Noul chip democratic al „Festung Europa”

Carmen Dorobăț · 30 mai 2011

Întreaga Europă[1] a fost și este modelată de fenomenul migraționist, deși în istorie au existat episoade nefericite în care s-a încercat fortificarea ei. Însă vreme de secole, comercianți, manufacturieri și artiști au traversat continentul pentru a-și găsi de lucru și câteva milioane dintre ei au emigrat către America. Lumea de dinainte de Primul Război Mondial nu cunoștea politici guvernamentale speciale și controale vamale, migrația persoanelor și a factorilor de producție fiind respectată chiar și fără documente sau acte de identitate oficiale[2]. Schimbarea de peisaj de după 1914 nu a avut însă ca obiectiv o societate sigură și sănătoasă, ci mai degrabă ușurința cu care se pot desfășura acum supravegherile, controlul și mai ales, reglementarea.

Ultimele săptămâni ne-au pus în fața unui tip de naționalism zgomotos și a unor frontiere - fizice și metaforice - pe care le consideram de mult depășite, cel puțin în spațiul european. Partidul Poporului Danez, de extremă dreapta, a reușit să încheie o colaborare cu Guvernul Danemarcei pentru reintroducerea de controale în cadrul Spațiului Schengen, la granița cu Germania și Suedia[3]. Motivul? Combaterea imigrării ilegale și a crimei transfrontaliere. Colac peste pupăză, și Comisia Europeană se gândea, la jumătatea acestei luni, la noi metode pentru a reintroduce temporar controale la frontierele naționale din Spațiul Schengen, iritată fiind de problemele existente în Italia și Franța[4].

Iată așadar un motiv propice pentru o discuție pe marginea imigrării. Viziunea libertariană asupra acestor probleme s-ar putea dovedi de folos, ca în mai toate celelalte cazuri; de aceea, în cele ce urmează, ne propunem o expunere teoretică destul de succintă, care să pună accentul pe aspectele etice și economice.

1. Perspectiva libertariană asupra imigrării: două fațete

Crezul libertarian se sprijină pe un principiu central, acela al axiomei non-agresiunii, care afirmă că niciunui individ și niciunui grup de indivizi nu îi este permis să agreseze împotriva persoanei sau proprietății altcuiva. Inițierea forței sau amenințarea cu folosirea violenței este sinonimă cotropirii.[5] Prin urmare, legitimitatea sau nelegitimitatea unor acțiuni poate fi cântărită în funcție de atingerea pe care o aduc acestei axiome.

Este imigrarea o acțiune nelegitimă sau poate fi încadrată în sfera crimelor fără victime (victimless crime[6])? Dacă imigrarea, per se, presupune amenințarea sau încălcarea proprietății private a unor indivizi, ea este în mod necesar invazivă și atunci libertarienii sunt nevoiți să i se opună în totalitate. Dar dacă nu, aceeași sunt nevoiți să o susțină în totalitate.

Există două viziuni asupra imigrării în interiorul dezbaterilor libertariene. Având fiecare ceva neajunsuri și câteva diferențe, cele două puncte de vedere nu intră în conflict. Prima dintre acestea consideră că frontierele sunt limite artificiale, impuse de puterea coercitivă a aparatului statal, și prin urmare nelegitime. Așadar, fără state și fără granițe, însuși conceptul de imigrare ar dispărea. Acest argument este perfect valid într-o societate libertariană, dar poate fi criticat ca având o perspectivă mult prea de ansamblu – deoarece neagă realitatea împărțirii actuale a lumii după criterii de naționalitate și etnicitate.

Completarea acestor neajunsuri vine de la Hans-Hermann Hoppe, care definește imigrarea nu în funcție de granițele statului, ci în funcție de ordinea proprietății private. El afirmă că în ordinea naturală, imigrarea sau emigrarea nu sunt altceva decât ‚‚migrația unei persoane dintr-un cartier în altul’’[7] și prin urmare, singura situație în care acesta este fezabilă este prin achiziționarea și cedarea voluntară de titluri de proprietate. Prima abordare devine așadar redundantă, deoarece într-un sistem în care proprietatea privată se instituie ca mecanismul natural de restrângere a mobilității persoanelor[8], conceptul de ‚‚frontiere deschise’’ (open borders) este irelevant în absența unor spații aflate în proprietatea publică sau neapropriate. Dar cum spuneam și mai sus, aceste două perspective nu sunt însă în conflict. Prima dintre ele pune accentul pe toleranță și deschidere a granițelor, dar ideea de bază s-ar traduce ca absența frontierelor în forma lor din prezent. Iar cea de-a doua se bazează pe justețea respectării drepturilor naturale și desființarea limitelor teritoriale actuale, indiferent de gradul în care acest lucru ar reduce sau mări mobilitatea celor care vor să imigreze.

