11. Sectorul public, II: Șoselele și străzile

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal

Cum ar arăta un sistem rațional de prețuri, un sistem instituit de proprietarii de drumuri private? În primul rând, autostrăzile ar introduce plăți, în special în puncte convenabile precum intrările în orașe, sau la poduri și tunele, dar nu așa cum se practică acum. Prețurile ar fi mult mai mari la orele de vârf (de exemplu, în duminicile de vară) decât la orele mai libere. Pe o piață liberă, cererea mai mare la orele de vârf ar duce la o creștere a prețului până la nivelul descongestionării și stabilirii unei circulații normale. Dar – ar putea întreba cititorii – oamenii nu trebuie să ajungă la lucru? Sigur, dar nu trebuie să ajungă în propriile lor mașini. Unii navetiști ar renunța cu totul și s-ar muta înapoi în oraș; alții ar adopta soluții de folosire în comun a mașinilor; iar alții ar folosi autobuzele și trenurile. Astfel, utilizarea drumurilor la ore de vârf ar fi rezervată acelora care sunt cei mai dornici să plătească prețul de piață. Alții, de asemenea, vor încerca să-și adapteze orele de lucru astfel încât să vină și să plece eșalonat. Și călătorii de week-end vor șofa mai puțin sau își vor eșalona cursele. În fine, profiturile crescute obținute pentru poduri și tunele, de exemplu, vor stimula firmele private să construiască mai multe astfel de utilități. Construcția de drumuri va fi guvernată nu de lupta pentru subvenții a grupurilor de presiune, ci de cererea eficientă și calculele de cost specifice pieței.

publicat în Capitole · Comentează · Citeşte »

Eroarea „sectorului public”

Murray N. Rothbard

Am auzit multe lucruri în ultimii ani despre „sectorul public” și discuții solemne în toată țara dacă sectorul public trebuie crescut sau nu vis-à-vis de „sectorul privat”. Însăși terminologia evocă știința pură și, firește, emerge din lumea presupus științifică, chiar dacă mai degrabă neșlefuită, a „statisticii venitului național”. Dar cu greu conceptul e neutru valoric, wertfrei; de fapt, e plin de consecințe grave și problematice.

publicat în Articole · Comentează · Citeşte »

Vrem spitale, nu catedrale?

Mihai Tănăsuică

„Biserica a contribuit cu doi lei la fiecare 10 lei investiți în noua Catedrală” – titlul unui articol apărut zilele trecute în presă, menit mai curând să încurce decât să clarifice și folosit în mod vădit pentru a confirma prejudecățile multor români (mizând probabil că nu vor trece mai departe la lecturarea textului) cu privire la cler, și anume: Biserica este principalul spoliator (sau spoliatorul nelegitim?), nu statul. În text, aflăm că, de fapt, 80% din cheltuieli au fost suportate prin finanțare de la bugetele central și locale, cât și din donațiile (private) ale credincioșilor. Acum, deși suntem de acord că Biserica nu ar trebui să primească finanțare sub nici o formă de la stat, sunt totuși interesante presupozițiile subiacente din articol și, credem noi, din mintea multor oameni din România, cu precădere a celor ce fac parte din categoria „tinerilor frumoși și liberi”.

publicat în Ordinea proprietăţii private · Comentează · Citeşte »

10. Sectorul public, I: Statul în afaceri

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal

Dacă statul și doar statul ar fi avut monopolul producției și distribuției de încălțăminte, cum l-ar considera majoritatea publicului pe liberalul care ar veni acum să susțină că statul trebuie să iasă din sectorul încălțămintei și să-l deschidă inițiativei private? Fără îndoială, ar fi tratat după cum urmează: oamenii ar urla, „Cum poți face așa ceva? Ești împotriva lumii, a celor săraci, a purtătorilor de pantofi! Și cine crezi că va furniza pantofi oamenilor, dacă statul ar părăsi acest sector? Spune! Fii constructiv! E ușor să ai o atitudine negativă și isteață contra statului; dar, spune, cine va mai face pantofi? Care persoane? Câte magazine de încălțăminte vor mai exista în fiecare oraș și sat? Cum se vor finanța firmele de încălțăminte? Ce materiale vor folosi? Ce fel de calapoade? Care vor fi politicile de preț pentru pantofi? Nu ar fi nevoie de o reglementare a industriei încălțămintei pentru a ne asigura de calitatea produselor? Și, cine îi va încălța pe sărmani? Dacă un sărac nu va avea bani de pantofi?”

publicat în Capitole · Comentează · Citeşte »

8. Asistența și statul asistențial

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal

Chiar dacă o inhibare strictă este mult mai bună decât primirea cu brațele deschise și proclamarea „drepturilor” asistaților, poziția liberală autentică cere abolirea completă a asistenței de stat și recursul la caritatea privată, bazată cu necesitate pe ajutarea „săracilor merituoși” să ia calea independenței cât mai rapid cu putință. […] Este rușinos să încerci să impui, chiar și fără coerciție, „valorile clasei de mijloc” sau „burgheze” culturii naturale a clasei de jos, cu glorioasa ei spontaneitate. Poate că e foarte bine așa; dar apoi nu te aștepta – sau chiar pretinde – ca aceeași burghezie care muncește din greu să fie forțată să susțină și să subvenționeze aceste valori parazitare ale leneviei și iresponsabilității, pe care le detestă – și care sunt evident disfuncționale pentru supraviețuirea oricărei societăți. Dacă oamenii vor să fie „spontani”, n-au decât să fie pe timpul și cu resursele lor, și să suporte consecințele acestei decizii, nu să folosească forța de coerciție a statului pentru a-i obliga pe cei muncitori și lipsiți de „spontaneitate” să ia asupra lor consecințele. Pe scurt, sistemul asistențial trebuie abolit.

