Ce le-a făcut Statul pensiilor noastre?

Tudor Smirna · 16 decembrie 2010

Pensia: o primă definiție

Pensia este un aranjament prin care se pune la dispoziție un venit suplimentar pentru o perioadă în care beneficiarul nu mai este capabil sau dornic să obțină în mod activ acel venit.

Chiar dacă se pot imagina mai multe variante ale unui astfel de aranjament, să ne concentrăm aici pe unul foarte des întâlnit: o persoană plătește lunar o anumită contribuție pe perioada vieții active urmând ca de la o anumită vârstă să beneficieze de un venit lunar până la sfârșitul vieții. Dar mai întâi, pentru a porni expunerea problemelor de la un nivel elementar urmând să adăugăm treptat considerații suplimentare, să discutăm aranjamentul de mai sus într-o formă simplificată: o persoană plătește lunar o anumită contribuție pe perioada vieții active, urmând ca de la o anumită vârstă să beneficieze de un venit lunar pentru o perioadă prestabilită de ani.

Categorii ale acțiunii. Scopuri, mijloace, preferință de timp, consum, economisire, bunuri de diferite ordine, formarea capitalului

Un model de pensionare astfel simplificat ne deschide posibilitatea de a surprinde câteva fenomene esențiale ale analizei economice. Cazul cel mai elementar al aranjamentului de pensionare postulat mai sus este exemplul unui individ și al activității sale de economisire. Detalierea acestui exemplu ține în tradiția gândirii economice de economia de tip Crusoe, adică economia unei persoane izolate. Putem vedea, de pildă, în Rothbard 2008, cap. 1, felul în care este expus conceptul de acțiune umană și obținute pe cale deductivă categoriile acțiunii umane.

Un adevăr axiomatic este acela că omul acționează conștient pentru atingerea scopurilor, folosind mijloace rare (resurse limitate), într-un context al acțiunii în care există și resurse nelimitate (condiții ale acțiunii). O categorie a acțiunii umane demonstrabilă a priori este preferința de timp: omul preferă să își atingă scopul în cel mai scurt timp cu putință (Rothbard, 2004, p. 15)[1]. Raritatea mijloacelor implică preferința pentru satisfacerea anumitor scopuri înaintea altora: se poate conceptualiza aranjarea preferințelor într-o scară a scopurilor, de la cele mai valoroase la cele mai puțin valoroase. Pe cale de consecință se deduce legea utilității marginale descrescătoare a unităților consecutive dintr-un anumit mijloc și a diverselor unităților din mijloace diferite. De asemenea, se deduce o distincție esențială între bunuri de consum, care pot satisface imediat anumite scopuri, și bunuri de producție, sau de capital, care pot ajuta la atingerea scopurilor într-un mod indirect, printr-un proces implicit cronofag de transformare a lor în bunuri de consum. Se poate distinge astfel o succesiune de factori de producție de diferite grade, sau ordine, după cum sunt aranjați în etape de producție mai apropiate sau mai îndepărtate în timp de momentul consumului, adică al atingerii scopului final. De menționat că această succesiune nu este una tehnologică, ci una teleologică: intenționalitatea acțiunii umane este cea care structurează operațiile de producție în etape temporale.

Singura modalitate prin care se poate crește cantitatea de bunuri de consum în viitor este abținerea parțială de la consumul întregului stoc de bunuri disponibile în prezent și utilizarea bunurilor de consum rămase neconsumate ca factori de producție, alocarea lor ca bunuri viitoare. Am descris economisirea ca sursă a bunăstării viitoare. În Rothbard 2008, 47-70, putem vedea modul elementar de formare a capitalului și problemele care apar în conexiune cu acest proces. Robinson Crusoe trebuie să se abțină de la consumarea tuturor fructelor de pădure pe care le culege pentru a-și asigura timpul și energia necesare construcției unui băț cu care să își crească producția de fructe de pădure în unitatea de timp. Bățul este un bun de capital, parte a unei structuri de producție incipiente. Odată cu producerea lui, până se va uza prin folosire, Crusoe va beneficia de mai multe fructe de pădure în același timp de muncă și astfel va putea fie să își crească producția, fie să obțină aceeași bunăstare într-un timp de muncă mai mic.

Dacă Robinson alege varianta a doua, avem un caz de pensionare in nuce. Pentru a fi și mai clar, putem să ne imaginăm că Robinson Crusoe muncește timp de un an acumulând și conservând hrană pentru ca apoi să se bucure de stocul de capital agonisit, pe care îl poate consuma fie în timpul următorului an, în care poate decide să ia o pauză de muncă, fie în diferite alte ritmuri, după cum preferă mai mult sau mai puțin satisfacerea nevoilor prezente în comparație cu cele viitoare anticipate.

Dificultăți la pensionare într-un univers Crusoe versus beneficiile unui sistem complex de diviziune a muncii

Nu este greu de înțeles că raționamentul de mai sus nu poate fi generalizat pentru orice perioadă de timp. Nu ne putem închipui în mod realist că Robinson ar putea să-și formeze timp de 20 sau 40 de ani o structură complexă de producție și să acumuleze o varietate de bunuri de capital care să îi servească pentru satisfacerea nevoilor timp de alți 20 sau 40 de ani[2].

Însă într-o economie caracterizată de interacțiunea dintre un număr mai mare de persoane care schimbă între ele bunurile obținute prin apropriere primară, producție sau alte schimburi anterioare legitime, la rate de schimb exprimate într-un bun etalon care se selectează treptat pentru calitățile sale de mediu de schimb, așadar prin coordonarea complexă posibilă datorită practicării schimburilor mediate de o monedă la prețuri care permit calculul economic, este realist să presupunem că se poate obține în timp o structură de producție extinsă și complexă, prin formarea și menținerea unei diversități remarcabile de bunuri de capital în cantități care să asigure în viitor bunăstarea relativă, pentru o perioadă definită oricât de lungă, acelor persoane care au economisit suficient în perioada lor activă.

Ar fi bine să fixăm în acest punct al expunerii ideea că valoarea energiei umane depuse într-un proces de producție este derivată din valoarea bunurilor de consum care se vor produce prin acel proces (iar valoarea acestor bunuri este expresia monetară a interacțiunii preferințelor consumatorilor —este, cu alte cuvinte, expresia scărilor de valori ale persoanelor care licitează pentru adjudecarea acelor bunuri pe piață). Economiștii utilizează noțiunea de productivitate marginală actualizată pentru a arăta că salariul unui lucrător este justificat economic de excedentul de valoare pe care energia sa îl aduce în rezultatul final, mai mult sau mai puțin întârziat în timp, al procesului productiv. Actualizarea în prezent a acestei valori viitoare se face cu rata dobânzii, care este manifestarea pe piață a fenomenului preferinței de timp, amintit mai sus.

Pensia este, în această perspectivă, acea parte din valoarea energiei umane depuse de lucrător în timpul perioadei active pe care preferă să nu o consume pe măsură ce este creată, ci să o economisească pentru o perioadă viitoare. Bineînțeles, există atâtea scheme potențiale de economisire câți economisitori într-o economie complexă. Teoretic, nivelul beneficiilor de la vârsta pensionării, modul mai mult sau mai puțin uniform de economisire sau consum în timp, perioada de economisire sau de consum a beneficiilor, alegerea unei scheme pur individuale sau a uneia asociative, iar aceasta din urmă pe criterii locale, în funcție de angajator sau de un fond de investiții și multe alte detalii concrete trebuie să rămână la alegerea liberă a posibilului viitor pensionar individual, neexcluzându-se nici opțiunea de a nu economisi nimic pentru vreo perioadă viitoare.

Credem că a fost necesar tot acest demers explicativ pentru a evidenția sursa bunăstării sau sustenabilității în societate și crearea ei prin acte individuale de abținere de la consumul imediat[3]. Din acest punct de vedere pensia este un mod particular de economisire răbdătoare și apoi de consumare lentă a acestei bunăstări.

Însă există totuși dificultăți la pensionare și într-o economie complexă, dacă definim pensia mai constrângător.

O definiție mai complexă a pensiei: elementul asigurabil

Prima definiție pe care am dat-o mai sus pensiei conține în plus față de cea de-a doua detaliul că persoana care a economisit se poate bucura de la o anumită vârstă de un venit lunar până la sfârșitul vieții. Această perspectivă asupra instituției pensionării ne invită la o discuție despre cum se pot și cum nu se pot asocia pensionarii pentru a beneficia de pensie în modul definit.