Ambele perspective diferă considerabil de cea din discursul administrației daneze: ‚‚Propriul nostru parlament ar trebui să decidă politica externă și legile privind imigrarea, nu orice altă entitate și în special nu înțelegerea dintre Uniunea Europeană și Turcia din anii ’80. Trebuie să decidem pentru noi înșine, deoarece aceste greșeli pot avea consecințe negative asupra culturii și societății daneze’’[9]. Asta pentru că o asemenea poziție este acceptabilă numai dacă ajunge până în punctul analizei la nivel de individ, altfel neavând niciun argument logic pentru a se opri la nivel de stat și societate în ansamblu[10]. Ce este esențial de înțeles, așadar, din perspectiva libertariană, este că privirea se mută la nivel de individ și ulterior, la nivel de comunitate constituită voluntar, iar puterea de decizie în restricționarea sau tolerarea imigranților este atribuită în virtutea dreptului de proprietate privată. Prin urmare, nu este nevoie de nicio politică națională specială pentru migrarea persoanelor.

Acestui cadru de lucru i se aduc multe argumente contrare, însă câteva dintre inconsistențele lor interne sunt lesne de scos la iveală. Mai întâi, migrarea inter-statală nu pune o problemă conceptual diferită de migrarea intra-statală. Ce diferență ar putea exista între decizia unui individ de a se muta într-un alt oraș al României și cea de a se muta într-un oraș din Spania? Beneficiile economice – după cum vom vedea – sunt prezente indiferent de situație. Iar acceptarea imigrării ca un lucru absolut legitim nu presupune în niciun caz adoptarea unei atitudini pacifiste[11], în aceeași măsură în care nimic din axioma non-agresiunii nu sugerează așa ceva. Cu alte cuvinte, orice individ care s-ar face vinovat de încălcarea patrimoniului unui alt individ va fi în aceeași măsură responsabil și va trebui ținut la distanță, indiferent dacă este cetățean local sau imigrant.

Mai apoi, toți acești opozanți ai imigrării sunt fără îndoială susținători ai emigrării. Baricadarea propriilor cetățeni în interiorul granițelor a devenit de mult o atitudine desuetă, totalitară și nici Uniunea Europeană sau Danemarca, oricât de extreme ar fi partidele politice, nu ar accepta o astfel de situație. Aici ne confruntăm însă cu o contradicție: dacă un individ are voie să părăsească o țară, indiferent de motive, pentru ca acest lucru să fie posibil, el trebuie să se poată muta într-o alta. Dar în situația în care toate statele ar interzice imigrarea, situație de altfel fezabilă și în contextul actual, ne-am confrunta, în cazul fiecărui stat, cu un regim totalitar care ar restrânge de fapt emigrarea. Pentru că oricare cetățean, deși ar avea voie să plece, nu ar avea unde să se ducă.

Într-un sistem al ordinii proprietății private, acest lucru este improbabil, fiind greu de imaginat o situație în care o persoană să nu poată achiziționa nici măcar un titlu de proprietate sau să nu fie primit de niciun proprietar din regiunea în care ar vrea să emigreze. Chiar și dacă acest lucru s-ar întâmpla, deciziile acelei comunități – deși nu i-ar aduce beneficii economice – ar fi voluntare și prin urmare, legitime.

2. Efectele economice ale imigrării

Miezul expunerii noastre îl reprezintă totuși analiza efectelor economice ale imigrării libere a persoanelor. Cele ce urmează nu sunt importante deoarece lasă aparența unei părți mai ‚‚practice’’, ci pentru că aceste argumente folosite acum de Danemarca, Franța sau Italia au la bază premise viciate. Întreaga teorie a libertății persoanelor tinde să fie încălcată din cauza credinței că efectele imigrării sunt negative.

Pentru început, o mică revenire la realitate: tendința de emigrare a locuitorilor multor țări spre Europa nu face decât să răspundă unor forțe ale pieței. În anumite zone, există un surplus de ofertă de muncă, ce pune mare presiune pe resursele limitate sau economiile încă nedezvoltate ale acelor regiuni. De aceea, acest surplus debușează, urmând regula de fier a economiei de piață, în zonele în care cererea de muncă este excedentară. Așadar, procesul imigrării pe considerente economice are drept rezultat beneficiile apărute în urma acomodării cererii și ofertei, pe o piață ca oricare alta. Este însă adevărat că piața muncii prezintă un vraf de probleme adiacente, printre care și anumite particularități de mobilitate a factorului de producție în cauză. Sunt acestea datorate imigranților sau prezenței statului în economie?

