Bureaucratics. Coșmar de zi

Ai o mică afacere, îți ocupă prea mult timp cu detaliile ei persistente, dar îți și plătește costul vieții, relativ modeste după standardele antreprenoriale sau corporatiste din România. Ești destul de mulțumit de viața ta. Te mai apucă din când în când ambițiile antreprenoriale, dar știi că o afacere de anvergură mai mare atrage după ea probleme mai multe, mai mult timp și energie dedicate, riscuri financiare mai grave și, nu în ultimul rând, mai multe interacțiuni cu autoritățile și birocrațiile, atât cele în sens restrâns cât și cele în sens larg, atât alea hard, cât și alea soft. Fie vei avea de lucru cu statul pur și dur – ANAF, Registrul Comerțului, agenții, ministere etc. –, fie cu acele firme și organisme aparent private, dar care depind de stat și pe care nu le poți evita, fie că le consideri individual, fie în clase. Ți-e silă și de unele, și de celelalte.

Așa că îți duci afacerea înainte cu ciclicitățile ei sezoniere, cu ani mai buni și cu ani mai răi. Dar acum te sâcâie o situație care a apărut ca din senin și care este atât de banală pe cât de greu este să ieși din ea. Un fleac, dar unul de coșmar.

Acum vreo doi ani a trebuit să schimbi o contabilă cumsecade, dar prea în vârstă pentru a mai face față schimbărilor dese de mediu fiscal. Ai ales alta fără să o cunoști personal și ignorând importanța alegerii, obișnuit fiind cu cumsecădenia celei de dinainte. Ai greșit și acum plătești.

Alegerea unui contabil bun este esențială, dar nu în felul în care este importantă alegerea unui mecanic bun, de exemplu, ci pentru că ai de-a face în primul caz cu o autoritate în sens larg. Prin sistemul de reglementare și taxare, prea complicat pentru muritorii de rând, și prin privilegiile pe care statul le conferă „consultanților fiscali”, orice antreprenor este practic obligat să aibă un contabil. Mai mult, odată cu obligația asta vine la pachet (sau cel puțin venea până recent) și un aranjament care sifonează toate costurile la antreprenor. Englezismul relevant aici: moral hazard.

Din prostie sau din nesimțire, noua ta contabilă ți-a încurcat plățile și raportările la ANAF. Ai renunțat la ea, dar bineînțeles că prejudiciul pe care ți l-a provocat nu ai putut să-l recuperezi. Pentru greșelile contabilului, antreprenorul este responsabil. În orice caz, chiar dacă pentru firme mari se pune altfel problema, pentru antreprenori și sume mici posibilitatea unui demers formal de recuperare a prejudiciului este practic nulă.

S-ar putea spune la prima vedere că ai avut parte de un accident punctual peste care se poate trece. Ca atunci când îți varsă ospătarul niște vin roșu în poală. Dar nu e așa, pentru că ceea ce ți-a făcut acea contabilă este ca atunci când cineva îți ia un colț de cămașă și îl bagă între roțile dințate ale unui mecanism apărut din cele mai urâte distopii steampunk: mașinăria ANAF te trage în măruntaiele ei cu tot cu cămașă și cu tot cu cei de care te agăți disperat pentru a scăpa.

Și te molfăie mult și bine cu somații, fișe (simpatică denumire pentru documente care bat spre suta de pagini), popriri, executări de sume, dobânzi și penalități în creștere. De ce? Pentru că diverșii funcționari care ar trebui să reacționeze la beleaua ta sunt imposibil de găsit (ba se mută sediul, ba intră mesajele în spam, ba se fac disponibilizări, ba se schimbă telefoanele de contact, ba sunt pe teren) și de coordonat (ba nu ajunge noua situație de la biroul A la biroul B, ba nu se comunică noua situație la bancă). Cu alte cuvinte, birocrație în cea mai pură formă.