Pensia privită astfel este un tip de asigurare combinată cu o componentă de economisire relativ intensă. Faptul că este un tip de asigurare impune însă anumite restricții. În tradiția distincției Knight-Mises între risc și incertitudine[4], există mai multe restricții la constituirea un mulțimi de persoane asigurabile.

Este impropriu să vorbim de asigurare în cazul unei mulțimi formate dintr-o singură persoană, ci doar de economisire simplă. Nu putem supune un astfel de aranjament predicțiilor bazate pe calculele cu probabilități, ci putem vorbi doar de o vagă probabilitate de caz, care nu poate servi unei scheme de asigurări, pentru că incertitudinea care o caracterizează nu este posibil de surprins în calculele actuariale proprii activității asiguratorii.

Probabilitatea de clasă în schimb este asigurabilă. Pentru acest lucru este suficientă observarea unui fenomen asigurabil pentru o perioadă suficientă de timp astfel încât să fie posibilă calcularea probabilităților și în consecință a unei prime de asigurare realiste. Pensia, așa cum este definită mai sus, ar putea fi înscrisă în cadrul riscurilor asigurabile, în sensul că are o componentă de asigurare de viață, primele plătite în perioada vieții active și beneficiile lunare primite în perioada pensionării fiind posibil de corelat cu speranța de viață a grupei în care se înscrie beneficiarul.

Există, însă, două condiții pentru definirea unui colectiv asigurabil, care țin de modul cum este definit riscul, spre deosebire de incertitudine:

a.      Condiția de cunoaștere istorică: trebuie să avem o clasă clar definibilă și în cazul căreia se poate identifica un istoric cert al comportamentului general al clasei.

b.      Condiția de comportament aleatoriu omogen al elementelor clasei: trebuie să nu putem ști nimic mai mult despre elementele particulare ale clasei decât că se supun regulii de comportament de la punctul precedent. (Dacă putem face o selecție discriminatorie între elementele unei submulțimi și restul elementelor, nu avem un singur colectiv asigurabil ci, de fapt, două distincte.)

Efectul acestor condiții pentru instituția pensiilor este acela că oricând se formează un colectiv care nu este omogen din punct de vedere al probabilităților definitorii, nu mai avem un aranjament din sfera asigurărilor (adică o schemă de redistribuție dictată nesistematic de o situație care pentru elementele particulare este accidentală, dar care privită global este previzibilă în lumina datelor colectate într-o perioadă trecută mai mult sau mai puțin îndelungată), ci unul din sfera redistribuției sistematice, voluntare sau impuse prin agresiune.

Cu alte cuvinte, dacă se dorește includerea necontradictorie a instituției pensiilor —în măsura în care definim pensia ca mai sus— într-un cadru asociativ, suntem constrânși, din motive ce țin de calculul probabilităților și tehnica asigurărilor, să o subscriem instituției asigurărilor de viață. Or în acest caz nu putem crea clase de asigurați după cum dorim, ci în funcție de riscul de moarte, cuantificabil prin statisticile existente privitoare la speranța de viață a populației vizate.

Mai mult, riscul de moarte este doar unul din criteriile de discriminare inter și intrageneraționale. Competiția pe o piață liberă ar duce la continua redefinire a claselor în sensul creșterii numărului diverselor clase și micșorării numărului mediu de membri ai grupurilor particulare. În mod tradițional, pentru obținerea stabilității tehnice actuariale în cazul pensiilor se iau în calcul, pe lângă riscul de moarte, riscul de invaliditate, retragere și pensionare la vârstă diferențiată.[5]

În încheierea acestei analize teoretice, putem trage două concluzii majore: în primul rând, că pensionarea se poate face în diverse moduri și grade de asociere pe o piață liberă —revine liberei concurențe între firmele care oferă planuri de pensionare să rafineze grupele asociative și detaliile specifice ale pensionării într-o economie liberă. În al doilea rând, că asocierea în vederea pensionării nu se poate face oricum, ci criteriile de asociere trebuie să respecte anumite stringențe ce țin de teoria riscului.

Vedem astfel că nu există motive teoretice pentru care pensionarea ar trebui să fie apanajul exclusiv al statului, de rezolvat doar printr-un sistem de „securitate socială”. Mai mult, o consecință imediată a observațiilor de mai sus este invalidarea ideii de „contract social” intergenerațional. Dincolo de faptul evident că nimeni nu a semnat un astfel de contract, deci că folosirea termenului este mai degrabă metaforică și improprie, chiar și semnat fiind, „contractul” nu ar putea fi valid pentru că este tehnic imposibilă asigurarea pensiilor prin formarea unor colective eterogene din punct de vedere probabilistic, așa cum se întâmplă de regulă în cazul sistemelor publice de pensii.

Redefinirea semantică a ideii de pensie

Bineînțeles, inginerul social își poate lua libertatea să renunțe la rigori teoretice și la moduri tradiționale de definire a unei instituții, pentru a-i da alt conținut. Astfel, dacă dorim să numim pensie un aranjament de redistribuție prin taxare, o putem face, și putem observa cum s-a făcut acest lucru de către statele occidentale, din practica larg răspândită de la Bismarck până în prezent. Însă această practică prin care se schimbă natura contribuțiilor la sistem, din prime în impozite, fiind un caz flagrant de nesocotire a legilor economice și etice, nu scapă de efectele acestor legi imuabile.

Efectele economice ale redistribuției prin taxare pot fi urmărite în funcție de două situații distincte: fie avem un sistem public de pensii care se comportă ca un mecanism de economisire-investire (poate fi un sistem de stat sau un sistem administrat de entități private reglementate, diferența nu are efecte esențiale asupra analizei economice); fie avem un sistem public de pensii prin redistribuție sistematică intratemporală (mecanism pay-as-you-go). În ambele cazuri, putem izola efecte statice și efecte dinamice ale coerciției.

În perspectivă statică, în cazul unui sistem cu redistribuție intratemporală putem avea certitudinea că se comite o redistribuție coercitivă de la cei care contribuie în prezent la sistem către beneficiarii actuali. Altfel, sistemul nu ar trebui să fie coercitiv sau s-ar observa contribuții suplimentare voluntare din partea participanților activi peste nivelul celor impuse.

Dacă, pentru simplificarea analizei și pe baza evidențelor empirice, presupunem că pensionarii își consumă toate veniturile primite din sistemul de pensii[6], putem spune în plus că avem fie o situație în care societatea este forțată de stat să consume resurse care altfel s-ar fi economisit (avem mai multe fonduri alocate pentru pensii decât s-ar fi alocat pe piața liberă), fie o situație în care societatea este forțată să economisească mai intensiv decât ar fi făcut-o în absența coerciției (avem mai puține resurse alocate pentru pensii decât s-ar fi alocat pe piața liberă și nu există alte modalități legale de economisire). Acest din urmă caz este puțin plauzibil și, dată fiind natura statului, însăși posibilitatea unei astfel de situații este discutabilă. Așadar, un prim efect economic static pe care îl putem acuza este relativa risipă de resurse.

Într-un sistem intertemporal coercitiv statul forțează persoanele active să își cedeze o parte a veniturilor în sistemul de pensii. Este posibil ca unele persoane să nu dorească să aloce nimic din veniturile lor pentru consum viitor, ci să prefere consumul prezent al întregului lor venit. Pentru aceste persoane, ca și pentru cele care ar dori să consume în prezent o fracțiune a venitului dar totuși mai puțin decât dictează statul, „economisirea” forțată reprezintă o scădere a bunăstării. Pentru alte persoane care doresc să își economisească o mare parte din ceea ce produc, scăderea de bunăstare decurge din lipsa libertății de a alege orice altă schemă de economisire-investire decât cea propusă de stat prin sistemul obligatoriu de pensii, fie ele și „private”.

În perspectivă dinamică, luând în considerație anticipările participanților la piață, un sistem redistributiv va încuraja evitarea plății contribuțiilor (preferința de timp și consumul vor crește, se va munci relativ mai puțin decât altminteri, preferându-se consumarea timpului liber, sau se va evada cu totul din sistem, fie prin deturnarea activităților productive pe piața neagră, fie prin emigrare) și căutarea mai intensă a beneficiilor (tentative mai intense de pensionare anticipată sau pe caz de boală prin fraudă sau forțarea limitelor legislației, plata retroactivă și in extremis a contribuțiilor suficiente pentru asigurarea beneficiilor, în măsura în care acest lucru este profitabil), cu efectul general de sărăcire prezentă și viitoare, prin neînlocuirea stocului de capital furnizat de generațiile anterioare și chiar prin consumul net de capital. Efectul este scurtarea și îngustarea structurii de producție, care vor duce la diminuarea diversității, cantității și calității bunurilor și serviciilor în viitor.

