Teoria resurselor nealocate

Carmen Dorobăț · 17 februarie 2011

Recenzie:

The Theory of Idle Resources: A Study in Definition, 1939

de William Harold Hutt

Piața lasă claselor politice, nu doar celei românești, greșita impresie că poate fi reeducată să servească oricăror idealuri - pe cât se poate egalitariste. Din fericire însă, legea cererii și ofertei operează în afara capriciilor ideologice, iar piața, să o spunem de la început, e un bolnav închipuit al diverșilor doctori nepricepuți.

În ultimele luni în România, numeroase inițiative legislative au vizat astfel de tratamente ale pieței, în vederea creșterii activității economice, relansării economiei, reducerii șomajului sau ieșirii din criză. Propunerea de impozitare cu 400 de lei pe hectar a terenurilor nelucrate dorește – desigur! – să ajute integrarea în circuitul economic a resurselor nefolosite, în vreme ce creșterea salariului minim în domeniul privat la 700 lei sau sprijinirea sindicatelor prin proiecte europene vizează – cum altfel? – sporirea gradului de ocupare a forței de muncă.[1]

Dacă ne permitem să fim sarcastici este pentru că știm că doar pe o piață liberă resursele sunt angrenate în procesul de producție în modul cel mai eficient, proprietarii având dreptul să se folosească de bunurile lor cum cred de cuviință, fără a ține mai presus de binele propriu bunăstarea societății. Și mai știm și că intervențiile statului nu fac decât să perturbe activitatea întreprinzătorilor.

Totuși, oricât de fină ne-ar fi ironia și oricât am gusta-o, seriozitatea trebuie să intervină la un moment dat în discurs, pentru ca situația să poate fi dezbătută riguros, clarificator și fără digresiuni. În analizarea alocării eficiente a resurselor și în criticarea intervențiilor enunțate mai sus, economistul britanic William Harold Hutt[2] dă dovadă de o temeinicie exemplară.

De ce tocmai William H. Hutt?

Scrise în perioada în care ideile lui John M. Keynes despre șomaj se bucurau de un deosebit succes la public, lucrările lui William H. Hutt trădează, înainte de toate, conștiinciozitate și o consecvență de neînduplecat. Sugestiile sale erau însă, încă din acea perioadă, respinse ca învechite.[3] Totuși, nu atât pasiunile trecătoare ale academiei, cât vremurile pe care le trăim ne cer imperios să recuperăm teze care pot servi la o însănătoșire a opiniilor noastre.

Așadar, dacă în continuare vă propunem ‚‚The Theory of Idle Resources’’[4], o facem pentru că este mai mult decât o simplă provocare lansată lui Keynes acum mai bine de șapte decenii. Hutt își asumă o sarcină deloc ușoară: aceea de a explica procesele ce au loc pe o piață liberă, ce conduc la modelul optim de distribuire a resurselor, punând în prim plan consecințele reglementărilor și intervenției statului. Ne interesează în mod acut în ultima perioadă, subliniam și mai sus, această sensibilă situație a resurselor, alocate și nealocate, iar autorul lucrării menționate este echipat cu niște răspunsuri pertinente.

Ar fi de remarcat încă de la început răbdarea cu care Hutt se angajează într-o analiză plasată la nivel de indivizi, de acțiune antreprenorială, din care transpare ideea că pe o piață valoarea bunurilor este dată de preferințele și estimările consumatorilor. Conceptul de suveranitate a consumatorilor (consumers’ sovereignty) se va dovedi un instrument solid și convingător în argumentația sa (pe care îl vom trata totuși cu destulă precauție).

Hutt se servește și de alte ustensile folositoare, cum ar fi valoarea de capital (capital value), valoarea optimă de alocare, de întrebuințare (hire value) și valoarea reziduală (scrap value)[5]. Mulți termeni fac parte dintr-un jargon propriu autorului, construit din nevoia de a abstractiza și clarifica o problemă până în cele mai mici detalii. Toate aceste definiții și categorii servesc totuși la a recupera aspectele esențiale ale problemei resurselor nealocate, inactive (idle resources), pe care teoria lui Keynes, cu unicul ei concept de disutilitate[6] (disutility), le pierde din vedere.