publicat în Capitole · Comentează · Citeşte »

6. Libertatea personală

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal

Câteodată, pare că nobilul ideal al multor conservatori, ca și al multor socialiști, este să pună oamenii în cuști și să-i dreseze după cum cred conservatorii sau liberalii că este moral. Ar fi, bineînțeles, cuști cu stil diferit, dar tot cuști. Conservatorii ar prohibi activitatea sexuală ilicită, drogurile, jocurile de noroc și impietățile, și să oblige pe toată lumea să se comporte conform versiunii lor de comportament moral și religios. Socialiștii ar interzice filmele violente, reclamele inestetice, fotbalul american, discriminarea rasială și, la extremă, ar pune pe toată lumea într-o „cutie Skinner” care să fie gestionată de un dictator socialist presupus benevolent. Dar efectul ar fi același: reducerea tuturor la un nivel subuman și lipsirea de cea mai prețioasă parte a caracterului uman – libertatea de a alege.

publicat în Capitole · Comentează · Citeşte »

5. Servitutea involuntară

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal

În lumea liberală, scopul încarcerării și pedepsei va fi cu totul diferit; nu va exista un „procuror de stat” care să aibă îndrăzneala de a iniția un proces în numele unei „societăți” inexistente, și care să pedepsească apoi delincventul în numele „societății”. În acea lume, acuzatorul va reprezenta întotdeauna o victimă individuală, iar pedeapsa va fi dată în beneficiul victimei. Astfel, pedeapsa va avea scopul crucial de a-l forța pe delincvent să plătească, să ofere restituție victimei. Un astfel de model a fost aplicat în America perioadei coloniale. În loc să fie trimis la închisoare un om care, de exemplu, a jefuit un fermier, era obligat să servească fermierului – în fapt, „dat în sclavie” pentru o perioadă – să muncească la fermă până când datoria sa era plătită. De fapt, în Evul Mediu, restituția către victimă era conceptul dominant al pedepsei; doar pe măsură ce statul a crescut în putere au început autoritățile guvernamentale – regii și baronii – să uzurpeze procesul de compensare, confiscând din ce în ce mai mult din proprietatea condamnatului pentru ele însele și neglijând victima neputincioasă. Și, pe măsură ce accentul s-a schimbat de la restituție la pedepsirea unor ilegalități abstracte „comise contra statului”, pedepsele date de stat vinovatului au devenit mai severe.

publicat în Capitole · Comentează · Citeşte »

Principiul congregațional. Începutul unei soluții americane pentru problema noastră școlară

John Taylor Gatto - Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii Traducere de Maria Comănescu

Cred că ar trebui abolit sistemul de acreditare în învățământ pe cât de repede posibil. Faptul că specialiștii din învățământul acreditat sunt socotiți ca o condiție necesară pentru a face învățatul posibil este o fraudă și o escrocherie. Uitați-vă în jurul dumneavoastră: rezultatele diplomelor care se dau în colegiile pentru profesori sunt în școlile pe care le vedeți. Lăsați pe oricine care dorește să predea să o facă; dați-le familiilor înapoi banii de impozite, ca să poată alege după bunul lor plac – cine ar putea fi cumpărător mai atent ca ele, dacă li s-ar oferi mijloacele de comparație? Reinstaurați sistemul congregațional, după modelul cu adevărat nemanipulat al pieței libere – pe această cale dialectica socială va putea reveni la viață. Aveți încredere în familii și vecinătăți și în persoane individuale, că-și vor răspunde cum trebuie la întrebarea „pentru ce ne trebuie educația?”.

publicat în Articole · Comentează · Citeşte »

Abandonul școlar și ce ne poate învăța știința economică

Andreas Stamate-Ștefan

Cum ar putea ști un minister al educației (ce să mai vorbim de cel românesc care e la a nu știu câta generație de cobai educaționali, mafii ale doctoratelor plagiate și ale manualelor alternative) ce-și doresc cei pe care îi constrânge să intre în sistemul său educațional? Statul centrează, statul dă cu capul. El face școlile, elaborează traseul obligatoriu (pentru incluziune socială), el separă performanța de mediocritate. Pe bună dreptate, stăm și ne întrebăm cum poate selecta statul o echipă de tineri performanți în matematică, când, la celălalt capăt al mesei, aprobă doctoratele plagiate ale unor politicieni corupți. Există și oameni buni, veți spune, ceea ce este corect, dar totuși, cum de coabitează cu cei slabi, și mai important, cum de cei slabi nu pot fi eliminați?

publicat în Ordinea proprietăţii private · Comentează · Citeşte »

Despre concurența politică, văzută ca formă de conflict

Mihai-Vladimir Topan

Statul este în mod cert, vorba lui Paul Leroy-Beaulieu, ultimul dumnezeu al modernității: omnipotent, omniprezent, omniscient, mereu invocat, ca să nu spunem „rugat”. Și, ca o ironie a sorții, îl învestim ca structură impersonală cu infinit mai mult decât suntem dispuși s-o facem pentru fiecare politician sau om de stat luat în parte, oricât de inteligent și/sau virtuos.

Vestea proastă este că intervenția statului nu elimină concurența, ci doar o transformă. Sursa concurenței se află în raritatea naturală a resurselor, care e un dat al realității, nu – cum poate au impresia unii – un construct ideologic. Nu putem scăpa de concurență (mai ales în viața socială, care presupune interacțiunea cu semenii noștri) cum nu putem scăpa de gravitație. Întrebarea e dacă alegem să convertim provocarea rarității economice în cooperare socială sau în competiție politică.

publicat în Ordinea proprietăţii private · Comentează · Citeşte »

Precedentele · Următoarele