Diana Costea, 30 mai 1975 - 27 aprilie 2008

Părintele Lucian Popescu · 08 mai 2008

Hristos a inviat!

Cuvântarea Părintelui Lucian la despărţirea de Diana

Îndurerată familie, adânc întristaţi creștini, prieteni și cunoscuţi ai Dianei,

Ştiu că timpul s-a împuţinat, iar drumul spre Craiova este lung si anevoios, totuși, nu vreau ca Diana să părăsească biserica noastră, pe care a iubit-o atât de mult, fără să spun câteva cuvinte despre ea, cea care și-a sfinţit viaţa prin suferinţă, prin purtarea crucii durerilor sufletești și trupești, cu demnitate și fără murmur, fără cârtire, fără a se văita de greutatea ei, prin modestie exemplară și printr-o muncă temeinică și adesea istovitoare.

Diana avea aproape treizeci și trei de ani – anii Mântuitorului pe pământ, anii deplinei maturităţi. Asemenea Sf. Vasile cel Mare și Grigorie de Nazians, ea a cunoscut doar două drumuri: drumul spre școală și drumul spre biserică. Drumul spre școală, acolo unde ea se întâlnea cu dragii ei studenţi și unde căuta să le sprijine înţelegerea complicatelor și sofisticatelor învăţături economice. Drumul spre biserică, acolo unde ea încerca să se sprijine pe sine însăși prin rugăciune, prin spovedanie, prin participarea activă la slujbe, prin gesturi ale credinţei mărturisitoare.

Diana a fost și un bun român, un om care și-a iubit ţara și neamul. În urmă cu câţiva ani, ea a onorat o invitaţie la o bursă de studii în SUA, acolo unde ar fi putut să rămână, unde i s-ar fi deschis importante și generoase perspective materiale, dar și de împlinire profesională, academică, universitară. Nu s-a gândit la avantajele materiale, pentru că era un om de o modestie rar întâlnită, și nici la împlinirea profesională, pentru că ea credea cu tărie că aparţine unei generaţii tinere și entuziaste, capabilă să miște, să clintească lucrurile din loc și în ţara noastră.

În vara anului trecut a avut o invitaţie, în Elveţia, la o întâlnire între specialiști pe probleme economice. M-a întrebat ce să facă: să meargă sau să refuze invitaţia? Era la două - trei luni după operaţia de extirpare a rinichiului afectat de cumplita-i boală. I-am spus să facă după cum crede, să se roage, iar, dacă se va simţi bine, să încerce să meargă. Îi era teamă de zborul cu avionul, dar nu în sensul în care ne este teamă tuturor de avion, ci pentru că presiunea atmosferică la altitudine ar fi putut să-i miște trombii (cheagurile de sânge) și să îi trimită acolo unde i-ar fi fost fatal să ajungă, la inimă sau la plămâni.

Îmi spunea că își dorește această plecare nu din orgoliu profesional sau pentru palmares personal, ci pentru că acolo ar fi primit o sumă de bani pe care ulterior i-ar fi folosit la cumpărarea medicamentelor necesare, la continuarea tratamentului medical și, astfel, să nu devină o povară pentru familie. Acest gest al ei era încă o dovadă de eleganţă sufletească și de un bun simţ autentic.

La această întâlnire a întâlnit un profesor elveţian care, destăinuindu-se, i-a spus că și el a trecut prin același diagnostic, pe care însă a reușit să-l biruiască. Acest lucru a făcut-o pe Diana să se întoarcă optimistă din această călătorie. Au mai fost și alte două invitaţii în străinătate cărora, însă, nu a mai putut să le răspundă.

Îmi amintesc de una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri ale ei. Într-o zi, mi-a spus îndurerată: “Părinte, mă uit în urmă și nu văd nimic“. Aș vrea să-ţi răspund acum, Diana: În urma ta ai lăsat un nume bun și o mulţime de prieteni care te-au preţuit, te-au admirat, te-au apreciat, te-au iubit, și pentru care tu ai fost un adevărat reper moral și intelectual.

Din păcate, Diana pleacă dintre noi înainte de vreme, nu însă și înainte de a da șansa celor din jurul ei ca din buni să devină și mai buni. Sunt multe persoane cărora, ea, prin nevoile sale, izvorâte din neputinţa cauzată de boală, le-a activat omenia, bunătatea naturală și dragostea, care nu a rămas la nivelul declaraţiilor, ci a fost o dragoste lucrătoare, manifestă, și, nu de puţine ori, jertfelnică.