Teoria resurselor nealocate

Teoria resurselor nealocate, pe care ne propunem să o discutăm aici, pleacă de la o observație importantă: aceea că este necesar să fim foarte atenți la concluziile pe care le putem trage când o anumită resursă – umană sau materială – este sau nu implicată într-o activitate productivă. Cu alte cuvinte, autorul insistă de la bun început pe ideea că doar explorând procesul și cauzele din spatele alocării sau nealocării resurselor, se poate emite o judecată pertinentă, care să ateste fie corecta funcționare a pieței, fie necesitatea intervenției guvernamentale.

Lucrarea lui Hutt ne va arăta, în detaliu, că există motive raționale din partea consumatorilor de a economisi și a nu cheltui, dar și motive raționale din partea producătorilor să retragă din uz, chiar și temporar, echipamente și alte resurse. Și șomajul poate ascunde un raționament valabil: antreprenorii nu angajează lucrători la nivelul prezent al salariilor, iar aceștia din urmă nu au dorința sau posibilitatea de a scădea prețul cerut pentru munca lor.

Pentru a combate poziția lui Keynes[7], autorul nostru își construiește întreg eșafodajul pe trei mari argumente. În primul rând, conceputul de utilizare totală a resurselor, ca o condiție absolută, nu are pentru Hutt nici înțeles și nici relevanță în contextul în care utilizarea resurselor nu se supune unor măsurări cantitative, cât calitative. În al doilea rând, nealocarea resurselor dintr-un anume punct de vedere poate fi privită ca utilizare eficientă dintr-o altă perspectivă. Și în cele din urmă, singura situație de nealocare a resurselor, ce duce la risipă și presupune un cost social, e cea care apare din restrângerea concurenței, prin coerciție și monopol.

Așadar, în acest context, Hutt distinge în principal șase situații de nealocare a resurselor, grupate după cauze esențial distincte, iar în viziunea sa, aceste categorii acoperă toate motivațiile posibile pentru neutilizarea unor resurse.

Prima categorie este cea a resurselor fără valoare sau devalorizate (valueless resources), resurse ce nu posedă valoare de capital (capital value), deși pot avea o oarecare valoare reziduală (scrap value). Pentru un antreprenor, utilizarea acestor resurse nu i-ar aduce profit, chiar dacă alocarea lor într-un proces de producție s-ar face fără costuri adiționale. Acesta este motivul pentru care aceste resurse rămân nealocate sau sunt scoase complet din procesul de producție și de-specializate.[8]

De cele mai multe ori, resursele materiale, cum ar fi terenurile odată cultivate ce nu mai sunt lucrate, trec prin faza de lipsă temporară de valoare (temporary valueless). În această situație, aceste resurse au valoare de capital, fără a deține o valoare optimă de alocare, întrebuințare sau o valoare reziduală mai mare decât valoarea de capital. Prin urmare, nealocarea lor este motivată tocmai de caracterul temporar al imposibilității valorificării lor și de costurile suplimentare ale de-specializării, ceea ce arată că lucrul cel mai rațional este ca acestea să rămână nealocate, păstrându-li-se valoarea de capital, până când vor redobândi o valoare de alocare în producție.

Este de prisos, cred, să mai atragem aici atenția că un impozit, de felul celui menționat în primele paragrafe, se poate dovedi cel puțin inutil în încercarea de a crește activitatea economică, dacă nu cât se poate de dăunător. În cazul mâinii de lucru, există puține cazuri de resurse fără valoare; autorul face referire la cei cu problemele mentale, la cei grav bolnavi sau la copii, pe aceștia din urmă considerându-i ca fiind nevalorificabili temporar.