Șomajul

Un prim loc îl ocupă teama de exacerbare a șomajului, din cauza pătrunderii pe piață a unui volum mare de forță de muncă ieftină, acesta fiind unul dintre cele mai răspândite paralogisme. O primă dovadă potrivnică acestei afirmații – și poate cea mai puțin solidă – este că imigranții vin să ocupe doar posturile neatractive pentru lucrătorii europeni și pentru un salariu mult mai mic. Argumentul e de regulă respins de teama că, odată legalizată complet imigrarea, străinii s-ar bucura de aceleași privilegii pe piața muncii, s-ar putea organiza în sindicate și ar câștiga în final cât un muncitor european, dispărând locurile de muncă pe care cei din urmă să le refuze. Acest răspuns este însă insuficient: dacă imigranții doresc aceste slujbe prost plătite și dificile doar pentru că munca lor se află în ilegalitate, asta nu explică de ce sunt în continuare plătiți atât de puțin. Dacă munca lor nu este impozitată, nu dețin puterea sindicală a celorlalți și nici nu pot cere compensații, atunci cu atât mai mult ar trebui să fie mai atractivi pentru angajatori, în ciuda riscului asumat de întreprinzător pentru un contract la negru[12].

Mult mai important și mai robust este al doilea argument: perspectiva celor îngrijorați de imigrare pare să spună că într-o anumită țară, există un volum fix de cerere de muncă, pe care se luptă indigenii și veneticii, înlocuindu-se unii pe ceilalți. Procesele de producție se află însă într-o continuă evoluție și istoric, putem vedea că acestea au acomodat un volum din ce în ce mai mare de mână de lucru. Mai mult, un astfel de argument ar putea fi eronat folosit și împotriva progreselor tehnologice, deși este demonstrat că acestea nu duc la creșterea cotelor șomajului.

Mai rămân de spus două lucruri: întâi, chiar și dacă dimensiunile ofertei de muncă, venite prin imigranți, ar ajunge să depășească la un moment dat capacitățile de acomodare ale unor anumite zone, tocmai migrarea ar duce la echilibrarea marginală, progresivă, a acestor situații. Și mai apoi, imigranții nu contribuie doar la creșterea cantitativă a mâinii de lucru, ci și la creșterea cererii pentru bunuri și servicii, mărind în consecință și cererea de muncă.

Reducerea salariilor

Este fără îndoială adevărat că anumite industrii din țările europene ar avea de suferit de pe urma imigranților și salariile muncitorilor din aceste domenii ar scădea, ca urmare a abundenței de lucrători. Acest lucru ar veni totuși în beneficiul antreprenorilor și capitaliștilor, care ar avea la îndemână forță de muncă mai ieftină; astfel, ar putea opta pentru alte structuri de producție, mai rentabile și pentru reducerea costurilor, efecte care ar apărea în prețurile finale ale bunurilor produse. Altfel spus, dacă salariile nominale ale lucrătorilor autohtoni ar scădea, cele reale ar putea să crească, având în vedere scăderea prețurilor la bunurile de consum. Situația în oglindă este prezentă în țara de origine a imigranților, unde muncitorii rămași vor beneficia de o creștere a salariilor în urma penuriei accentuate de forță de muncă, dar pe cheltuiala antreprenorilor și capitaliștilor, confruntați acum cu prețul mai mare al unui factor de producție.

Însă indiferent care sunt efectele asupra câștigurilor proprietarilor de resurse, aceștia nu au un drept decât asupra aspectelor fizice ale proprietății lor, nu și asupra valorii acesteia.[13] Deoarece valoarea unei resurse este rezultatul interacțiunii între mii de persoane, care creează atât cererea cât și oferta de bunuri și servicii, a avea un drept asupra valorii proprietății înseamnă de fapt a avea dreptul de decizie economică în locul tuturor acestor indivizi.

În final, merită amintit un fenomen pe care l-am putea numi paradoxul concurenței: în vreme ce statele Uniunii Europene dezmembrează conglomeratele și companiile transnaționale de teama că acestea încalcă regulile concurenței, tot ele se luptă să-și subvenționeze producătorii autohtoni și să protejeze muncitorii indigeni de concurența externă. Într-o astfel de situație, e bine de văzut că la baza deciziilor politice nu stă niciun principiu solid, ci doar un emfatic populism.