O altă consecință a pensiilor de stat este rigidizarea economiei. Formarea arbitrară a grupelor de contribuabili-beneficiari îngreunează libertatea coordonării față de situația care s-ar fi obținut pe piața liberă, rezultând o relativă sărăcire, și duce la o relativă închistare a claselor sociale, care capătă astfel un caracter de castă: cei mai puțin înstăriți sunt împiedicați să își îmbunătățească situația socială dispunând liber de resursele care le sunt luate prin taxare.

Faptul că sistemul de pensii este administrat prin mijloace politice (antitetice față de cele economice) duce la sporirea ineficiențelor și nedreptății sociale. Politicienii sunt interesați de propriile scopuri, nu de bunăstarea generală. Regimurile democratice exacerbează importanța termenului scurt intraelectoral, iar sistemul de pensii va fi utilizat pentru cumpărarea de voturi, prea puțin contând consecințele economice și sociale pe termen lung.

Fenomenul îmbătrânirii populației, el însuși acuzat ca efect al socialismului statului asistențial (Carlson 2006), pune o povară din ce în ce mai grea pe generațiile active într-un sistem pay-as-you-go. Sistemul de pensii capătă din ce în ce mai mult aspectul unui joc piramidal cu prăbușire anunțată, din care contribuabilii se vor grăbi să se extragă, agravând astfel deficitul sistemului și accelerându-i prăbușirea.

În afară de efectele economice, există efecte de natură socio-psihologică ale administrării etatizate a pensiilor. Administrarea prin stat, de sus în jos, a unei chestiuni atât de importante legitimează un paternalism conform căruia cetățenii nu sunt capabili de decizii responsabile privitoare la viitorul lor, ci trebuie ghidați prin viață asemenea unor copii. Această politică, practicată destul de mult și destul de insistent, chiar poate duce la o amorțire a conștiinței responsabilității pentru viitor și la căutarea exclusivă a satisfacerii nevoilor prezente.

Sistemul etatizat lovește în familie. Dacă dependența intergenerațională era gestionată în mod tradițional în cadrul familiei, socializarea beneficiilor în condițiile în care costurile rămân private duce la dezintegrarea familiei și îmbătrânirea populației. Efectul sistemului etatizat de pensii este succint redat în Carlson 2006:

«Semnificaţia subiacentă aici a fost colectivizarea unei alte funcţii de „dependenţă”, de data aceasta a dependenţei de adulţii maturi a oamenilor „foarte bătrâni” şi „slabi”. De veacuri întregi, grija de cei vârstnici fusese o chestiune de familie. De acum înainte, avea să fie de competenţa statului. Luate împreună, efectul net al tuturor acestor reforme a fost colectivizarea valorii economice a copiilor. Economia naturală a gospodăriei familiale şi valoarea [economică] pe care copiii o aduceau părinţilor lor – fie ca lucrători în întreprinderea familială, fie ca „poliţă de asigurare” pentru vârsta înaintată – au fost măturate. Părinţilor le revenea în continuare costul creşterii copiilor, dar câştigul economic pe care aceştia puteau să-l aducă fusese confiscat de „societate”, adică de statul birocratic.»

Redistribuția sistematică în favoarea pensionarilor duce la o stare de tensiune intergenerațională și la un potențial conflict social. „Eutanasierea pensionarului” devine un deziderat pentru generația activă.

Intervenționismul și dinamica sa

Problemele serioase și agravante ale sistemelor publice de pensii sunt cunoscute. Însă propunerile de soluționare a acestora lasă de cele mai multe ori de dorit.

Ca orice mecanism de intervenție pe piață, sistemul public de pensii este nesustenabil, din motivele expuse mai sus. Atitudinea în fața eșecului unui astfel de mecanism poate fi de două feluri: fie se înlătură măsurile anterioare care au cauzat problemele prezente, fie se propune păstrarea măsurilor din trecut și adăugarea altora suplimentare. Această dinamică a intervenționismului este calea de exacerbare treptată a problemelor economice și sociale, prin avansarea sferei statului asupra domeniilor în care existau inițial soluții de piață liberă, finalitatea fiind instaurarea unui regim complet socialist. Or, un asemenea regim este pe de-a-ntregul haotic și nefuncțional, așa cum arată argumentul misesian al imposibilității calculului economic în socialism[7].

Din păcate, și în cazul concret al sistemului românesc de pensii mare parte din soluțiile avansate sunt de tip etatist. Neînțelegerea naturii problemelor sau interesul pentru a păstra sistemul actual cu deficiențele lui duc la propunerea fie a unor soluții paliative, fie a unor „reforme” dezastruoase.

Sistemul actual

Sistemul de pensii românesc actual este unul coercitiv bazat pe redistribuția intratemporală (pay-as-you-go) a contribuțiilor prelevate de la populația activă cu venituri oficiale către beneficiarii înregistrați în sistemul de pensii. Sistemul suferă de un deficit cronic, fondurile obținute de la contribuabili fiind insuficiente pentru acoperirea pensiilor beneficiarilor.

Numărul mediu total de pensionari din sistemul de pensii era la 30 iunie 2010 de 4.757.165. În aceeași lună, numărul „asiguraților” cu contract de muncă era de 4.959.122, rezultând un raport brut pensionari/contributori de 0,96. Dar o abordare mai realistă situează acest raport la valoarea de 1,11, dacă luăm în considerație faptul că de la bugetul de stat se mai plătesc pensii pentru beneficiarii din „fostul sistem de pensii al agricultorilor”, aceștia urcând numărul pensionarilor la 5.495.979[8]. Pe lângă aceste două categorii de beneficiari mai sunt încă aproximativ 160.000 de pensionari din apărare[9], securitate na­ţio­nală şi ordine publică, ducând indicatorul calculat mai sus la valoarea de 1,14.

Economia României este afectată de o serie numeroasă de măsuri și politici defectuoase care au creat sau întrețin o stare de perpetuă criză, afectată în ultimii ani și de criza apărută la nivel mondial în 2007-2008. Criza perpetuă se manifestă, printre altele, în emigrarea masivă a celor capabili de muncă, în rata de ocupare scăzută a populației în vârstă de muncă, în numărul mare de persoane care optează pentru pensionarea anticipată (pensiile anticipate au atins recent 34% din beneficiile totale[10], iar vârsta medie reală de pensionare este de 52 de ani la femei și 54 de ani la bărbați[11]) și în situarea pieței negre a muncii la niveluri substanțiale. Pe de altă parte, din motive eminamente electorale, pensiile au fost majorate în câteva rânduri în ultimii ani, iar în 2009 s-a introdus pensia minimă. În aceste condiții, cheltuielile sistemului de pensii au crescut, veniturile sistemului de pensii au scăzut substanțial în ultimii ani, iar deficitul sistemului de pensii și asigurări de stat este estimat în 2010 la valori cuprinse între 3,7 miliarde de euro[12] și 4,5 miliarde de euro[13].

Pentru a pune lucrurile în perspectivă, să amintim aici că PIB pe 2009 a fost de 115,9 miliarde de euro (sau 491,27 miliarde de lei[14]), deficitul bugetar fiind apreciat la 8,3% din PIB, sau 9,62 miliarde de euro. Deficitul estimat al sistemului de pensii poate fi astfel apreciat la aproximativ 47% din deficitul bugetar al anului 2009, sau 3,88% din PIB. Cu atât mai defavorabil arată aceste raporturi în condițiile unui PIB estimat pe 2010 în scădere față de 2009.

Este evident că un sistem de pensii al cărui deficit se ridică la aceste valori în contextul unei rate de dependență a populației în vârstă de 21,3% în 2009[15] (și care este estimată a se dubla la nivel european până în anul 2060[16]) reprezintă un semnal acut de alarmă. Sistemul trebuie reformat cât se poate de urgent, dar cum?