Mult utilizată de frazeologia politică, „creșterea activității economice” are sens numai dacă, spune Hutt, o privim ca o scădere a raportului dintre resursele cu valoare de capital nealocate și totalul resurselor cu valoare de capital, cele fără valoare neavându-și locul în această ecuație. Dacă resursele nu au valoare în mod natural sau se devalorizează în mod voluntar, la nivel de decizie individuală, a proprietarului, Hutt declară că din punctul de vedere al binelui și beneficiilor sociale, nu există niciun cost care să ridice probleme. Nu fără consecințe pentru societate este însă situația când aceste resurse își pierd valoarea și pot fi nealocate în urma unei intervenții a statului, monopol sau coluziune.

Cel de-a doua situație de nealocare este de fapt o utilizare deghizată. Pseudo-nealocarea (pseudo-idleness) are loc când valoarea de capital a resurselor este mai mare decât valoarea reziduală, dar valoarea lor netă de întrebuințare, de angajare în producție (net hire value) este nulă. În situația de față ne putem întreba de ce resursele rămân specializate, dar nu sunt nici utilizate, nici reorientate spre alte domenii.

Răspunsul autorului este limpede: esența unei pseudo-nealocări reprezintă păstrarea disponibilității resursei. Disponibilitatea (availability) este în mod continuu procurată printr-o investiție de capital – în cazul resurselor materiale – sau de o promisiune, o anticipare a veniturilor – în cazul forței de muncă, până când resursa devine utilizabilă. Printre cele mai ușoare exemple se numără televizorul sau aparatul de radio din mașină, stocurile de produse de la supermarket sau și mai bine, stațiile de pompieri. Toate acestea le aduc satisfacție consumatorilor doar pentru motivul că sunt permanent disponibile, deși nu sunt folosite cu regularitate și au perioade mari de inactivitate.

În această categorie a pseudo-nealocării intră și infrastructura și echipamentul în curs de fabricare; cu alte cuvinte, toate resursele în proces de specializare sunt angajate și doar fals inactive. Se adaugă mâna de lucru fie în concediu, fie șomeră, dar care, în acest al doilea caz investește în învățământ[9] sau este implicată activ în căutarea unui loc de muncă.

Prezentă doar în cazul forței de muncă, exemplul concludent pentru a treia categorie, nealocarea deliberată (preferred idleness), este reprezentat de perioadele de șomaj datorate nevoii de timp liber și relaxare (leisure). Există bineînțeles și alte motive, poate mai puternice, care pot face un individ să prefere să fie șomer în loc să se angajeze. Prin ele, autorul numără orgoliul și prestigiul (care îl împiedică să aleagă o slujbă sub standardele sau calificările sale), plictiseala sau chiar lenea. Hutt afirmă că acest tip de nealocare nu implică niciodată o utilizare greșită a resurselor, din punct de vedere economic; de aceea, politicile economice nu au a se preocupa de astfel de situații. Nealocarea poate fi însă blamată, spune autorul, cu ajutorul preceptelor morale, care înfierează risipa și proasta gospodărire a propriilor resurse.[10]

Aici, Hutt deschide un domeniu sensibil – acela al asistenței sociale și în special al ajutorului de șomaj. Autorul atrage bine atenția asupra stimulentelor distorsionate ale lucrătorului, care beneficiază de un venit decent chiar și atunci când nu lucrează, arătând cum ajutorul de șomaj funcționează ca un imbold pentru inactivitatea preferențială. La fel de bine, în cazul în care societatea se arată a fi permanent dispusă să ofere o plasă de siguranță în cazurile extreme, asistența socială încurajează comportamentul iresponsabil al lucrătorilor.

În cea de-a patra categorie, resursele se află în nealocare participativă (participating idleness) atunci când starea de inactivitate le asigură proprietarilor obținerea de rente de monopol. Acesta este un privilegiu pe care, după cum afirmă Hutt, proprietarii resurselor îl obțin fie în mod privat, prin comportament coluziv, fie în mod legal, cu ajutorul instituțiilor de stat și al legislației.