Criminalitatea transfrontalieră

Problema criminalității transfrontaliere ridicată de Danemarca este una autentică, în sensul în care este fără îndoială prezentă. Dificultatea nu stă însă în termenul de ‚‚transfrontalier’’, ci în cel de prohibiție[14] și mai larg, în cel de criminalitate. Bunurile traficate – droguri, arme[15] - nu au ca intrinseci prețuri exorbitante, ca de altfel niciun bun economic. Valoarea lor este dată de piață, iar legile care interzic aceste tranzacții îngreunează producerea, vânzarea și cumpărarea lor. Datorită tuturor acestor restricții pe care trebuie să le depășească cei care se implică în astfel de afaceri, atractivitatea și valoarea bunurilor traficate crește proporțional cu costurile suferite de producători și distribuitori.

De aceea, având în vedere riscurile asumate, cei implicați recurg la acte criminale pentru a-și proteja investițiile sau dimpotrivă, pentru a încerca să acapareze afacerile altora. În vreme ce nu e nimic etic în folosirea violenței, trebuie observat totuși că prohibiția este cea care le creează acestor persoane structura pervertită de stimulente pentru astfel de acțiuni. Ridicarea restricțiilor și scoaterea în afara ilegalității a acestor bunuri care fac obiectul traficului transfrontalier și al criminalității ar reduce substanțial atât valoarea bunurilor tranzacționate, dar și riscurile și stimulentele pentru violență, lucrurile producându-se întocmai ca pe orice altă piață de bunuri și servicii, considerate acum legale.

Rămân totuși cazuri în care aceste acte criminale, ce depășesc granițele unui stat, nu fac obiectul unor crime fără victime, ci violează tocmai axioma non-agresiunii. Nici în aceste situații însă, vinovată nu se face absența controalelor vamale, ci sistemul de justiție. Într-un sistem libertarian, cu justiție privată, aceste probleme ar fi tratate la un nivel mai restrâns și în jurisdicții mai mici, fiind astfel mai ușor gestionabile. Fără pretenția eradicării unor probleme globale, atât legile, cât și pedepsele s-ar înăspri considerabil. Nu este însă cazul să insistăm asupra acestor lucruri acum, fiind suficient să arătăm că problema nu stă în niciun caz în acceptarea imigranților.

Sistemul de asigurare socială și bunurile publice

În final, poate punctul cheie al supărării unor state precum Franța sau Italia în privința unor imigranți ca cei veniți din țările arabe este presiunea pe care aceștia o pun asupra statului asistențial (welfare state). Presupunerea că acești indivizi imigrează pentru a se bucura de beneficiile sistemului de redistribuție nu este însă validă. Fără îndoială că posibilitatea de a fi un free rider în sfera bunurilor publice este tentantă și deseori i se dă curs, dar nu face în niciun caz obiectul unei politici imigraționiste care să-i țină pe cei tentați afară. Dimpotrivă, este tocmai o consecință a defectelor inerente ale sistemului de asigurare socială, care prin natura sa permite astfel de comportamente, dar nu numai imigranților, ci și propriilor cetățeni. Așadar, chestiunea imigrării și a statului asistențial sunt două probleme analitic distincte și trebuie tratate separat[16].

3. Practicabilitatea viziunii libertariene

Fără îndoială că o astfel de abordare a fenomenului imigraționist vine la pachet, în mod necesar, cu o serie de alte schimbări ale status quo-ului actual: desființarea sistemului de asigurări sociale, a sindicatelor, abrogarea legii salariului minim și eficientizarea sistemului legal sunt esențiale pentru ca imigrarea să creeze efectele benefice scontate. Este însă acesta un motiv suficient pentru amânarea unei decizii corecte, până când toate celelalte puncte ale programului sunt atinse?

Rothbard s-ar referi la această atitudine ca favorizând politicile laissez-faire la un înalt nivel filozofic, fără însă ca aceste principii să ajungă să fie vreodată puse în aplicare[17]; altfel spus, ‚‚gradualismul în teorie înseamnă perpetuitate în practică’’[18]. Cu atât mai mult cu cât fiecare dintre condițiile de mai sus, necesare unei politici a ușilor deschise, influențează și depinde de alte condiții, la rândul lor realizabile doar dacă întregul cadru este pus în practică. Astfel încât suntem prinși într-un cerc vicios, în care niciun obiectiv, nefiind autonom, nu mai ajunge să fie îndeplinit.