Într-un aparent final, când crezi că ai scăpat dintre dinții tociți ai statului în sens restrâns, te așteaptă iarăși roțile bine unse ale statului în sens larg. Pentru că ce altceva să fie sistemul bancar decât altă birocrație cu față capitalistă, controlată de la centru de BNR?

Îți aduci aminte de anii de început ai afacerii, de traumele primului import, când în sediul incomod și aglomerat al băncii încă neprivatizate a trebuit să aștepți mult în picioare, apoi să suferi șicane pe la ghișee, să înveți cum se dă o atenție, și să lupți cu prezumția de vinovăție: profiți deci probabil furi, plătești în avans deci probabil speli valută, imporți deci oricum ești împotriva națiunii și a balanței comerciale.

Acum au trecut anii și la bancă e aparent altceva: sediul e redecorat în culori armonioase și ești poftit pe fotoliu de către tinere amabile. Dar aparența se dizolvă pentru că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe ecranul domniței și a celor cu care vorbește ea la telefon despre situația ta.

Sumele pe care le ai de plată nu pică pe OP-urile tale și primești pe un post-it un total cu vreo 30% mai mare. Trebuie să pui banii toți în cont și să îi tragă statul așa cum vrea el. Nu vrei din principiu să creditezi statul? Consideri că deja te-a terfelit și pungășit îndeajuns? Vrei să vezi o listă defalcată cu sumele poprite? Trebuie să scrii de mână o cerere adresată băncii. Se aprobă în vreo două zile și poți primi lista. Roțile își schimbă sensul: înapoi prin birocrația soft către birocrația hard.

Contul e „dormant ” și trebuie să depui o sumă și apoi să o retragi. Altfel nu iese din starea asta de „dormant”. O coadă mică la casierie, câteva minute din viață, un sfert de oră, ce dacă e lipsit de sens, e un fleac. Apoi, chiar dacă pui banii ăia grămadă, plus 30%, mai e o problemă: nu se vor duce din cont până nu ți se actualizează datele. S-a schimbat ceva în situația firmei? Nimic. În orice caz, aduceți dumneavoastră un certificat constatator nu mai vechi de 30 de zile. CUI-ul, certificatul de înregistrare mențiuni (articulat, certificatUL), cartea de identitate, ștampila și apoi, cireașa de pe tort, completați formularele de actualizare. De mână și în mai mult de un exemplar.

Dar poate nu vrei să aduci certificat constatator, poate nu vrei și nu ai nimic de actualizat? Domnișoara te roagă să nu țipi la ea (nu țipi, dar ai așa o indignare în ton). Așadar nu se poate rezolva în nici un caz pe loc. Dacă puneai banii în cont acolo rămâneau. Asta e, ai semnat un acord la deschiderea contului și trebuie să îl respecți. Bați în retragere. Când să pleci, apare un A4, care este ștampilat, semnat, apoi îți este înmânat. Lista cu sumele defalcate. Păi nu mai trebuie cerere de mână aprobată? S-o iei ca pe un favor, întrebi? Dincolo de birou e o expresie de repulsie amestecată cu mărinimie.

Pleci. Pe drum te gândești iar la cât de neputincios ești. Vezi tot absurdul și ridicolul situației. O piramidă de artificii inutile doar ca să justifice cumva acea realitate crudă: ești furat. Îți vin iar ideile alea anarho-capitaliste și știi că aproape nimeni nu vrea să le audă. Începi să visezi la singurul compromis prizabil și ceva mai popular, un stat minimal, dar foarte minimal. Cum era?

