Semnificaţia crizei statului grec şi viitorul statului european

Tudor Smirna · 14 februarie 2010

Statele sunt fără excepţie exemple de risipă imensă de pe azi pe mâine. Doar naivii mai pot fi surprinşi de falimentul unui stat. Singura întrebare în acestă privinţă este când anume are loc implozia?

Statul grec a captat atenţia tuturor în acest început de an. S-a spus aproape tot. Vreau să observ doar rolul simbolic pe care îl joacă acest faliment statal (ar fi impropriu şi nedrept să se numească naţional) în contextul devenirii supra-statului european.

Această criză nu va fi ratată de politicienii de la Bruxelles. Structurile UE se vor folosi de acest eveniment pentru a-şi asuma un rol mai pronunţat şi mai direct în viaţa popoarelor pe care le-au înglobat. Avem pe site-ul nostru un excelent studiu despre economia şi politica monedei euro. Autorul său, Jörg Guido Hülsmann, face, printre altele, o analiză prescientă a consecinţelor instaurării Băncii Centrale Europene şi a monedei Euro. Întregul studiu (publicat iniţial în anul 2000) este instructiv, dar pentru subiectul de faţă secţiunea 6 este foarte relevantă:

6. Consecinţele economice şi politice ale BCE şi euro

Marea problemă este, bineînţeles, de a şti ce tip de politică ne rezervă BCE pentru viitor, iar aici, din păcate, nu ne permitem să ne lăsăm pradă iluziilor. BCE şi euro au fost create doar pentru că fostul sistem era pe punctul de a se surpa sub greutatea îndatorării statelor naţionale. Cu toate acestea, BCE şi trecerea la euro nu elimină nici masa datoriilor, nici nevoia presantă a statelor europene de a face rost neîncetat de noi mijloace de plată. Ele nu oferă nici o soluţie la aceste probleme. În realitate, le agravează.

Unii observatori sunt de părere că modalitatea în care procedează BCE depinde în principal de cine este şeful său şi de cum sunt definite funcţiile sale de către legiuitor. În Germania în particular, personalitatea preşedintelui băncii centrale este învestită cu o mare însemnătate. Numeroşi sunt cei ce au considerat că funcţia BCE este pur şi simplu de a prelua rolul central pe care l-a jucat Bundesbank ca apărător al stabilităţii monedelor.

Aceste detalii personale şi tehnice nu au totuşi nici o importanţă. Elementul decisiv este mai degrabă faptul că euro permite statelor să beneficieze de noile credite, fără ca pentru aceasta să li se impună o disciplină strictă. Euro va face posibilă, aşadar, dezvoltarea la nivel european a unei îndatorări fără precedent, până la atingerea limitelor superioare, aşa cum s-a şi întâmplat la nivel naţional. Când, cel mai târziu în acel moment, noul guvern central nu va mai putea obţine credite, Europa nu va mai avea nici o altă alternativă decât să revină la politica inflaţionistă din anii ’70. Cei aflaţi în solda statului vor putea avansa oricâte argumente doresc în favoarea Uniunii monetare europene. Nu vor schimba nimic. Euro hrăneşte inflaţia. Euro nu face altceva decât să înlocuiască cartelurile naţionale ale profitorilor de pe urma inflaţiei cu un cartel european şi înalţă obstacole suplimentare în calea eforturilor cetăţenilor europeni care ar dori să se protejeze împotriva spolierii practicate de acest supra-stat.

Această evoluţie nu poate fi împiedicată prin făurirea unei constituţii europene ce ar limita capacitatea statelor de a contracta împrumuturi şi care ar impune BCE urmărirea unei anumite politici. Asemenea prescripţii rămân fără efecte dacă nu se bucură de sprijinul opiniei publice. Or, în acest moment, aceasta din urmă dă dovadă de o mare îngăduinţă atât faţă de îndatorare, cât şi faţă de inflaţie. Germanii au fost siliţi să admită că toate clauzele acordului de la Maastricht, ce fixau criterii obiective de intrare în Uniunea monetară europeană, sunt în mod grosolan trecute cu vederea. Şi se va continua în acelaşi mod, atâta timp cât nu se va produce o schimbare semnificativă în atitudinea opiniei publice. Dar cum ar putea acest lucru să aibă loc dacă, începând cu şcoala primară până la învăţământul universitar, toate instituţiile de învăţământ se află în mâinile statului, iar toate posturile de radio şi de televiziune sunt constrânse să obţină mai întâi o licenţă de funcţionare, şi tribunalele recunosc că libertatea de exprimare nu mai este un drept fundamental inviolabil?

