Plăcinta înfuriată și protecția privată

Plăcinta înfuriată și protecția privată

170

S-a întâmplat recent un eveniment semnificativ. Tratamentul brutal pe care o mică beizadea satanistă tocmai îl aplica iubitei sale a fost întrerupt de un trecător care nu îi împărtășea ideile civice. Până aici nimic deosebit: un nou capitol din subcultura Bucureștiului  — de data asta un mic Paris-banlieue.

Că protagoniștii sunt ceva mai educați decât media, de gen „mi-a dat de m-a julit”, nu ar trebui să mire, date fiind practicile moderne ale educației etatizate. Un Rothbard,  un Gatto sau un de Jasay pot oferi fundalul teoretic necesar înțelegerii fenomenului, iar un prieten antropolog, relatând pe facebook conversația dintre doi tineri în trecere cu autobuzul prin dreptul penitenciarului Rahova („Ce ai prefera, să stai un an aici sau trei la școală?”), ne oferă o confirmare intuitivă a realei valori de piață a celor două instituții publice.

Nici acest ultim aspect nu ne trimite în sfera memorabilului, însă desfășurarea întâmplării a luat în continuare o turnură demnă de Pulp Fiction și abia mai apoi una cu semnificații remarcabile pentru adeptul respectării absolute a proprietății private.

Partea tarantiniană a început când junele amorezat a decis să folosească mijlocul de transport personal pentru trimiterea oponentului pe lumea cealaltă și anume, probabil după rețeta cultului din care face parte, înspre străfundul pământului, prin asfalt (chiar dacă nu era topit) și cu furibunde „manevre repetate”. Eroul dostoievskian al însemnărilor din subterană ar fi râs în hohote groase observând „ha, ha, ha, că iată stimații mei domni cum până și tăurașii educați în Schleswig-Holstein au ajuns să se izbească de respectabilele ziduri ale realității! Halal om al naturii și adevărului…”. Multe ar mai fi de spus aici, dar o fac alții mai bine decât mine.

Foarte important este, însă, și ceea ce a urmat: altcineva, indignat de agresiunea inițiată de junele nostru a tranșat conflictul cu ajutorul unui pistol cu bile. Eu sper ca acest caz să fie comentat și răscomentat pentru acest detaliu, pentru că o persoană obișnuită a salvat alte două de la un deznodământ (mai) tragic cu ajutorul unei arme. Acest lucru în sine este lăudabil. Dar chiar și agresorului inițial i s-a făcut un bine: va suporta consecințe mai puțin grave decât dacă ar fi „reușit” să-l omoare pe primul martor-apărător. Nu știu cât de letale pot fi pistoalele cu bile, dar îmi închipui că pot fi într-o mare măsură și că posesorul pistolului în acest caz l-a utilizat cu oarecare discernământ. Avem un binefăcător cu pistol.

Să ne închipuim cum ar fi decurs acest conflict dacă toți cei implicați ar fi fost purtători de armă sau ar fi avut suficiente motive să creadă că terții sunt probabil înarmați. Dacă agresorul mai avea o urmă de discernământ, trebuia să ia în calcul faptul că inițierea violenței îl supune riscului de a fi el însuși rănit grav prin împușcare, poate chiar de către prima sa victimă. Posibilitatea violenței defensive eficiente ar fi un factor foarte important în scăderea nivelului agresiunii. (Pentru distincția dintre agresiune și violență, vezi aici. Pentru alte pledoarii locale în favoarea dreptului de a purta armă vezi aici și aici.)

Proprietatea asupra propriului corp și implicit dreptul de o proteja sunt fundamentale pentru orice persoană. Din acest motiv, dreptul de a purta armă este unul dintre cele mai importante puncte de pe agenda apărătorilor consecvenți ai ordinii proprietății private. Dar mai trebuie spus că instituirea dreptului de a poseda armă, un bine foarte necesar, nu este și suficientă pentru aducerea lucrurilor la normalitate. Agenda ordinii sociale naturale trebuie aplicată mai plenar de atât pentru a putea da rezultate cât mai lipsite de echivoc.

Ar trebui și ca sistemul legal să fie transformat dinspre situația actuală, în care agresorii sunt amendați sau deposedați de bunuri în favoarea statului și nu a victimei, și/sau încarcerați în penitenciare plătite prin taxe, adică indirect tot pe banii victimei, spre situația mai firească (parțial întâlnită în trecut), când victima, nu statul, are dreptul la restituție proporțională dar și la iertarea agresorului. Un astfel de sistem ar fi mult mai drept cu victimele și chiar cu agresorii înșiși. Vedeți ce are Rothbard de spus în Etica libertății despre pedepse și proporționalitate. Pe acest fundal, dreptul elementar de a poseda și purta armă ar fi și mai bine completat de posibilitatea de a contracta protecție de la firme private specializate, într-o „structură a libertății” dezvoltată mai firesc.

Mai mult, dreptul la proprietate privată trebuie respectat și în cazul bunurilor și resurselor non-umane. În acest caz anume, dacă strada publică pe care a avut loc conflictul ar fi fost privată, probabil că ar fi fost păzită de forțe de ordine private care ar fi intervenit și ele foarte prompt.

Și, în fine, pentru că în presă se speculează că agresorul ar fi fost sub influența substanțelor etnobotanice, să fie spus că într-o ordine socială mai apropiată de cea naturală libertatea de a consuma și tranzacționa substanțe halucinogene ar fi totală, nu parțială cum este acum în România.

În acest caz, în loc de erzats-urile entobotanice care sunt acum disponibile, consumatorii ar avea de ales droguri clasice, mult mai puțin nocive pentru organism (oricât ar suna de ironic această afirmație – consumatorii de lux care sunt de facto deasupra legii au o speranță de viață mai mare și sunt feriți de arderea organelor interne pe care o produc prafurile acide disponibile legal în România în acest moment) și cu efect pe termen mai lung (deci consumabile mai puțin frecvent pentru atingerea unui grad comparabil de satisfacție).

O astfel de eliminare autentică a prohibiției ar declanșa și o tendință, explicabilă cu argumente economice, spre consumul drogurilor relativ mai ușoare, în detrimentul celor mai puternice.

În plus, într-un context al străzilor private și pe fondul indignării populare (libertarianismul nu trebuie să fie libertinism) vânzătorii și consumatorii de droguri ar fi probabil ostracizați cu mijloace strict economice și pașnice în anumite zone ale orașului, probabil mai sărace și mai rău famate. Ați văzut sau vă închipuiți cumva magazine de droguri, grupuri de dependenți emaciați și „scene” specifice într-un mall, ca să nu întreb de o curte de biserică? Periferia ar fi condusă binișor afară din centru, și la propriu și la figurat.

O ultimă clarificare: aici am criticat fapte și instituții, nu oameni. Pentru că tot am amintit de Dostoievski, eu îl creditez pe agresorul nostru ca pe un potențial Mitea Karamazov.

Și încă una: acest text este un pamflet și asemănările cu realitatea, întâmplătoare.

Avatar photo
Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?