Ne rămâne ca soluție corectă doar încercarea de a obține acum aceleași rezultate care ar decurge dintr-o societate cu adevărat liberă, din ordinea naturală. Și asta oricât de precare ar fi condițiile pe care ni le pune la dispoziție sistemul de stat.


NOTE


[1] Deși având mai multe înțelesuri – în funcție de ce parte a baricadei a fost folosit – termenul de Festung Europa (Fortăreața Europa) este utilizat pentru a ilustra încercările ocupației naziste de a fortifica Europa centrală și a stopa invazia britanică.

[2] Vezi Bylund, Per, The Libertarian Immigration Conundrum, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, decembrie, 2005

[3] Schnegen state Denmark to re-impose border controls, BBC News Europe, mai, 2011, disponibil online

[4] Europe shuts door to illegal immigration, RIA Novosti, mai, 2011, disponibil online

[5] Vezi Rothbard, Murray, For A New Liberty: The Libertarian Manifesto, Collier Books, London, varianta online, Libertarian Application to Current Problems: War and Foreign Policy, pg. 269-303, Ludwig von Mises Institute, 2002

[6] Walter Block este cel care propune încadrarea imigrării în sfera crimelor fără victime. Acestea din urmă reprezintă o încălcare a Codului Penal, fără dovada prejudicierii sau vătămării unei persoane. Exemplele obișnuite includ legi privind ordinea publică, consumul și vânzarea de droguri, pornografia, prostituția sau jocurile de noroc. Toate aceste legi nu se bazează însă pe principiul daunei (harm principle), ci pe cel al ultrajului (offence principle), luând în considerare poziția morală și sentimentele societății în ansamblu. Vezi Block, Walter, A Libertarian Case for Free Immigration, Journal of Libertarian Studies, vol. 13, nr. 2, 1998, pg. 167-186.

[7] Vezi Hoppe, Hans-Hermann, Natural Order, the State and the Immigration Problem, Journal of Libertarin Studies, vol. 16, nr.1, 2002, pg. 75-97

[8] Hoppe susține că în cadrul ordinii naturale, imigrarea ar putea fi mult mai restrânsă decât la ora actuală, existând motive serioase pentru indivizi atât pentru a permite accesul pe proprietățile lor, cât și pentru a-l restricționa.

[9] Martin Henriksen este purtătorul de cuvânt pe politică externă al Partidului Poporului Danez. Declarația este consemnată în Hȕrryiet Daily News and Economic Review, disponibil online. Traducerea ne aparține.

[10] Atât Mises, cât și Rothbard sunt foarte critici la folosirea unor concepte holistice precum cel de societate și atrag atenția asupra imposibilității agregării unor valori subiective ca bunăstarea. Vezi von Mises, Ludwig, Human Action: A Treatise on Economics, cap. VIII: Human Society – A Critique of the Holistic and Metaphysical View of Society, Fox&Wilkes, San Francisco, 1996, pg. 145-157.

[11] Rothbard a fost de altfel destul de critic la adresa pacifismului de tip Tolstoi, deși discuția este purtată în alt context decât cel al lucrării noastre. Vezi Rothbard, Murray, Are Libertarians ‘Anarchists’?, disponibil online.

[12] Vezi Murphy, Robert, Upsidedown Luddism: The Case of Immigration, Ludwig von Mises Institute, octombrie, 2006, disponibil online.

[13] Vezi Hoppe, Hans-Hermann, op. cit.

[14] Și perioada de prohibiție a alcoolului din SUA era asociată cu grupările de gangsteri, până când barierele au fost ridicate și mafia subiacentă a dispărut ca prin minune. Vezi Block, Walter, A Libertarian Case for Free Immigration, Journal of Libertarian Studies, vol. 13, nr. 2, 1998, pg. 167-186.

[15] Spațiul și subiectul nu ne permit o pledoarie pentru legalizarea acestor bunuri și servicii. Rămâne de precizat doar că libertarienii, pentru că doresc legalizarea lor, nu susțin și utilizarea lor efectivă. Pentru o analiză comprehensivă, vezi Block, Walter, Pledoarii imposibile, editura Nemira, București, 1998

[16] Vezi Hoppe, Hans-Hermann, op. cit.

[17] Vezi Rothbard, Murray, The Mysterious Fed, The Free Market, vol. 9, nr. 10, octombrie 1991, disponibil online.

[18] Vezi Rothbard, Murray, For A New Liberty: The Libertarian Manifesto, Collier Books, London, varianta online, Epilogue: A Strategy for Liberty, pg. 304-330, Ludwig von Mises Institute, 2002. Traducerea ne aparține.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)