Soluții și non-soluții

Putem împărți măsurile propuse de organismele guvernamentale sau de analiști locali și internaționali pentru soluționarea crizei pensiilor în măsuri destinate creșterii contribuțiilor, măsuri destinate scăderii beneficiilor și măsuri destinate transformării sistemului într-unul bazat pe transferuri intertemporale (cel puțin în parte coercitive).

Creșterea contribuțiilor este de obținut prin aducerea mai multor persoane în sistemul de redistribuție coercitivă și/sau prin creșterea nivelului contribuțiilor individuale.

Din măsurile destinate scăderii beneficiilor fac parte creșterea vârstei de pensionare, modificarea în sens restrictiv a metodelor de indexare, înghețarea pensiilor, scăderea relativă a beneficiilor astfel încât să se atingă în viitor o rată de înlocuire a venitului (raportul dintre pensia medie și salariul mediu) de 22% față de 55% cât este în prezent[17].

Din măsurile destinate transformării sistemului fac parte abandonarea treptată a sistemului de stat centralizat în favoarea unui sistem eterogen în care să aibă o pondere din ce în ce mai mare sistemul de pensii private obligatorii (așa-numitul pilon II), dar si un pilon III de pensii private facultative. De asemenea mai putem întâlni si propuneri de reformare a sistemului de stat înspre un model intratemporal (bazat pe investiții în acțiuni și în titluri de stat) prin crearea unui „fond de pensii al statului”[18].

Așa cum argumentam mai sus, măsurile paliative orientate către resuscitarea sistemului actual sunt sortite eșecului. În această categorie ar trebui să intre toate măsurile de creștere a contribuțiilor. Orice soluție de piață liberă trebuie să excludă din capul locului creșterea volumului contribuțiilor la sistemul de stat existent, fie că vorbim de contribuții prin vehiculul specific (BASS) sau de alte taxe destinate beneficiarilor acestui sistem și celor neprinși formal în el (pensionarii agricultori și militari).

De asemenea, soluțiile de transformare etatică a sistemului trebuie evitate, având în vedere că pe termen lung sistemul rezultat va ajunge iarăși într-o situație falimentară. Această critică este valabilă pentru soluția fondurilor private obligatorii —cu toate că aceste fonduri pot fi administrate de firme private cu experiență și randamente impecabile pe piață, caracterul obligatoriu al contribuțiilor și barierele de intrare pe această piață rămân surse de haos motivațional (moral hazard) și factori activi ai unor costuri nemonetare nejustificate, randamente financiare suboptimale și chiar eșecuri răsunătoare (individuale sau in corpore, în funcție de cât de intervenționiste sunt condițiile impuse de stat firmelor care administrează)— și cu atât mai mult pentru ipotetica soluție a fondului de pensii al statului.

Pe de altă parte, dacă sistemul actual este deficitar iar cele private alternative propuse, ideale sau nu, ar putea oferi beneficii doar în viitor, pe lângă problema de principiu a sistemului ideal avem de rezolvat și problema stringentă a beneficiilor pensionarilor actuali.

Problema beneficiilor actuale

Care ar trebui să fie de fapt nivelul beneficiilor actuale? Este prea mare, așa cum sugerează experții Băncii Mondiale, sau este prea mic, așa cum arată situația sumbră a majorității pensionarilor? Este cumva acest nivel prea generos pentru o minoritate și prea zgârcit cu majoritatea pensionarilor?

Pentru a găsi un răspuns la aceste întrebări trebuie să ne punem problema ca în teoria expusă mai sus. Să ne aducem aminte că beneficiile ar trebui să fie corelate cu aportul productiv pe care beneficiarul îl va fi adus în structura de capital a economiei. Beneficiile ar trebui să fie veniturile economisite de pensionar din ceea ce a produs și a ales să nu consume în perioada sa productivă, corelate actuarial cu speranța de viață a grupei statistice optime în care poate fi încadrat.

Aici avem deja o problemă practică serioasă, pentru că o mare parte dintre pensionarii actuali au muncit o perioadă substanțială într-un sistem socialist concentraționar în care nu se poate vorbi de calcul economic al productivității, de salarii ca preț de piață al muncii: persoanele în vârstă legală de pensionare împlineau cel puțin 37 de ani la momentul colapsului sistemului socialist. Unii dintre acești oameni au fost deținuți abuziv în sistemul penitenciar sau au fost lipsiți în alte moduri de posibilitatea de a munci și implicit contribui la sistemul de pensii. În cazul tuturor se poate spune că nu au putut să își aleagă liber locul de muncă.

Dar chiar și în condițiile unui sistem mai rațional de alocare a resurselor și forței de muncă, se pune problema etică: trebuie să se facă o distincție între torționarii[19] și victimele unui sistem totalitar sau „doar” coercitiv. Torționarii, în loc să încaseze pensii, ar trebui să fie datori cu averea și energia lor prezentă și (într-o anumită măsură) cea viitoare pentru despăgubirea victimelor.

Aceleași raționamente, economic și etic, trebuie aplicate pentru perioada post-revoluționară care este caracterizată de un socialism parțial reformat și emergența unor noi piețe arareori libere, de cele mai multe ori într-un cadru intervenționist. Și în acest caz avem distorsiuni ale calculului economic și probleme ce țin de sfera justiției: este evident că activiștii statului (e.g., unii dintre „marii politicieni, marii «afaceriști», sau marii «intelectuali»”[20]), în măsura în care au acționat ca activiști și nu ca lucrători pe piața liberă, nu sunt eligibili pentru a primi pensie, ci datori față de cei pe care i-au exploatat.

Un sistem de pensii cu adevărat viabil

Soluția în câteva cuvinte este reinstaurarea cât mai cuprinzătoare și rapidă a pieței libere în sfera pensionării. Dar pentru a obține acest lucru este nevoie de liberalizarea generalizată a întregului sistem economic și social. Libertatea este indivizibilă. Păstrarea unor insule de socialism în sistemul economic va duce mai devreme sau mai târziu la dezechilibre agravante care vor da activiștilor etatiști pretexte pentru a acuza piața liberă și a cere eliminarea ei.

Un sistem ideal de pensii are nevoie în primul rând de un sistem de justiție privată[21], apoi de o economie cât mai liberă, concretizată printre altele de o piață a muncii eliberată de reglementările și impozitele actuale, un mediu de afaceri transparent, flexibil și ieftin, și de o piață monetară, financiară și bancară liberă de reglementările actuale dar și de privilegiile nelegitime care generează inflație și cicluri economice.[22]

Făcând abstracție de pensionarii actuali și de nevoile lor, dacă ar fi să se pornească de la o situație inițială, singura condiție este ca membrii economiei să dorească să economisească pentru bătrânețe. Libera întreprindere va oferi soluții deja încercate, cu siguranță mai eficient decât până în prezent, și cel mai probabil unele noi. Pensiile vor fi direct proporționale cu rata de economisire a indivizilor angajați pe o piață liberă a muncii și cu productivitatea optimală a unei structuri de producție atât de flexibile și coordonate pe cât este antreprenorial cu putință. Creativitatea, efervescența și profitabilitatea pe care le-am putut vedea în cazul unor economii liberalizate în mai mare sau mai mică măsură de-a lungul istoriei ne fac să fim optimiști în privința bunăstării prezente și viitoare pe care și-o pot asigura în scurt timp și în mod legitim chiar și cei mai pretențioși membri ai unei astfel de societăți și cu atât mai mult în privința celor care se mulțumesc cu mai puțin.

Pentru a avea un etalon al prosperității de care s-ar putea bucura un pensionar după o viață de muncă într-un sistem economic firesc, în tabelul de mai jos se pot vedea sumele ce i-ar reveni unei persoane care a muncit 30, 40, sau 50 de ani și a economisit lunar o sumă de 100 de unități monetare la o dobândă de 3, 5 sau 10%[23]:

100 u.m.

3%

pensie

5%

pensie

10%

pensie

30 de ani

58.803

326

83.713

551

217.132

2.087

40 de ani

93.196

516

152.208

1.002

584.222

5.615

50 de ani

139.417

772

263.779

1.737

1.536.359

14.765

Tabelul 1. Calculul sumelor acumulate după economisirea lunară a 100 u.m. și pensiilor aferente

Chiar și presupunând că la vârsta pensionării aceasta scoate toată suma acumulată din sistem și alege să o țină „la saltea” și presupunând că o va consuma apoi în mod constant timp de 20 de ani, după 40 de ani de economisire la un randament de 5% va beneficia de un venit lunar de 634,2 u.m. Așadar, s-ar putea spune că o viață de muncă însoțită de economisire constantă poate oferi un venit lunar la pensionare de aproximativ 6 ori mai mare decât suma economisită.