BCE şi euro nu se limitează la a hrăni inflaţia, ele favorizează, de asemenea, centralizarea instituţiilor politice. Se poate deja previziona că statele naţionale vor deveni dependente de acest nou stat central, mai întâi din punct de vedere financiar, apoi pe plan politic. Întrucât statele membre îşi pierd tot mai mult din soliditatea lor financiară, ele pot din ce în ce mai puţin să contracteze împrumuturi în nume propriu. Cu toate că, până în prezent, în virtutea statutului său, Comisia europeană nu a contractat deocamdată credite, ea va trebui să aibă grijă de statele membre. Este în egală măsură posibil ca să se îndatoreze ea însăşi pentru a utiliza aceşti bani direct în statele membre. În orice caz, statele naţionale supra-îndatorate vor deveni direct tributare, financiar şi politic, faţă de acest nou stat central.

Este vorba de acelaşi proces care deja a avut loc pe plan naţional în numeroase ţări. Din ambiţie şi ignoranţă, numeroase municipalităţi s-au îndatorat considerabil în ultimii 30 de ani. În Germania, aceste credite au fost garantate de landuri. Astfel, oraşele şi comunele au devenit dependente de landuri. Or, multe landuri au parcurs ele însele acelaşi drum şi au ajuns subordonate statului federal. Astfel s-a întâmplat cu oraşele, comunele şi regiunile care, în prezent, în numeroase domenii, nu mai pot lua singure decizii. Toate depind de bunăvoinţa statului federal şi de firimiturile pe care acesta le aruncă.

Aceeaşi soartă îl aşteaptă pe statul federal. Este desigur încurajator că, în comparaţie cu alte state, resursele financiare ale statului german se prezintă acceptabil. Aceasta ne aminteşte de situaţia celui aflat pe marginea prăpastiei şi care continuă să-i privească pe cei ce au căzut sau care vor urma să cadă înaintea sa. Este posibil ca germanii să trăiască încă două sau trei decenii luând ei înşişi decizii, cu toate că, dacă ţinem cont de naivitatea lor de a identifica Europa cu Bruxelles-ul, ne putem îndoi că doresc cu adevărat acest lucru. Pe termen mai lung, este imposibil. Germania se va trezi din ce în ce mai mult subjugată de acest moloh bruxellez, care îi va eclipsa pe toţi tiranii de până în prezent ai continentului nostru.

Statul bruxellez nu va ezita ca, mai devreme sau mai târziu, să pună mâna pe distribuţia creditelor, pe care în prezent le garantează, şi va deveni în acest mod indispensabil în ochii tuturor cetăţenilor europeni. Această evoluţie este în natura lucrurilor: puterea oamenilor politici se hrăneşte din opinia cetăţenilor cu privire la ei. De ce trebuiau oamenii de la Bruxelles să se mulţumească să trudească şi le permiteau oamenilor politici naţionali să culeagă toate laudele? Mai devreme sau mai târziu, instituţiile sociale naţionale, în particular securitatea socială, se vor găsi la rândul lor „armonizate”, adică puse sub tutela organismelor centrale amplasate în Bruxelles.

În concluzie, crearea BCE şi a euro dă naştere unei duble tendinţe: pe de o parte, apariţia şi extinderea unui stat asistenţial european; pe de altă parte, acumularea de noi datorii publice, de această dată în numele acestui nou stat central. Ambele tendinţe conduc, pe termen mediu sau lung, la prăbuşirea sistemului, fie prin hiperinflaţie, fie prin surparea statului central atotputernic sub greutatea propriei sale ineficienţe. Iată deci ce ne rezervă viitorul, dacă nici o schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflaţie de genul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)