Practicile restrictive oferă privilegiul unei rente de monopol, iar profitul este mai mare dacă resursele sunt utilizate parțial, fiind astfel în mod artificial mai rare și pe cale de consecință, mai scumpe. Situația este deosebit de evidentă în cazul sindicatelor, problemă spinoasă, spuneam, și în România. Poziția lor privilegiată le permite să restrângă folosirea mâinii de lucru, împiedicând și crearea de noi locuri de muncă, iar grevele și boicoturile pun presiune pe angajatorii nevoiți să crească nivelul salariilor peste cel în concordanță cu productivitatea.

Aici, autorul sapă la unul din pilonii de bază ai „economiei sociale de piață”: salariul minim, al cărui nivel crește adesea în urma presiunii negocierilor colective. Hutt explică mai întâi că efectele acestei politici se răsfrâng tocmai asupra celor mai săraci, cărora le este negat un loc de muncă, dacă remunerația potrivită pentru productivitatea lor nu depășește pragul minim. Mai mult, lucrătorii își îndreaptă în mod greșit supărarea pentru această situație către angajatori, cei care nu fac decât să răspundă în modul optim la oportunitățile puține rămase, restrânse de reglementările pieței muncii.

Punctul sensibil al nealocării participative a resurselor este că odată pornit acest sistem, el se transformă într-un cerc vicios. Cei în posesie de privilegii doresc să restrângă în permanență competiția, să forțeze aplicarea de contingente și aranjamente distributive, având grijă totodată să nu își angajeze complet resursele.

Pentru a detalia acest tip de nealocare, Hutt folosește în continuare alte două categorii: nealocarea silită și capacitatea potențială rezervată; acestea dau naștere atât nealocării participative, cât și altor forme de inactivitate – pseudo-nealocarea sau nealocarea deliberată.

Nealocarea silită (enforced idleness) face referire la deraierea resurselor specializate către scopuri neproductive, prin reglementare, mercurial, contingente, greve sau boicoturi. Unele resurse ajung în această situație să nu fie re-specializate dintr-o oarecare inerție sau din cauza nealocării participative.

Poate părea puțin ciudat că autorul nu leagă, în mod indisolubil, conceptul de nealocare silită de coerciția exercitată de instituțiile și reglementările statului. Dacă nu o face, este pentru că afirmă, de exemplu,

că legislația privind protecția mediului nu poate fi privită ca fiind coercitivă. În viziunea lui Hutt, acțiunile instituțiilor statului care urmăresc binele colectiv și păstrarea libertății pieței fac parte dintre restricțiile așa-zis naturale. Mai mult, autorul mai spune și că nealocarea nu este, la urma urmei, decât un indicator al unei acțiuni ce ar putea sau nu să se materializeze într-un efect negativ: irosirea resurselor.

Despre capacitatea potențială rezervată (withheld capacity) Hutt discută în capitolul despre nealocarea participativă. Aceasta apare când resursele nu sunt folosite decât parțial, cu scopul de a obține profituri mai mari din cauza unei rarități artificial crescute a resursei. Dacă unele dintre acestea se reorientează totuși spre alte specializări și redevin active, autorul nu le mai consideră ca făcând parte din capacitatea potențială rezervată, ci le include în categoria resurselor sustrase din scopurile productive inițiale.

În final, nealocarea agresivă (aggresive idleness) include situațiile când restrângerea voluntară a capacității de producție are ca scop crearea unei bariere la intrarea altor actori pe piață, fiind, prin urmare, un mijloc de apărare colectivă a celor care se bucură de rente de monopol.

Concluzia studiului lui Hutt ne mai arată un lucru important: creșterea gradului de nealocare al resurselor reprezintă cel mai întâlnit răspuns în situații de criză financiară. Restrângerea capacității potențiale îi ajută pe producători să-și minimizeze pierderile, în principal pentru că pe timp de criză, spune autorul, întreprinzătorii își fac calculele pe termen scurt.