În plus, în condițiile unei monede stabile (al cărei volum nu este crescut discreționar de puterea politică și sistemul bancar privilegiat) este de presupus că productivitatea sistemului economic va depăși ritmul de creștere a masei monetare, ceea ce va duce la o continuă și treptată scădere a nivelului prețurilor. În aceste condiții, sumele economisite vor avea o putere de cumpărare mai mare odată cu trecerea timpului, generând o relativă creștere a bunăstării pensionarului.

Dar de fapt sumele acumulate până la vârsta pensionării pot fi în continuare lăsate în sistemul de pensii. În coloanele din dreapta sumelor acumulate până la vârsta pensionării sunt calculate pensiile lunare care ar epuiza respectivele sume în 20 de ani după pensionare, presupunând că sumele sunt lăsate în sistem cu aceeași dobândă în această perioadă. Reluând exemplificarea de mai sus, vedem că pensia devine de aproximativ 5 3, 14 10 și chiar 147 de ori mai mare decât contribuția lunară inițială. Cu alte cuvinte, la o contribuție de 100 de u.m. timp de 40 de ani, cu o dobândă de 5%, pensia lunară va fi de 1.463 1.002 u.m timp de 20 de ani.

Problema unei populații devalizate

Trebuie spus aici în primul rând că, în virtutea calculului de mai sus și având în vedere că în prezent 24,3% din adevăratul venit brut (productivitatea marginală actualizată) este impozitat drept contribuție la sistemul de asigurări sociale, o apreciere grosieră ar indica faptul că pensionarii ar trebui să primească o sumă nominală lunară nu de zece, ci de zeci de ori mai mare decât contribuția lunară, date fiind cotele inflației care au fost atinse în ultima jumătate de secol.

Mai concret, putem estima că pensia ce s-ar cuveni contribuabililor actuali, presupunând o dobândă medie anuală de 10% și o economisire de 40 de ani, calculul din tabelul de mai sus indică un venit lunar la pensionare de aproximativ 56 de ori mai mare decât contribuția lunară, adică —la o contribuție de 24,3% din venitul brut, cât este cea actuală[24]— de aproximativ 13,6 ori mai mare decât venitul brut actual. Cu alte cuvinte, statul ne obligă să ducem o viață foarte economicoasă în prezent, iar în loc să ne dea la asfințitul vieții venituri de cel puțin 13 ori mai mari decât cele prezente, ne va oferi venituri înjumătățite, așa cum oferă acum pensionarilor, sau —dacă e să dăm crezare analizei amintite mai sus a Băncii Mondiale— chiar mai puțin de un sfert, „pentru a reflecta datele reale din economia românească și posibilitățile autentice ale bugetului public de pensii”[25]. De fapt, sistemul de pensii este falimentar și necesită, asemenea unei scheme Ponzi, aporturi din alte taxe și impozite chiar în condițiile în care absoarbe 24,3% din venitul brut al contribuabililor. O victimă recentă și notorie a Statului este fragedul sistemul de pensii private, ale cărui fonduri se află într-o incertă mișcare de flux și reflux între cuferele „publice” ale statului și cele „private”, tot ale statului, dar gestionate temporar de parteneri ai statului din sfera privată. Mai cert decât soarta pensiilor private este însă că pentru viitorii pensionari nu există nici un fel de garanție plauzibilă că vor primi ceva din veniturile reale pe care le cedează în prezent, pe orice canal ar fi ele distribuite după prelevarea agresivă.

Revenind concret la problema stringentă a pensionarilor actuali, există cel puțin două tipuri de fonduri pentru plata lor în cazul reformării liberale a sistemului de pensii: resursele și bunurile de capital deținute în prezent de stat și averile activist-torționarilor.

Pensionarii, alături de toți ceilalți cetățeni ai statului, ar trebui să beneficieze atât de o privatizare a activelor statului pe criteriul aproprierii naturale, cât și de aplicarea justiției private în cazul activist-torționarilor, principiile fiind unul individualist (vor beneficia de despăgubiri preferențiale victimele care pot demonstra acte de agresiune concrete —acestea își pot revendica proprietățile doar dacă au fost proprietarele legitime ale bunurilor revendicate) și apoi unul sindicalist (vor primi cotă-parte din active cei care au contribuit la realizarea lor). Justiția privată și piețele financiare libere sunt esențiale pentru realizarea cu succes a acestei reforme[26].

În al doilea rând ar trebui lămurit faptul că în lipsa unor criterii raționale de alocare a pensiilor (iar în socialism nu avem astfel de criterii) ar trebui ca o sumă minimă să fie oferită tuturor persoanelor (mai puțin, bineînțeles activist-torționarilor), fie că sunt în vârstă de pensionare fie că sunt mai tinere, indiferent dacă au lucrat sau cât au lucrat sub regimul (semi)socialist, ci pentru că și în funcție de cât au trăit în regimul (semi)socialist. Justificarea teoretică a acestei „pensii” minime stă în aceea că victimele comunismului și intervenționismului trebuie să fie îndreptățite, pentru simplul fapt că au trăit în aceste regimuri, la o despăgubire proporțională cu perioada în care au suportat aceste regimuri opresive[27]. Acesta ar fi un principiu de justiție similar cu principiul celor „patruzeci de pogoane și-un catâr” invocat de aboliționiștii americani[28]. După acest principiu chiar și sclavului celui mai leneș sau inactiv din alte motive (e.g., încarcerarea) i s-ar cuveni o parte din averea strânsă de stăpân la momentul eliberării[29]. Chestiunea stabilirii concrete a despăgubirii și a diferențierii sale mai detaliate în funcție de anumite criterii este însă una delicată și nu poate fi soluționată doar la nivel teoretic, dar aceasta nu înseamnă că nu se poate ajunge la un consens. Justiția privată are de jucat un rol hotărâtor în stabilirea distincțiilor concrete: doar prin intermediul ei se va putea ști cine poate fi catalogat cu adevărat drept activist/torționar și cine nu[30] și mai departe tot prin coordonarea dintre tribunalele private concurențiale se va putea ajunge la nivelul concret al despăgubirilor pentru fiecare persoană sau pentru categorii de persoane/situații[31].

Dacă fondurile statului și activiștilor sunt prea mici pentru a furniza chiar și o minimă despăgubire, rămâne ca pensionarii să fie sprijiniți voluntar de familiile și prietenii lor și/sau de comunitate, prin organizațiile private de caritate. Aceasta din urmă este situația cea mai tragică, dar chiar și în acest caz, o liberalizare generalizată a economiei, cu imensul său potențial de progres rapid[32] —alături de o „minimă” moralitate a societății, necesară oricum ca o condiție de realizare a unei reforme cu șansă de reușită pe termen lung[33]— sunt speranțele unor bătrâni care nu au avut înțelepciunea sau puterea să-și aranjeze din timp un viitor viabil.

[Acest articol va fi publicat în volumul „Colocviul Naţional de Ştiinţe Sociale - ACUM 2010”]


Bibliografie

Block, W. (2009). Libertarian Punishment Theory: Working for, and Donating to, the State. Libertarian Papers, 1 (17).

Comănescu, D. C. (2005). Capitalismul are vocaţia de a fi sau a deveni ortodox. http://mises.ro/36/ .

Comănescu, D. C. (2008). Is There a Libertarian Eschatology? http://MisesRomania.org/489/ .

Comănescu, D. C. (2002). Numai ţintind de la început foarte sus putem să ajungem la „simpla moralitate”. http://mises.ro/293/ .

Herbener, J. M. (1992). The Role of Entrepreneurship in Desocialization. The Review of Austrian Economics, 6 (1), 79-93.

Hoppe, H.-H. (1991). De-Socialization in a United Germany. The Review of Austrian Economics, 5 (2), 77-104.

Hoppe, H.-H. (1998). The Private Production of Defense. The Journal of Libertarian Studies, 14 (1), 27-52.

Huerta de Soto, J. (2006). Ahorro y prevision en el seguro de vida. Madrid: Union Editorial.

Hummel, J. R. (1990). National Goods Versus Public Goods: Defense, Disarmamament and Free Riders. Review of Austrian Economics, 4, 88-192.

Kinsella, N. S. (1995). Legislation and the Discovery of Law in a Free Society. Journal of Libertarian Studies, 11 (2), 132-181.

