Fondul Monetar Internațional este produsul Acordului de la Bretton Woods și este o creație la origine americană. El este o rămășiță a sistemului financiar internațional care s-a prăbușit pe 15 August 1971 la decizia Președintelui american de atunci Nixon. După prăbușirea sistemului care se dorea să fie o variantă îmbunătățită a sistemului interbelic bazat pe “etalonul aur – devize”, la nivel internațional reglementarea a devenit tot mai slabă și rolul FMI a scăzut simțitor la nivel global (fiind redus la o finanțare limitată a țărilor cu probleme cronice de balanță de plăți externe, facilități speciale de finanțare și consultanță în domeniul politicilor economice pentru țările lumii a treia). România, ca o veritabilă țară din lumea a treia, continuă să creadă în puterea extraordinară pe care această instituție dinozaur ar putea-o avea pe plan local.
Un prim mit legat de importanța acestei instituții anacronice vehiculat de “specialiști” este acela că FMI ne împrumută cu adevărat fonduri importante. Din păcate puțini știu că resursele financiare ale FMI provin din cota vărsată de fiecare țară la fond (1/4 în aur și devize și 3/4 în monedă locală) și că atunci când FMI ne “ajută” o face în mare parte din banii noștri: fiecare țară poate împrumuta de la fond maxim 150% din cota sa de participare adică un calcul simplu arată că FMI împrumută doar 1/3 din fonduri, restul de 2/3 fiind fondurile proprii ale țării respective. Doar pentru acel 1/3 trebuie să plătim dobândă și de aceea un calcul simplist spune că dobânda pe care o plătim FMI e mai mică decât orice altă dobândă. Și pentru 2/3 există un cost pentru că, fiind vărsat monedă națională, cota va fi inițial vândută pentru valută către alți membri cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (și aici poate să apară un cost).
Un alt mit este legat de importanța fondurilor furnizate de FMI: un calcul simplu arată că în 2009 valoarea creditului internațional a depășit 40.000 miliarde dolari. FMI împrumută România de exemplu cu sume absolut derizorii prin comparație cu valoarea creditului internațional, valoarea tranzacțiilor cu obligațiuni sau acțiuni în lume (în total sunt circa 100.000 miliarde de dolari ce ar putea fi accesați prin aceste canale private de finanțare). Fondurile trimise de FMI sunt foarte limitate și sunt acordate cu precădere pentru a întări rezerva internațională a unei țări (stabilitatea cursului de schimb), favorizând în țările lumii a treia repatrierea profiturilor companiilor multinaționale către companiile mamă la un curs atractiv (menținerea valorii acestor profituri la o valoare constantă).
Aud adesea și un alt argument (mit) legat de necesitatea prezenței FMI în România: prezența acestei instituții dă un plus de credibilitate și reduce riscul sistemic pentru investitorii și creditorii internaționali. În opinia mea prezența FMI echivalează cu prezența doctorului sau a preotului venit pentru spovedanie și în nici un caz nu reprezintă un motiv de bucurie. În realitate, prezența FMI trădează incapacitatea guvernelor locale de a gestiona criza internă (fiind nevoite să apeleze la un sprijin adesea catalogat ca având o eficacitate îndoielnică), o lipsă de alternative, o deteriorare puternică a credibilității externe a unei țări.
Un alt mit este legat de capacitatea FMI de a ne rezolva problemele locale. FMI nu este decât tot o instituție publică suprastatală, mult mai puțin legată de interesele celor asistați decât este legat chiar statul în cauză. FMI nu poate direct (după cum nu poate nici o altă instituție publică) să ne determine pe noi, românii de rând, să ne apucăm să ne deschidem o afacere care să concureze cu produsele și serviciile importate (diminuând importurile) sau, mai mult, care să devină competitivă pe piețele internaționale (crescând exporturile). Importanța și atenția de care se bucură această instituție (mai mult printre politicieni decât printre antreprenorii autentici) este una nemeritată. FMI propune adesea soluții care sunt contradictorii care sfidează și cele mai elementare principii ale logicii economice: un astfel de exemplu este cel în care FMI propune diminuarea cheltuielilor administrative (salarii în aparatul de stat) în condițiile în care statul administrează și proiecte publice (cu oameni mai prost plătiți statul va fi mai corupt și mai puțin interesat de modul în care se cheltuiește banul public). FMI are o rețetă standard pe care o propune tuturor țărilor lumii a treia care se confruntă cu diferite crize structurale. E ca și cum aș primi același tratament dacă aș suferi de cancer sau răceală.
Având în vedere toate aceste lucruri, apelarea la FMI ca o soluție providențială se poate transforma într-o greșeală fatală pentru o economie de tipul celei românești nu prin dimensiunea fondurilor împrumutate (care e redusă) ci prin inutilitatea și caracterul iluzoriu al lor. Dacă nu înțelegem rapid că singura soluție și speranță pentru ieșirea din criză rămâne sectorul privat și inițiativa antreprenorială, dacă nu ajutăm cu măsuri reale sectorul privat să își revină și toți mai mulți români să înceapă să își deschidă o afacere, dacă nu încetăm cu dezvoltarea unor proiecte ale statului supraevaluate și acordate exclusiv acelorași antreprenori, nimeni din lumea aceasta nu ne poate scoate din criză. Mai mult, trebuie să înțelegem că piețele financiare internaționale (deși în cădere liberă) rămân principala sursă de fonduri (deși viciate puternic de expansiunea monetară) pentru proiectele majore ale României. Capitalul autohton trebuie și el încurajat să participe la această ieșire din criză prin măsuri fiscale care să încurajeze listarea la bursă a companiilor, tranzacțiile bursiere sau crearea fondurilor cu capital de risc. Proiectele publice de infrastructură trebuie vândute pe bursa românească (măcar parțial) prin oferte publice inițiale. Statul trebuie să înceteze să se mai împrumute el de pe piețele internaționale pentru diferite proiecte locale acordate apoi pe criterii politice care sunt foarte scumpe și fără un efect vizibil pe piață. E normal ca statul să insiste pe ajutorul financiar acordat de FMI (și alte instituții similare) pentru că acei bani intră în conturile sale și sunt cheltuiți după vrerea sa însă sunt rambursați ulterior de către toți contribuabilii. FMI și alte instituții financiare internaționale nu fac decât să întărească inutil rolul statului în economie și să ne creeze iluzia unui sprijin real.
Acest articol este preluat de pe blogul autorului: http://cristianpaun.finantare.ro/
