Falimentul legislaţiei bancare şi crizele

Tudor Smirna · 29 ianuarie 2010

Un extras din capitolul VIII al tratatului Moneda, creditul bancar și ciclurile economice:

Procesul social de piaţă este posibil mulţumită unui corp de norme consuetudinare care provin, la rândul lor, din acest proces. Aceste norme sunt constituite din modelele de comportament care sunt integrate în dreptul contractual privat şi dreptul penal. Nu au fost proiectate deliberat de nimeni, ci sunt instituţii evolutive care apar ca rezultat al informaţiei practice încorporate în ele de către un număr foarte mare de persoane şi de-a lungul unei perioade foarte lungi. Dreptul, în sens material sau substanţial, cuprinde, aşadar, o serie de norme sau legi generale (i.e., aplicabile tuturor în mod egal) şi abstracte (deoarece se limitează la a stabili doar un cadru larg de acţiune pentru indivizi, fără să caute un rezultat concret al procesului social). În contrast cu această concepţie, a dreptului în sens material, trebuie să distingem conceptul de legislaţie, definit ca mulţime a ordinelor şi decretelor coercitive, cu caracter de reglementare şi ad-hoc, rezultatul acordării de privilegii contrare dreptului şi reprezentând agresiunea instituţională şi sistematică cu care statul încearcă să pună stăpânire pe procesele de interacţiune umană.[99] Legislaţia, înţeleasă astfel, implică abandonarea conceptului tradiţional de lege, pe care tocmai l-am descris, şi substituirea sa cu un „drept ilegitim” alcătuit dintr-un conglomerat de ordine, reglementări şi decrete administrative, în care se precizează care trebuie să fie conţinutul concret al comportamentului agentului economic supus reglementărilor. Astfel, în măsura în care acordarea de privilegii şi coerciţia instituţională se extind şi se dezvoltă, legile, în sens tradiţional, încetează să mai acţioneze ca norme de referinţă pentru comportamentul individual, iar rolul lor este luat de ordinele şi decretele coercitive care sunt emise de agenţia de reglementare, în cazul nostru banca centrală. În acest fel, legea îşi pierde treptat mediul de referinţă practică, iar agenţii economici care îşi pierd reperele constituite de dreptul în sens material ajung, fără să îşi dea seama, să îşi modifice personalitatea şi să renunţe la obiceiul de a se adapta unor norme generale cu caracter abstract. În aceste condiţii, cum „ocolirea” regulilor este, în multe cazuri, o chestiune de supravieţuire, iar, în altele, o manifestare a succesului unei funcţii antreprenoriale corupte sau perverse, încălcarea normelor trece, din punct de vedere general, drept o manifestare demnă de admirat a ingeniozităţii umane, şi nu drept o nerespectare a unui sistem de norme, cu consecinţe grave asupra vieţii sociale.

Consideraţiile precedente sunt deplin aplicabile legislaţiei bancare. Într-adevăr, instituirea unui sistem bancar cu rezerve fracţionare, care s-a generalizat în toate ţările cu economie de piaţă, implică, înainte de toate, aşa cum am putut vedea în primele trei capitole ale acestei cărţi, încălcarea unui principiu legal fundamental privitor la contractul de depozitare a banilor la bancă, şi acordarea unui ius privilegii unor anumiţi agenţi economici, băncile private. Acest privilegiu permite băncilor să nesocotească asemenea principii şi să dispună pentru propriul profit de majoritatea banilor pe care oamenii îi depun la vedere. Legislaţia bancară este construită, în primul rând, pe abandonul principiilor legale tradiţionale privitoare la contractul de depozitare a banilor la vedere, care constituie miezul activităţii bancare moderne.

Mai mult, legislaţia bancară este alcătuită dintr-o încâlceală de ordine şi decrete administrative, emise de banca centrală cu scopul de a reglementa în toate detaliile activitatea concretă a băncilor private. Această încâlceală nu numai că nu a fost capabilă să evite apariţia recurentă a crizelor bancare, ci (iar aceasta este mult mai grav) a alimentat şi agravat apariţia ciclică a etapelor de creştere vertiginoasă artificială şi a recesiunilor economice profunde, care au afectat cu regularitate economiile occidentale producând pierderi economice şi umane imense. Astfel, se observă cum

„de fiecare dată când apare o nouă criză se promulgă de urgenţă o legislaţie cu totul nouă sau o serie de amendamente a celei vechi, in ideea naivă că legile vechi erau insuficiente şi că cea nouă, mai detaliată şi comprehensivă, ar putea preveni viitoarele crize. Prin aceasta, statul şi banca centrală îşi justifică neputinţa de a preveni criza, care, însă, îşi va face iar apariţia, astfel încât noile norme nu durează decât până la următoarea criză bancară şi recesiune economică.”[100]

Putem trage concluzia că legislaţia bancară va fi sortită eşecului până în momentul când va fi abolită întru totul şi înlocuită cu nişte articole simple şi rezonabile incluse în codurile comercial şi penal, in care să se stabilească validitatea contractului de depozitare a banilor în bancă în funcţie de respectarea principiilor legale tradiţionale (rata rezervelor de 100%) şi interzicerea tuturor contractelor care, prin încălcarea legii, maschează exercitarea activităţii bancare cu rezerve fracţionare. Cu alte cuvinte, după cum susţine Mises, trebuie substituită actuala junglă legislativă bancară de tip administrativ, care nu a reuşit să îşi atingă scopurile, cu includerea unor articole clare şi rezonabile în codul comercial şi cel penal.[101]

[Iar conţinutul notei 100 este următorul:]

[100] Vezi p. 2 a articolului elevei noastre Elena Sousmatzian Ventura, „¿Puede la intervención gubernamental evitar las crisis bancarias?” Elena Sousmatzian citează următoarea descriere a ciclului criză-legislaţie (oferită de Tomás-Ramón Fernández):

„Reglementarea bancară s-a dezvoltat dintotdeauna ca răspuns la crize. Când au apărut crizele, legislaţia existentă a fost întotdeauna considerată ca fiind neadecvată şi lipsită de răspunsurile şi soluţiile necesare. Astfel, a fost necesar să apară, de urgenţă, soluţii care, în ciuda contextului «inventării» lor, la sfârşitul fiecărei crize au fost încorporate într-un nou cadru legal, care a rezistat doar până la următorul şoc, când s-a iniţiat un ciclu similar.” (Tomás-Ramón Fernández, Comentarios a la ley de disciplina de intervención de las entidades de crédito, Serie de Estudios de la Fundación Fondo para la Investigación Económica y Social, Madrid, 1989, p. 9)

Elena Sousmatzian redă astfel această chestiune: în cazul în care crizele bancare pot fi evitate, intervenţia statului s-a dovedit incapabilă să le evite; apoi, dacă sunt inevitabile, atunci intervenţia statului în acest domeniu este de prisos. Ambele afirmaţii sunt adevărate în sensul că, după cum ştim, activitatea bancară cu rezerve fracţionare face ca apariţia crizelor să fie inevitabilă, indiferent de legislaţia bancară pe care statele insistă să o fabrice şi care, de multe ori, în loc să amelioreze problemele legate de ciclu, le agravează.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)