Eterna expropriere a socialismului popular

Tudor Smirna · 28 aprilie 2012

Statul argentinian naţionalizează 51% din YPF, fosta companie petrolieră de stat, privatizată în 1999 către compania spaniolă Repsol.

În marginea evenimentului se comentează, de exemplu, că regimul preşedintei Cristina de Kirchner creează un precedent periculos. Exproprierea în Argentina anului 2012 un precedent? Poate doar dacă analiza se face pe o perioadă istorică foarte scurtă.

Argentina face de bune decenii un du-te vino demolator între regimuri socialiste, ba de stânga, ba de dreapta, în care exproprierea a fost adesea necazul mai mic pe care îl puteau păţi indezirabilii.

Poate mai populară decât tangoul este mentalitatea socialistă a maselor. Ilustrativ pentru această mentalitate este un documentar semnat de Avi Lewis şi Naomi Klein, intitulat „The Take” (Luarea) în care aflăm despre mişcarea de ocupare a fabricilor cu probleme (de cele mai multe ori induse etatic) de către muncitorii concediaţi. Iată încă un premiat şi nociv produs de export al culturii argentiniene.

Aforismul „un popor are conducătorii pe care şi-i merită” este valabil nu doar în Argentina, ci oriunde, inclusiv în România. Fără a ignora rolul negativ al unor instituţii internaţionale alimentate de cu totul alte principii decât respectul pentru proprietate, cam greu este ca astfel de intervenţii exterioare să îşi impună agenţii şi politicile asupra unei populaţii care respinge ideile socialiste şi caută soluţii mai fireşti.

Ca în Argentina, în România, o spun cu regret, răul vine şi de jos. Priviţi numai la motivaţiile celor care au ieşit acum câteva luni în Piaţa Universităţii. Cu excepţia celor care protestau contra taxei auto, aproape toată lumea avea de cerut lucruri care implicau o expropriere.

„Calafatiştii” nu aveau soluţii foarte nuanţate pentru problemele sănătăţii, ci vroiau păstrarea medicului Arafat într-o poziţie birocratică şi servicii medicale universal gratuite, ceea ce însemna continuarea unei politici de spoliere a maselor de salariaţi şi păstrarea unui sistem care oferă servicii execrabile în timp ce victimizează marea majoritate a pacienţilor şi a medicilor. Alţii nici măcar nu doreau ceva pentru toată lumea, ci să vină a doua zi la uşa unui politician pentru o pomană personală, indiferent de unde şi cum era obţinută. De departe cei mai periculoşi au fost cei care cereau naţionalizări pe toată linia şi militarul care propunea nici mai mult nici mai puţin decât o juntă dictatorială la Bucureşti.

În acest context, mare ar fi mirarea ca recenta propunere de limitare a despăgubirilor la 15% din valoare pentru victimele exproprierii comuniste, plătibili în zece ani sau mai mult, să declanşeze vreo reacţie populară. Nu mă îndoiesc că premierul sau preşedintele fac declaraţii fundamentate pe sondaje ale opiniei votanţilor atunci când propun astfel de permanentizări ale naţionalizărilor sau când atacă profitabilitatea Petrom-ului.

Cine îşi închipuie că despăgubirea proprietarilor sau profiturile privatizaţilor stau în calea propriei prosperităţi şi cere intervenţia statului nu înţelege că într-o autentică economie de piaţă masele ajung să deţină grosul capitalului. Prin susţinerea intervenţiei statului, masele îşi semnează propria şi perpetua expropriere.

Într-o Românie postrevoluţionară care a păstrat prin accept popular vechile structuri ale puterii, omul de rând nu poate spera, realist vorbind, decât la subzistenţă în umbra şi sub protecţia statului spoliator.

[Comentariu publicat inițial în Finanțiștii.ro]

·

Comentarii

  1. Domnule Smirna, am un singur comentariu privind revendicarile “calafatistilor”: teoretic sunt de acord cu dumneavoastra in privinta superioritatii (si legitimitatii) unui sistem privat de asigurari medicale.
    Din pacate insa am constatat ca, practic, legile sunt destinate favorizarii clientelei politice si, ca atare, nu permit o functionare corecta a pietei. Prin urmare, imi pun problema daca (sau in ce masura) utilizatorii/beneficiarii serviciilor private de sanatate ar avea forta economica necesara pentru a evita plata excesiva a unor servicii (mai mult sau mai putin) inutile si, mai ales, in ce masura dreptul lor de a alege ar fi real… nu insist, sunt convins ca stiti bine la ce ma refer!

    iosiP · 29 aprilie 2012, 16:42 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)