PRODUCȚIA DE ÎNCĂLȚĂMINTE
“Ăsta trebuie să fie sediul puterii,” își spuse Jonathan, privind transpus la statuile și coloanele splendide de marmură. “Mamă, trebuie că au cheltuit o avere ca să construiască acest loc!”
O ușă mare de bronz era deschisă larg și Jonathan putu să vadă un amfiteatru imens plin cu oameni. Strecurându-se neobservat înăuntru și stând în spate, Jonathan văzu o platformă în centru. Un grup de bărbați și femei zgomotoși și cu hainele în dezordine înconjuraseră platforma și gesticulau în fața unui bărbat cu înfățișare distinsă, care purta un costum bine croit și trăgea din când în când dintr-o țigară groasă de foi. El făcu un gest cu țigara unui om aflat în mulțimea care se foia în fața lui.
Jonathan se apropie. Un bărbat care flutura un pix într-o mână și un carnet în cealaltă strigă pe deasupra celorlalți, “Onorabile, domnule, mult stimate Înalt Lord Ponzi, domnule. Este adevărat că tocmai ați semnat o lege care îi plătește pe producătorii de pantofi să nu facă pantofi?”
“Ah-h-h. Da, desigur este adevărat,” răspunse Lord Ponzi, cu o grațioasă înclinare a capului. Vorbea atât de rar încât părea că se trezește dintr-un somn adânc.
“Nu este oare aceasta o deschidere de drumuri, un precedent?” întrebă omul, notând cu furie pe carnet.
Înaltul Lord încuviință din nou cu solemnitate, “O, da, aceasta este o deschidere de drum…”
O femeie care stătea în dreapta primului om care pusese întrebarea îl întrerupse înainte ca el să poată termina, “Este aceasta prima oară în istoria de pe Corrumpo când producătorii de pantofi au fost plătiți ca să nu producă?”
“Da,” spuse Ponzi, “cred că este corect.”
Din spate, cineva strigă, “Credeți că acest program va duce la creșterea prețurilor la toate felurile de încălțăminte – pantofi, cizme, sandale și așa mai departe?”
“Ăă, da, adică – vreți să repetați întrebarea?”
O altă voce strigă, “Va duce la creșterea prețurilor la pantofi?”
“Da, va duce la creșterea venitului producătorului de pantofi,” răspunse distinsul Lord, dând mecanic din cap. “Sperăm desigur să facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe producătorii de pantofi.”
Jonathan își aminti de doamna care fusese dată afară din fermă împreună cu copiii ei. Se gândi cu tristețe, “Îi va fi cu mult mai greu de acum înainte să cumpere pantofi!”
Atunci cineva mic de statură, ascuns de mulțime, strigă chiar din fața platformei, “Ne puteți spune ce program aveți pentru anul viitor?”
Ponzi mormăi, “Ăă, hm, ce ați spus?”
“Programul dvs. Ce program aveți pentru anul viitor?” întrebă vocea cu nerăbdare.
“Desigur,” spuse Înaltul Lord, făcând o pauză ca să tragă adânc din țigară. “U-huh. Îmhm. Păi, cred că este potrivit pentru mine să folosesc ocazia oferită de această conferință de presă specială ca să anunț că anul viitor avem în plan să plătim pe toată lumea de pe măreața insulă Corrumpo ca să nu producă nimic.”
Ascultătorii scoaseră o exclamație colectivă de surpriză. “Pe toată lumea?” “Serios?” “Păi, asta o să coste o avere.” “Dar va merge?”
“Să meargă?” spuse Lordul Ponzi, scuturându-se din lâncezeală.
“Îi va opri pe oameni să producă?”
“A, sigur. Am avut ani de zile un proiect pilot în agenția noastră,” spuse Lordul, cu mândrie în glas. “Și nu am produs niciodată nimic.”
În acel moment, cineva veni lângă Înaltul Lord Ponzi și anunță sfârșitul conferinței. Grupul de reporteri din față se împrăștie în mulțimea care stătea în amfiteatru. Jonathan clipi de două ori observând o cădere bruscă și puțin perceptibilă în ținuta lui Ponzi, ca și cum cineva ar fi tras de o sfoară care îl ținea drept. Luminile se micșorară și Ponzi fu condus jos de pe scenă.
