Bernanke atacă iar etalonul aur

Tudor Smirna · 30 martie 2012

Se spune că seria de prelegeri începută recent de Ben Bernanke la Universitatea George Washington face pare dintr-un efort de a frâna sau inversa tendinţa de pierdere a încrederii populare în instituţia Rezervei Federale. Dacă acum câţiva ani nimeni nu ridica problema unui audit al băncii centrale americane şi nici nu se scanda revoluţionarul „End the Fed!” pe la diverse întruniri politice, Ron Paul şi politica monetară dezinhibată a Fed-ului au schimbat situaţia.

Haideţi să vedem acum cât de solidă este critica pe care o aduce Bernanke etalonului aur.

În primul rând, Bernanke spune că nu există destul aur în lume pentru necesităţile activităţii economice. Însă ceea ce a caracterizat aurul în veacurile de când a fost selectat de pieţe ca mijloc generalizat de intermedie a schimburilor a fost tocmai acumularea sa pentru uz monetar, iar această tendinţă a continuat şi după suprimarea sa din rolul monetar, astfel că la nivel mondial stocul acumulat de aur per capita este acum de 24 de grame, adică de două ori şi ceva mai mare decât 9,13 per capita, cât era în 1900, în plină funcţioare a etalonului aur.

De aceea, în al doilea rând, Bernanke ar face o greşeală copilărească dacă ar sugerea cumva că diverse ţări ar deveni dependente de marii producători actuali de aur. Ceea ce adaugă anual chiar şi cei mai mari producători este foarte puţin în comparaţie cu stocul acumulat istoric. Producţia anuală a Chinei, cel mai mare producător de aur, este estimată pentru anul 2009 la 320 de tone, adică 0,19% din stocul total de aur disponibil.

Producţia anuală totală la nivel mondial a fost în 2009 de 1,48% din stocul mondial acumulat. Creşterea aceasta ar fi trebuit să satisfacă exigenţele economistului monetarist Milton Friedman, care a propus cândva o regulă de creştere a masei monetare cu 2%, însă obiecţiile lui Friedman la etalonul aur, ca şi teoria sa despre Marea Depresiune, sunt preluate de Bernanke atunci când afirmă că este stupid ca aurul să fie scos din mină cu costuri imense pentru a fi din nou „îngropat” în subsolul băncilor.

Şi aici ajungem la al treilea motiv pentru care Bernanke nu are dreptate când „ucide” etalonul aur. Pentru că, în buna tradiţie a ferestrei sparte a lui Bastiat, trebuie să ne întrebăm care sunt costurile „flexibilizării” monetare.

Pentru aceia care sunt de acord cu teoria austriacă a ciclului economic, toate crizele financiare şi depresiunile economie pot fi puse pe seama intervenţiei statului în bunul mers al mecanismelor de piaţă ale monedei şi creditului. Nu este o coincidenţă că apariţia ciclurilor economice are loc odată cu apariţia practicii rezervelor fracţionare şi a instituţiei etatiste a băncii centrale. Dar această teorie este contestată de economişti renumiţi şi nici nu e de mirare dacă observăm pe ale cui ştate salariale semnează cei mai vehemenţi critici.

Însă cine mai poate contesta costurile imense ale aparatului birocratic al băncilor centrale din lume, care este evident că nu s-ar justifica sub un autentic etalon aur, şi capitalul uman irosit la nivel privat cu analiza şi previzionarea politicii monetare? Fed avea 23000 de angajaţi în 2004, Banca Franţei 11800 în 2006 şi Bundesbank-ul 11400 în 2007, de exemplu. Comparaţi aceste costuri cu cele de extracţie, care oricum continuă în prezent, fiind şi mai motivată de cotaţia aurului la 1650 de dolari devalorizaţi.

Ieşirea lui Bernanke în public pe fondul pierderii legitimităţii Fed s-ar putea să aibă un efect invers decât cel scontat. Ar putea veni vremea când hulitele cătuşe de aur se vor reîntoarce, în cuda PR-ului de tip voodoo practicat contra etalonului aur şi când marile bănci zombie şi marile afaceri zombie şi o întreagă clasă intelectuală care parazitează sistemul monedei-decret îşi vor da obştescul faliment la revenirea unei monede marfă aleasă concurenţial pe piaţă de oameni liberi. Şi care, să o spunem la urmă, nu trebuie să fie aurul ci orice alege piaţa.

[Articol apărut într-o versiune mai scurtă în Finanţiştii]

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)