Soluțiile lui Hutt și criticile noastre

Un cititor atent poate lesne observa că până în punctul de față am omis să discutăm pe larg soluțiile propuse de Hutt problemelor pe care le identifică. Dar le-am lăsat cu bună știință spre final, pentru a putea să îi adresăm, cu delicatețe, și câteva critici.

Pentru început însă, să spunem că Hutt se dovedește într-o mare măsură apropiat de teoria economică a Școlii Austriece. Pe tot parcursul lucrării sale transpare convingerea că procesul pieței poate descoperi și distribui resursele pe căile cele mai potrivite să satisfacă dorințele consumatorilor. Totodată, este clar și cum politicile publice eșuează în a găsi modelul de distribuție optim al resurselor umane și materiale, din cauza imposibilității de a obține informațiile referitoare la preferințele individuale și absenței incitativelor de a acționa în vederea satisfacerii acestora.

Din dorința de a-l combate pe Keynes, Hutt s-a poziționat și în cadrul teoriei austriece a ciclurilor economice, arătând că o politică monetară expansionistă, țintită să stimuleze cererea agregată nu are drept rezultat real decât deraierea și ulterioara canalizare a resurselor în scopuri diferite de acelea în care s-ar fi dovedit cel mai productive.

Reparcurgând structura eseului, schițată mai sus, observăm că motivațiile nealocării resurselor ar putea fi împărțite în două mari categorii: nealocare voluntară și nealocare involuntară (cu sensul de forțată, silită, impusă). În prima categorie intră resursele fără valoare, pseudo-nealocarea și nealocarea preferențială, situații ce nu aduc nicio atingere ordinii proprietății private, iar în opoziție, nealocarea participativă, cu subtipurile nealocării silite sau a resurselor distorsionate de la modelul dorit de piață. Hutt evită să folosească decisiv aceste dihotomii: voluntar/involuntar, ordinea proprietății private/coerciția aparatului statal - distincții, credem noi, fundamentale. Motivele acestei absențe îi sunt, la rându-le, imputabile.

În primul rând, referitor la privilegiul rentelor de monopol, Hutt va scoate în lumină mai mult vina privată, egoismul antreprenorilor. Deși menționează că pe o piață perfect liberă cartelurile și monopolurile ar avea puține șanse să devină stabile, eșuează în a trasa diferența esențială între un monopol natural, prin eficiență, supus permanent schimbărilor pieței și un monopol coercitiv, dictat pieței prin aparatul statal.[11]

În al doilea rând, întregul concept de restrângere a producției, de capacitate potențială rezervată, este aplicat în mod eronat pieței libere. Într-o lume în care resursele sunt rare, orice proces de producție care tinde să atingă diferite scopuri implică alegeri și alocări care restrâng producția dintr-un scop spre altul; cu alte cuvinte, astfel de restrângeri decurg în mod natural din raritatea resurselor.[12]

Tot în acest caz, autorului îi lipsește o motivare solidă, din punct de vedere epistemologic, a folosirii distincției optim/suboptim, atunci când arată că monopolurile[13] nu produc la nivelul adecvat unei piețe libere. Aceste dimensiuni „optime” nu pot fi cunoscute economiștilor în mod a priori sau printr-un raționament praxeologic, ci pot fi în cel mai bun caz, deduse din observații empirice. Și atâta vreme cât acest nivel optim nu poate fi dedus decât cu ajutorul pieței, ce criteriu de justețe, al prețului sau al productivității, mai poate fi folosit pe piață? Și mai mult, pe o piață liberă, mai este posibilă distincția între prețurile de monopol și cele „competitive”?

Această perspectivă a lui Hutt e însă alimentată și de conceptul de consumers’ sovereignity, în care consumatorul este diferit de producător și acesta din urmă trebuie pedepsit când încalcă suveranitatea celor dintâi. Vă preveneam încă de la începutul lucrării de față că această noțiune trebuie tratată cu precauție. Cu alte cuvinte, Hutt afirmă că binele colectiv al consumatorilor trebuie servit cu orice preț, în pofida binelui individual al producătorilor.