Kinsella, N. S. (1996). Punishment and Proportionality: The Estoppel Approach. Journal of Libertarian Studies, 12 (1), 51-73.

Mises, L. v. (2002). Acțiunea umană (ed. ed. online: http://mises.ro/43/). București: Institutul Ludwig von Mises România.

Mises, L. v. (2001). Calculul economic în societatea socialistă . București: Institutul Ludwig von Mises.

Mises, L. v. (1998). Human Action (Scholar's Edition). Auburn, ALA: Ludwig von Mises Institute.

Rothbard, M. N. (1992). How and How Not to Desocialize. Review of Austrian Economics, 6 (1), 65-77.

Rothbard, M. N. (2004). Man, Economy and State with Power and Market (Scholar's Edition). Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute.

Rothbard, M. N. (1998). The Ethics Of Liberty. New York and London: New York University Press.

Topan, M.-V. (2009). Întreprinderea în afacerile internaţionale. O abordare din perspectiva şcolii austriece. Bucuresti.



[1] Demonstrația preferinței de timp se găsește în Mises 1998, p. 481.

[2] Vezi Mises 2001 [1920], Topan 2009, p. 30.

[3] O descriere riguroasă ar trebui să includă considerente legate de activitatea antreprenorială ca răspuns la incertitudinea inerentă în acțiunea umană, de distincția între succes și eroare și altele care sunt redate pe larg în tratate precum Rothbard 2004 sau Mises 1998.

[4] Această distincție este făcută pe baza teoriei criteriilor de frecvență ale aplicabilității calculului probabilistic, dezvoltată de Richard von Mises și aplicată în științele sociale de Frank Knight și apoi rafinată de Ludwig von Mises. O sistematizare și rafinare a aporturilor lui Frank Knight și Ludwig von Mises în această privință se găsește în Hoppe 2007, iar analiza noastră din text se va baza în principal pe acest articol.

[5] Huerta de Soto 2006, p. 99.

[6] Teoretic, starea de fapt ar putea fi diferită dacă pensionarii ar economisi o parte din venituri, contrafactual, iar contribuabilii și-ar consuma tot venitul, de asemenea contrafactual, sau dacă am întâlni o combinație intermediară între acest caz extrem și cel opus asumat în text.

[7] Vezi Mises 2001 [1920].

[8] Sursa: Buletin statistic trimestrial în domeniul muncii şi protecţiei sociale nr.2 /2010, http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Buletin%20statistic/2010/pensii%20trim%20II%202010.pdf.

[9] Sursa: Săptămâna Financiară, http://www.sfin.ro/articol_20737/romania_campioana_la_cheltuielile_cu_pensiile_in_noua_europa.html.

[10] Sursa: Ziarul Financiar, http://www.zf.ro/eveniment/bomba-cu-ceas-a-pensiilor-solutia-reforma-radicala-sau-pensii-private-4989495/

[11] Sursa: România Liberă, http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/speranta-de-viata-un-fals-argument-impotriva-legii-pensiilor-177652.html

[12] Sursa: HotNews.ro, http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-radio_tv-7662361-traian-basescu-tvr1-deficitul-fondul-pensii-creste-pana-4-5-miliarde-euro-suntem-tara-mana-doua-daca-cerem-mereu-bani-imprumut-pentru-plati-pensii.htm

[13] Sursa: Pensiile Private, „Gaura de la bugetul public de pensii a crescut cu 66%, la 1,66 miliarde euro”, http://www.pensiileprivate.ro/Gaura-de-la-bugetul-public-de-pensii-a-crescut-cu-66-la-1-66-miliarde-euro-articol-17,9-39883.htm

[14] Sursa: Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-22042010-BP/EN/2-22042010-BP-EN.PDF

[15] Sursa: Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tsdde510

[16] Sursa: România Liberă, http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/finante/ue-viitoarea-criza-demografica-si-a-pensiilor-va-fi-de-10-ori-mai-grava-decat-actuala-criza-globala-178147.html

[17] Sursa: Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tsdde310

[18] Sursa: Wall-Street.ro, http://www.wall-street.ro/editorial/383/Sistemul-de-pensii

[19] Acest termen este utilizat aici într-o accepție largă: prin torționar se înțelege orice agent activ și voluntar al opresiunii efectuate în regimul totalitar, fie că vorbim de un anumit gen de funcționar corupt, de un „simplu” propagandist al sistemului, de un membru din eșalonul politic superior, sau despre un ucigaș plătit să tortureze și extermine indezirabili ai regimului.

[20] Vezi Comănescu 2005

[21] Despre legile și logistica unui sistem de justiție privată, vezi Kinsella 1995, Hoppe 1998.

[22] Vezi Rothbard 1992, Herbener 1992.

[23] Pentru simplitate, se poate presupune că toate costurile de administrare precum și prima de preț și cea de risc asociate sistemului de pensii și contextului economic sunt incluse în dobândă.

[24] Sursa: Calcule.ro, http://www.calcule.ro/Calcul-Salarii/Brut-la-net-program-normal.aspx

[25] Sursa: Pensiile private, http://www.pensiileprivate.ro/BANCA-MONDIALA-Sistemul-public-de-pensii-din-Romania-si-a-atins-limitele-articol-17,9-35176.htm

[26] Vezi Hoppe 1991.

[27] S-ar putea aduce obiecția că există întotdeauna o posibilitate oricât de mică de a evada chiar și din cel mai totalitar regim. Însă problema noastră nu este posibilitatea unui trai bun în altă parte ci imposibilitatea libertății sub regimul în cauză. Mai mult, se poate chiar face o pledoarie pentru dreptul celor fugiți din țară la o minimă despăgubire, în măsura în care pot demonstra că au fugit din cauza regimului politic.

[28] Vezi Rothbard 1998, p. 75.

[29] Judecarea unui captiv trebuie să fie contrafactuală: ce ar fi făcut dacă ar fi fost liber? Se poate demonstra că ar fi fost la fel de „leneș” în libertate?

[30] Pentru procesul complex prin care ar trebui luate astfel de decizii, vezi Block 2009.

[31] Despre pedeapsa proporțională, vezi Rothbard 1998, cap. 13, Kinsella 1996.

[32] Pentru o estimare grosieră a potențialului liberalizării unei economii, vezi Murphy, The Costs of Government, http://www.econlib.org/library/Columns/y2010/Murphygovernmentcosts.html

[33] Vezi Hummel 1990, Comănescu 2002, Comănescu 2008.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Foarte bun articolul, dar ma tem ca, cel putin pe termen scurt, tendinta este una de intetire a interventiei statului, si asta nu doar la noi, ci cam in toate statele Europei [1]. Bineinteles, pe termen lung, implozia sistemului de pensii si asigurari sociale este inevitabila, prin prisma evolutiilor demografice [2]. Dupa cum arata in mod magistral expunerea lui A. Carlson [3], referita si in atricol, ingineria sociala practicata in mod consecvent de conducatorii politici este principala cauza a dezechilibrului demografic important cu care se confrunta Europa. Chiar si cele mai extreme masuri pro-nataliste au efecte pozitive asupra natalitatii doar pe termen scurt , dar pe termen lung acestea sunt contrare, si mult mai puternice, datorita actiunii factorilor economici primari [4]. In consecinta singura iesire din criza economica in primul rand, si din cea demografica in al doilea rand [5] este diminuarea semnificativa influentei statului din societate (stat minimal), chiar pana la anularea ei completa (anarhia proprietatii private).

    [1] www.ecol.ro/content/…
    [2] www.nytimes.com/2008…
    [3] mises.ro/322/
    [4] demographymatters.bl…
    [5] demographymatters.bl…

    Alex Nicolin · 18 decembrie 2010, 14:17 · #

  2. Alex, multumesc pentru comentariu si pentru linkuri.

    In privinta statului minimal: cred ca intr-un context ca cel de aici se poate vedea cat de mari sunt dificultatile si diferentele intre o ordine a proprietatii private si una a statului minimal. Sunt doua animale foarte diferite: justificarea in continuare a statului minimal ii face pe multi dintre activist-tortionarii de care vorbesc in articol niste respectabili (fosti) functionari de stat.

