împinse pe Jonathan afară din spital și trânti poarta în urma lui.