Din nefericire, aceste abordări sunt problematice, pentru că dau libertatea transgresării ordinii proprietății private și promovează un concept eminamente politic și coercitiv, acela al suveranității[14]. Producătorii sunt și consumatori în aceeași măsură în care consumatorii sunt la rândul lor producători. Nici unii, nici alții, nu dețin pe o piață liberă posibilitatea de a constrânge cealaltă parte, nu dețin o suveranitate asupra celorlalți. Ce posedă ei este doar auto-suveranitatea[15], asupra propriei persoane și a proprietății. Doar producătorul poate decide cât din resursele sale alocă producției și cât reține.

În final, mai merită spus că pe tot parcursul lucrării despre teoria resurselor nealocate, apare ca un fir roșu afirmația cum că economiștii nu pot emite judecăți de valoare; totodată, ne mai spune autorul, cei care ar trebui să încerce minimizarea costului social și creșterea bunăstării colective sunt politicienii, oamenii de stat, legiuitorii, în mâna cărora se află puterea de a se folosi de criteriile etice. Acel „ar trebui”, ne arată chiar Rothbard[16], este primul semn al saltului din poziția de economist în aceea de etician, gimnastică ce atrage după sine necesitatea unei justificări. Dar din păcate, Hutt rămâne deficitar și la acest capitol.

Și ca să ne vindecăm de spaima că principiile etice devin un artizanat al statului, nu este nevoie să mai spunem decât atât: costurile și beneficiile sunt, în mod fundamental, subiective la nivel de individ și nu pot fi sociale sau colective, pentru că „nu pot fi agregate, nu pot fi măsurate cantitativ, și nu pot fi, a fortiori, comparate între indivizi”.[17]

Mici concluzii

Pentru cititorul astfel prevenit, orice inadvertențe ale teoriei resurselor nealocate sau micile simpatii utilitariste a lui W.H. Hutt vor fi ușor de depistat, iar motivațiile lor lesne de dedus. Alte critici, dar și laude mai pot acoperi probabil destule pagini despre același autor[18]. Cu toate acestea, să spunem în încheiere numai că „The Theory of Idle Resources” se dovedește în contextul actual deosebit de utilă; și fără îndoială că pentru un economist cu destulă aplecare asupra Școlii Austriece, contribuția lui William Hutt nu merită pierdută.

Și chiar dacă recenziile nu mai cântăresc foarte mult în ziua de astăzi, sperăm că cea care se încheie aici să se fi ridicat la înălțimea lucrării tratate și mai ales, să vă fi invitat, într-un mod plăcut, la lectură.


Note:


[1] Mai multe detalii despre aceste măsuri ale Guvernului pe site-ul Consiliului Național de Formare Profesională al Adulților, respectiv în articolele din Adevărul și Realitatea.

[2] William Harold Hutt s-a născut la Londra, în 1899. După absolvirea prestigioasei London School of Economics, a predat la Universitatea din Cape Town și la numeroase universități din Statele Unite, fiind profesor emerit la Universitatea din Dallas pînă la moartea sa, la 1988. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără: A Theory of Collective Bargaining (1930), Keynesianism – Retrospect and Prospect (1963) sau A Rehabilitation of Say’s Law (1974).

[3] A rămas consemnată o declarație amuzantă a profesorului W.H. Hutt, de pe vremea cînd preda studenților Universității din Dallas: „Majorității economiștilor le este uitată opera după ce mor. Eu beneficiez de distincția singulară de a-mi fi fost uitată întreaga operă din timpul vieții.” (apud Ebeling, Richard, W.H. Hutt: A Centenary Appreciation, The Freeman, vol.49, no.8, August, 1999)

[4]Hutt, William Harold, The Theory of Idle Resources: A Study in Definition, Alden Press, Oxford, UK, 1939

[5] Prin valoare de capital, Hutt înțelege valoarea estimată a unei resurse, bazată pe cererea și oferta de pe piață. Aceasta poate crește odată cu investițiile care duc la specializarea și angajarea resursei într-un anumit proces de producție. Capital value este diferită de hire value, care reprezintă valoarea optimă de întrebuințare, de alocare în producție; o resursă deține hire value cînd este profitabil să fie alocată de proprietar în scopul cel mai productiv, ales de mecanismul unei piețe libere. Cît despre scrap value, aceasta reprezintă valoarea reziduală, ce poate fi recuperată la încetarea utilizării sau odată cu de-specializarea unei anumite resurse.