    Tudor · 20 decembrie 2010, 13:53 · #

  3. Intr-adevar, sunt perfect constient de limitarile statului minimal, insa trecerea catre o societate fara stat nu se va putea petrece batand din palme, ci, gradual, poate timp de cateva generatii. Trecerea direct de la statul asistential la o forma de organizare non-statala este imposibila, in primul rand datorita mentalitatii indivizilor – o proportie importanta a inivizilor, mai ales cea care si-au petrecut mare parte a existentei lor in comunism simt in mod acut nevoia paternalismului etatist, in timp ce fosta nomenkaltura doreste pastrarea pargiilor politice care ii permit spolierea facila a bogatiei. Slabirea selectiva a mecanismelor coercitive a statului s-a facut pana acum in mod tintit si deliberat exact de catre acesti activisti si tortionari, care au dorit o trecere de la totalitarismul socialist catre o forma quasi-feudala a statului [1]. S-a pastrat caracterul paternalist si asistential, s-a largit oarecum libertatea economica si politica, insa avutia este acaparata incontinuare de catre o restransa si constanta clasa privilegiata. Spre deosebire de predecesorii lor, inchistati ideologic in marxism, actualii oligarhi, in pas cu vremurile, recunosc meritele economiei de piata, insa doar din perspectiva ingusta a cladirii propriei bunastari prin jaf in forma continua. Desigur, se afla mai multe de spoliat in pseudo-capitalismul autohton, in comparatie cu sistemul care l-a precedat. Aceasta tranzitie de la statul-totalitar la statul-mafiot este vizibila peste tot in spatiul ex-sovietic, Romania fiind practic o extensie a acestuia, in primul rand datorita gradului in care comunismul a reusit sa altereze stuctura societatii.

    Incercarile de a scoate la iveala pe adevaratii tortionari si spoliatori se lovesc de bariere legislative ridicate mai din timp sau mai din pripa de catre acestia. In schimb ni se ofera pe tava informatori marunti, care au fost fortati exact de catre acesti tortionari sa semneze angajamentele dupa chinuri groaznice sau amenintari la adresa familiei. Tot ei folosesc drept dovezi dosarele de informator spre a “imblanzi” pe orice oponent mai virulent, care este hotarat sa le dea in vileag faptele criminale. In ziua de astazi, nici macar nu e nevoie de o retea a terorii, pentru ca exista o retea a rusinii. In continuare o mare proportie dintre indivizi tind sa se imparta in sclavi si stapani. Iata de ce cred ca mare parte a generatiei “vechi” este iremediabil compromisa, atat moral, cat si intelectual, si deci nu poate constitui in niciun caz baza unei societati libere. Destinul recent al Romaniei ma duce cu gandul la legenda biblica a lui Moise, care i-a plimbat pe israeliti 40 de ani prin desert, desi drumul din Egipt in Israel ar fi putut fi parcurs in cel mult cateva luni. Eu consider ca aceasta lgendara calatorie nu a fost importanta prin aspectul sau spatial, cat prin cel temporal, care a dus la schimbarea mentalitatii servile prin disparitia generatiilor care o aveau prea strans intiparita in caracter. Practic drumul nostru catre libertate este o paralela moderna a acestei ipotetice calatorii – singurul mod prin care putem trai intr-o societate cu adevarat libera e ca suficienti dintre semenii nostri sa se lepede de mentalitatile care ii fac sa accepte existenta unei societati polarizate prin aplicarea agresiva a unor reguli care incalca flagrant drepturile naturale ale individului.

    Rolul ganditorului liberal trebuie sa fie exact acela de deschizator de drumuri, care sa-i faca pe semenii sai constienti de propriile drepturi, deci mult mai putin susceptibili la manipulari politice din partea celor interesati sa le fure cu usurinta rodul muncii. In Romania avem nevoie in primul rand de o revolutie progresiva a gandirii, care este mult mai profunda decat o revolutie politica, ce sfarseste de multe ori doar prin schimbarea nominala, dar neesentiala, a stapanilor – de unde si vorba “schimbarea stapanilor – bucuria nebunilor”. Liberalismul trebuie sa devina dintr-o miscare marginala [2], una de masa, care sa produca schimbari profunde in societate, fara a se rezuma la un grup restrans, delimitat conventional care ar tinde sa devina in fapt un vehicul al ambitiilor politice. Miscarea trebuie sa fie in mod paradoxal una anti-politica, care sa aiba ca principal scop limitarea de facto a puterii politice prin subminarea pervaziva, dar in principal nonviolenta, a mijloacelor de exercitare a acesteia. Actiunile violente nu pot reprezenta decat o justificare pentru institutiile statului pentru o riposta si mai violenta. Chiar si cand rezistenta populatiei este pasnica, riposta statului, mai ales cand implica si complicitatea unor indivizi asupra carora ajunge sa se rasfranga, imbraca uneori forme hilare. De exemplu, propaganda a infierat cu “manie proletara” pe evazionisti. In mod paradoxal, multi ziaristi au pus umarul la aceasta actiune, gasindu-se ei insisi in postura de victima a impozitarii drepturilor de autor. Daca analizam cu atentie, chiar si noi ne situam pe pozitii de agresori sau sustinatori involuntari ai agresiunii statului. Practic, al doilea pas dupa cunoasterea drepturilor naturale, este ca indivizii sa recunoasca cum se pot abtine de la incalcarea drepturilor celorlalti, atat din postura de faptasi, cat si de complici sau chiar de martori pasivi – exemplul pensiilor e unul punctual. Doar pornind de aici poate fi societatea intoarsa, cu pasi marunti, impotriva statului.

    Alex Nicolin · 20 decembrie 2010, 19:05 · #

  4. Alex Nicolin · 20 decembrie 2010, 19:06 · #

  5. Ce formulă aţi folosit pentru calcularea pensiilor lunare din Tabelul 1? Pentru cele două situaţii pe care le-am verificat (30 de ani cu 3% dobândă şi 40 de ani cu 5% dobândă) am obţinut valori cam cu 30% mai mici.

    În primul caz am obţinut rezultatul din tabel, dar pentru o durată de utilizare de 10 ani în loc de 20. Se presupune că pensiile sunt consumate de-a lungul aceleiaşi perioade pentru fiecare situaţie? Dacă nu, ar trebui menţionat.

    Petronius · 21 decembrie 2010, 15:28 · #

  6. @Alex,

    Iti dau dreptate in multe privinte. Nu e atat de simplu sa apara o ordine sociala naturala, si cred ca oricine s-ar bucura si se bucura de orice masura punctuala de liberalizare (cum ar fi decizia recenta de scadere a cotei „unice” la 10%). Ce sa mai spun de o situatie de stat minimal, care sa consume doar vreo 5% din averea sociala in loc de 50-80% cum este acum?

    As fi foarte multumit, dar tot as argumenta impotriva statului minimal si pentru o ordine complet libera de agresiune sistematica, pentru ca stiu ca doar aceea este buna.

    Insa, pe de alta parte, asa cum acum elitele politice conduc societatea din rau in mai rau, cred ca ar fi nevoie de o minoritate de persoane cu intelegerea chestiunilor sociale si caracterul necesar pentru a trage majoritatea in directii firesti. Dar discutia e mai complexa de atat. Referintele de la nota 33 sunt relevante.

    Tudor · 22 decembrie 2010, 04:16 · #

  7. Petronius,

    Justa observatia. Calculasem pensiile pentru 20 de ani cu o dobanda de 10% in toate cazurile. Acum am corectat coloanele 3 si 5, avand pensii din sume care continua sa se acumuleze in sistem cu 3% si respectiv 5%. Ultima coloana era deja corecta.

    Dar sa observam ca ordinele de marime nu se prea schimba. Pensiile nu mai sunt intre 5 si 147 de ori mai mari decat suma economisita, ci intre 3 si 147 de ori…

    Trebuie sa mai adaug ca am fost eu insumi socat cand am vazut numerele. Stiam puterea functiei exponentiale, dar nu credeam ca este atat de mare jaful nevazut la care suntem supusi.