Se trăiește pe spinarea ta. Trebuie să dai de la tine. Dar de ce așa? De ce nu mai simplu? De ce nu o sumă fixă anuală, pentru a scăpa de tot circul? Să fie mare, o duci. Să ia toți bătrânii cu pensiile lor și să pună peste niște cheltuieli militare de bun simț, pentru „apărarea națională” (știi că aici sunt de fapt probleme insurmontabile, dar treci peste, de dragul visului). Să împartă totalul la numărul de cetățeni între 15 și 65 de ani și asta e. Cât poate fi? În orice caz nu mai mult decât acum. Ești chiar dispus să plătești un timp, pentru început, sarcina altora. De produs bunurile și serviciile ne vom ocupa noi ăștia antreprenorii, mici, mari, mai cu talent, mai fără, nu putem să o facem mai prost ca molohul. Nu avem cum, nu ne va lăsa concurența. Sigur ar fi mult mai bine pentru cea mai mare parte a populației.

Dar cu cine să vorbești? Are și birocrația asta nivelurile ei. La etajele inferioare sunt oamenii de la ghișee de care te freci tu zilnic. Cei în fața cărora îți răbufnesc frustrările. Poți să te vaiți și să te cerți mult și bine. Nu rezolvi nimic, ba îi umpli și pe ei de draci, dacă nu aveau deja. Și ei sunt victime. Și la nivel hard, dar și la nivel soft.

Visând, te duci direct la banca aia unde domină portocaliul în schema de culori. Saboții lor patinează mult mai ușor. Îți deschizi un cont nou imediat cu un minim de acte, rezolvă ei reglementările pentru tine și nu completezi nimic de mână. Doar semnezi. Se vede că vin din leagănul capitalismului și că nu au preluat aici o structură de stat, cu tot cu metehnele de rigoare.

Noroc cu astfel de baloane de normalitate, că altfel începeai iar să te gândești la alegerile alea pe care le faci rar în viață: să iei calea pieței negre nu vrei, capcanele sunt prea mari, libertatea asta e prea riscantă, bașca fauna interlopă. Pe de altă parte, cealaltă alternativă rațională este cu mult mai respingătoare: nu crezi că există pe lume ceva mai murdar și mai damnabil decât calea către etajele superioare ale birocrației și politicii.

Ar însemna să te iluzionezi că poți să te cațeri pe mașinăria care te-a terfelit și, odată ajuns la manivelele de sus, să o oprești. Ar însemna să fii complet nebun: până sus s-ar putea să te sufoce toți cei care vor să ajungă în același loc, dar cu alte scopuri. Sau îți vor da în cap și ei, și cei care sunt deja acolo sus: marii birocrați, marii politicieni, marii bancheri, care sunt toți la manivele și știu ce fac. Te vor strivi cu mai multă sete când vor afla ce vrei de fapt. Și de sus și de jos, și din stânga și din dreapta, vei fi anihilat. Pentru că vrei să oprești mașinăria dementă, și prea mulți depind de ea. Le e foarte frică de ce ar putea urma. Unii știu sigur că vor pierde fabulos de mult.

Dar ești sigur că pe drumul spre butoane nu te vei îmbolnăvi tu însuți de etatism? Dacă de acolo vei avea altă perspectivă asupra micilor terfeliți patetici? Și apoi, chiar dacă reușești să o frânezi cumva, vor fi alți mari oameni de stat, călare pe alți molohi naționali și internaționali, și vor veni să te înlăture, să îi strivească și discrediteze pe cei asemenea ție, și să repornească aparatul de stat, sau chiar să pună altul în loc, mai eficient pentru ei, să-și recupereze și ei niște daune cu ocazia asta.

Dar încerci să te potolești, să-ți revii. Te duci acasă, îi îmbrățișezi pe cei dragi, te liniștești și speri să uiți de mizeriile cotidiene. Iar dacă nu se întâmplă, te așezi în fața tastaturii și îți verși năduful într-un word. Apoi sui textul pe net și îți închipui că arunci cu idei în moloh și că, dacă suficient de mulți alții fac la fel, ceva remarcabil se va schimba.

Între timp, lucrurile par că se schimbă în mai rău. Mașinăria e tot mai nebună. Poate o fi mai bine să emigrezi? În Brazil o fi bine?

Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?