[6] Prin disutilitate, Keynes înțelege atît utilizarea ineficientă, contraproductivă a resurselor materiale și umane, cît și gradul în care un bun nu reușește să satisfacă dorințele consumatorilor.

[7] Eseul lui Hutt se situează în vizibilă opoziție față de teoriile lui Keynes. Acesta din urmă milita pentru creșterea cheltuielilor, ocuparea deplină a forței de muncă, producție la capacitate maximă; iar în cazul în care publicul nu era de acord, propunea controlul agresiv al guvernului asupra pieței, stimulînd cererea agregată și descurajînd economisirile prin politici monetare inflaționiste și fiscalitate crescută.

[8] Aici, Hutt se referă la procesul de scrapping, definit ca distrugerea specializării unor resurse, pentru a permite recuperarea valorii reziduale sau reorientarea lor spre alte procese de producție.

[9] În mod deosebit, autorul precizează că investiția în procesul de învățare trebuie să fie voluntară. Ca un comentariu, el mai atrage atenția că ridicarea pragului pentru învățămîntul obligatoriu nu face decît să distorsioneze piața și resursele umane în scopuri neproductive.

[10] Textul lui Hutt suferă în acest loc de o inconsistență majoră: dacă pentru început, se sugerează educarea pașnică, chiar printr-o simplă predică, a celor care preferă să nu muncească, după cîteva paragrafe, se va propune educarea forțată a tinerilor - și chiar și a adulților! - în vederea combaterii indolenței ce nu permite angajarea optimă a resurselor umane.

[11] Vezi Rothbard, Murray, Man, Economy and State with Power and Market, 2nd Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004 – Cap. X: Monopoly and Competition, pg. 659 și urm.

[12] Vezi și von Mises, Ludwig, Human Action: A Treatise on Economics, 4th Edition, Fox&Wilkes, San Francisco, 1963, ch. XV: The Market, pg. 257 și urm.

[13] Facem precizarea că apărarea noastră se îndreaptă numai asupra monopolurilor prin eficiență, care pot apărea în mod natural pe o piață nereglementată.

[14] Vezi Rothbard, Murray, Man, Economy and State with Power and Market, 2nd Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004 – Cap. X: Monopoly and Competition, pg. 659 și urm.

[15] Idem

[16] Vezi Rothbard, Murray, The Myth of Efficiency, extras din The Logic of Action I: Method, Money, and the Austrian School, Cheltenham, UK, 1997, pp. 266-273

[17] Idem

[18] Pentru alte excelente aprecieri și discuții minuțioase ale lucrărilor lui W.H. Hutt, vezi Egger, John, Contributions of W. H. Hutt, History of Economics Society, Richmond, Virginia, iunie, 1989 și Salerno, Joseph, The Essence of Hutt, Ludwig von Mises Institute, decembrie, 2009, disponibil online.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Trebuie discutat şi în legătură cu distrugerea resurselor. Un teren dacă este cultivat prea mult se va distruge. Terenul are nevoie de un timp în care să nu fie cultivat, sau poate chiar să fie cultivat numai cu buruieni. Terenul trebuie să fie lăsat să fie cât mai bogat în cât mai multe feluri de minerale şi de aceea cel mai bine este să existe pe el culturi cât mai mixte. Pe un teren foarte sărac în minerale, plantele se vor îmbolnăvi repede, vor avea nevoie de chimicale pentru a fi ţinute în viaţă şi vor ieşi foarte sărace în nutrienţi şi astfel se ajunge să mâncăm mâncare toxică şi nehrănitoare.

    Remus · 27 februarie 2011, 08:09 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)