    Tudor · 22 decembrie 2010, 04:35 · #

  8. Din pacate “majoritatea” crede inca mitul potrivit caruia comunismul a fost o idee buna aplicata prost. Aceiasi majoritate sprijina neconditionat conceptul statului paternalist, asistential, care sa ia deciziile importante pentru ei si sa le dea cat mai mult, si sa le ia cat mai putin, daca e posibil – nimic, iar costurile sa fie suportate de “bogati”. Acesti indivizi accepta in mod constient agresiunea statului asupra lor si a celorlalti din societate in schimbul unor “recompense” nesigure. Ei sunt parcatic complici la aceasta agresiune prin mandatul politic acordat decidentilor. Tocmai de aceea sunt sceptic cu privire la puterea de convingere a ideilor liberale asupra unei largi majoritati a populatiei Romaniei, mai ales asupra celor care au trait suficient de mult in comunism pentru a asimila multe din “invataturile” acestei doctrine politice, in principal acceptarea agresiunii etatiste si modalitatile optime de a profita de aceasta. Practic ei sunt constienti ca socialismul se bazeaza pe furt, si le convine asta pentru ca pot si ei lua parte in masura mai mica sau mai mare la el, fiecare dupa posibilitati, si mai putin dupa nevoi. Atata timp cat cei care muncesc si produc avutie sunt minoritari, iar ceea ce e spoliat de la acestia este suficient pentru a tine pe linia de plutire majoritatea asistata cu sau fara voia ei, precum si pe principalii profitori din afacerile cu statul, situatia nu se va schimba decisiv. Starea lucrurilor se va schima decisiv doar in momentul in care fie asistatii vor primi prea putin pentru a supravietui, fie pentru ca producatorii de avutie nu mai pot suporta costurile, fie pentru ca masinaria birocratica de redistributie ajunge sa consume prea mult. Abia atunci vor realiza suficient de multi faptul ca socialismul nu este defapt o alternativa, ci doar o fundatura care are la capatul sau doar saracia, nu doar in plan material, ci mai ales in plan moral.

    In urma cu mai bine de 20 de ani esecul comunismului a fost demonstrat si empiric, prin puterea faptelor istorice – chiar daca teoreticienii demonstrasera asta cu mult inainte! Din pacate demonstratia a “costat” zeci de milioane de morti. Cu toate astea exista suficienti indivizi care resping atat faptele istorice, dar si teoriile care le explica atat de bine si insista in continuare pe faptul ca “ideile bune au fost aplicate prost”. Oare cat de grav va trebui sa fie esecul socialismului “soft” pentru ca oamenii sa inteleaga ca nici acesta, nici comunismul nu se bazeaza pe idei valide, deci nu pot functiona cu adevarat? Problema este ca in acest caz astfel de idei sunt aproape la fel de adanc precum cele religioase. Socialismul in general, comunismul in particular, ajung intr-adevar sa se manifeste similar cu niste miscari religioase dupa ce nivelul de indoctrinare a indivizilor ajunge la un punct critic. Astfel de concepte dau la o parte “opiumul popoarelor” doar pentru a i se substitui, iar socialismul poate fi numit ,parafrazandu-l pe Marx, “metadona popoarelor”. Indocrinarea quasi-religioasa e vizibila nu doar la nivelul unor state cu comunism dur, cum ar fi URSS sau Korea de Nord, dar, mai discret, si in state “democratice” europene. Idei precum “egalitatea de sanse”, “asistenta sociala”, sau “servicii publice” sunt la fel de adanc inradacinate aici precum Juche in tara dinastiei Kim. De aceea, acceptarea sincera a ideilor liberale, posibila doar prin lepadarea celor socialiste (in ciuda discurusului politic “liberal” acestea sunt evident incompatibile!), este la fel de dificila pentru cel indoctrinat cum este penru un dependent renuntarea la drog.

    In practica, o ordine sociala naturala, sau una cat mai apropiata de aceasta nu va putea aparea decat in momentul cand celor care accepta ideile liberale prin intermediul analizei rationale, individuale, li se va alatura o masa critica de indivizi suficienti de deziluzionati de socialism incat sa il respinga pur si simplu din considerente empirice, pe baza propriei experiente negative. Acestia vor fi mai susceptibili sa accepte ideile liberale, mai mult din lipsa de alternativa, decat din convingeri inradacinate in analiza rationala, pe care putini sunt de altfel dornici sa o experimenteze, in principal din comoditate. Practic, aceasta comoditate, ca sa nu o numesc lene intelectuala, este speculata de socialism, sau de orice alta miscare care se bazeaza pe indoctrinarea adeptilor. Mai mult, comoditatea este speculata la maxim, prin oferirea “pe tava” a unor concepte gata “digerate” de pseudo-intelectualii din avarganda miscarii. In acelasi timp, cei care “deviaza”, cautand si gasind ei insisi raspunsuri, care, in mod evident nu se potrivesc cu dogma oficiala sunt, in functie de gradul de extremism al miscarii, expusi oprobiului public, ostracizati, intemnitati sau chiar ucisi. Agresivitatea cu care isi apara socialistii de frunte ideile este inca o dovada ca ei insisi sunt probabil constienti de falsitatea acestora. Daca pe vremea comunismului cenzura si amenintarea GULAG-ului reprezentau principalele mijloace de lupta impotriva disidentei, socialismul democratic, mai elegant, foloseste “corectitudinea politica” sau legile impotriva “defaimarii si discriminarii”. Cei care propaga ideile liberale trebuie sa evite astfel de “capcane etice” si sa se abtina atat de la a oferi de-a gata solutii celor care ar putea sa le accepte, cat si de la excluderea din start a celor care nu inteleg inca suficient de bine anumite idei.

    Alex Nicolin · 22 decembrie 2010, 06:40 · #

  9. Vă mulţumesc pentru răspuns şi rectificări, domnule Smirna.

    Petronius · 22 decembrie 2010, 12:48 · #

  10. Calculele prezentate in articol mi se par cam optimiste, totusi randamente reale (ajustate cu inflatia) de 5%/an sunt destul de mari comparativ cu cele intalnite in practica. De exemplu, pe termen lung, randamentul mediat actiunilor tranzactionate pe pietele de capital, este in medie doar 2-3%/an sau chiar mai putin. Bineinteles, chiar si un randament real de 1-1.5% pe an din punctul de vedere al deponentului la un fond de pesnii ar fi suficient pentru a-i asigura batraneti linistite. Iata si doua exemple practice:

    Am facut o modelare matematica simpla a pensiei, constituita la fel ca un depozit bancar cu acumulare. Pentru simplificarea calculului prin eliminarea inflatiei am considerat toate valorile ajustate cu inflatia:

    Scenariul 1:

    1.Venitul angajatului creste liniar, timp de 40 ani (480 luni) de ani de la 1,000 la 2,000 de unitati;
    2.Angajatul depune lunar in cont o suma echivalenta cu 30% din venitul sau;
    3.Dobanda reala pentru acest depozit este 1.2%/an (~0.1%/luna).

    Folosind aceste date de pornire, rezulta ca, la sfarsitul perioadei de cotizare, suma acumulata este ~270,000 unitati (~135 venituri lunare).

    4.Pensionarul incaseaza lunar o suma echivalenta cu 70% din ultimul venit adica 1,400 unitati, pana la epuizarea fondului. Astfel, pensionarul dispune chiar de acelasi venit ca cel disponibil din ultimul salariu.

    Dupa un calcul simplu, rezulta ca suma se va epuiza dupa 216 luni (18 ani), in conditiile in care pensia ramane 1,400 unitati, iar dobanda se aplica in continuare sumei ramase dupa fiecare retragere.

    Concret, un salariat care cotizeaza pentru pensie de la 23 pana la 63 de ani, va beneficia de aceasta pana la varsta de 81 de ani.

    Scenariul 2:

    1. Venitul angajatului creste liniar, pentru primii 15 ani, de la 1,000 la 1,500 de unitati, apoi pentru urmatorii 30 de ani, de la 1,500 la 2,000 de unitati. Perioada totala de cotizatie este de aceasta data 45 ani (540 luni).
    Conditiile (2) si (3) raman neschimbate;

    La sfrasitul perioadei de cotizatie, suma acumulata este de aceasta data ~330,000 (~165 venituri lunare).

    4. Daca pensia este tot 1,400 unitati, suma acumulata va ajunge pentru 264 luni (22 ani)

    De exemplu, un salariat care cotizeaza de la 22 pana la 67 de ani va primi pensie pana la 89 de ani.

    Analizand aceste doua exemple simple, rezulta ca sistemul pensiilor de stat nu este altceva decat un jaf organizat asupra oamenilor productivi, un joc piramidal cu participare obligatorie!

    Alex Nicolin · 23 decembrie 2010, 14:07 · #

  11. Ce-i aia justitie “privata” ? Se deosebeste cumva de faida ori vendeta?!

    Ghita Bizonu' · 3 ianuarie 2011, 07:07 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)