Fara îndoială că acești tineri prieteni și colegi sunt oameni credincioși, oameni plini de credinţă, dar, așa cum spunea Sf. Apostol Iacov în epistola sa: ”Credinţa fără fapte este moartă.“ Iată că prin strigătul ei de ajutor, Diana nu le-a lăsat credinţa să moară, nu i-a lăsat împuţinaţi sufletește, nici ca ei să rămână niște credincioși fără fapte (asemenea preotului și levitului din Parabola Samarineanului milostiv).

O altă trăsătură definitorie, dacă nu cumva chiar dominantă, a Dianei, era simţul umorului. Ea știa să facă haz de necaz, să-și râdă de propria-i suferinţă. Era convinsă de adevărul că, dacă râzi în faţa necazurilor, pe jumătate le-ai învins. Ştia ca nimeni altul de bine să convertească jalea și durerea în hohot de râs, să prefacă lacrima și suspinul în zâmbet plin de lumină.

Nu de puţine ori, în virtutea acestui excepţional și neașteptat simţ al umorului, Diana știa să mă scoată din impas, din rușinea sau jena că nu știu ce s-ar mai putea spune într-o situaţie atât de gravă cum era a ei, că nu știu ce s-o mai învăţ să facă sau să creadă.

Nu de puţine ori am fost în criză de inspiraţie, în stare de muţenie, pentru că nu găseam cuvinte potrivite și convingătoare. Eram nu doar în criză de discurs sau de dreaptă povăţuire, ci, poate mai grav decât atât, în criză de speranţă și chiar de credinţă.

În astfel de momente, Diana avea inspiraţia și inteligenţa să găsească “soluţii” umoristice, hilare, anecdotice, care schimbau hohotul de plâns în hohot de râs. În astfel de momente simţeam că rolurile erau inversate: nu eu o sprijineam și o ridicam pe ea, ci ea mă sprijinea pe mine, eu fiind cel neajutorat.

Așa a fost Diana, și tocmai de aceea nu putem înţelege cum un astfel de om poate să plece atât de grăbit dintre noi.

Sâmbătă, înainte de Înviere, m-a sunat pe telefonul de acasă. Eram încă la Biserică, prins în îndatoririle pe care orice preot le are faţă de creștinii care se apropie cu emoţie și cu bucurie de Marele Praznic. I-a spus soţiei mele că ar vrea să vină a doua zi, la prânz, la Vecernia cunoscută în popor sub numele de “A doua Înviere”.

Avea, într-adevăr, să vină, însă nu cum o așteptam noi, ci așa cum o aștepta Dumnezeu, pentru că la orele doisprezece, când am început slujba Vecerniei, ea a plecat spre Biserica cea de Sus, spre Biserica cea din Ceruri.

Ostenitul, și de dureri, și chinuri, atât de împovăratul ei trup, avea sa ajungă la biserica noastră la puţine ore după săvârșirea din lumea aceasta.

Este a treia zi de Paști și credinţa noastră în Înviere este mai puternică și mai evidentă ca niciodată.

Credem că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este făgăduinţa și garanţia propriei noastre Învieri, căci spune Mântuitorul: “Eu sunt Învierea și Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac.” (Ioan 11, 25-26).

Între minunile și faptele extraordinare pe care Hristos Domnul le-a săvârșit pe pământ, Învierile din morţi au fost cele mai impresionante și mai copleșitoare.

Ceea ce este, însă, demn de reţinut, este că aceste Învieri au fost făcute nu pentru oameni bătrâni, sau oameni între două vârste, ci numai asupra tinerilor. Cei trei tineri întorși din moarte la viaţă au fost: fiica lui Iair, mai marele Sinagogii din Capernaum, o copilă de doisprezece ani; fiul văduvei din Nain, toiagul bătrâneţilor unei maici îndurerate, și Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta si Maria. Aceste două surori au căzut la picioarele Mântuitorului și I-au zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit.”

Așijderea și cei care se strânseseră la casa celor două surori îndurerate, ca să le mângâie jalea, ziceau între ei: “Nu putea oare Acesta, care a deschis ochii orbului, să facă și pe Lazăr să nu moară?”

Ca și surorile lui Lazăr din Betania, și noi, cei adunaţi în jurul sicriului Dianei, am putea spune: “Doamne, dacă ai fi știut ce suflet bun a avut această fată, ce excepţională calitate umană, intelectuală și morală a avut această tânără, nu ai fi lăsat-o să se stingă “.

Sau am putea zice, asemenea celor strânși la îndoliata casă din Betania: “Nu se putea oare ca Dumnezeu, Cel care zi de zi face minuni multe în lumea aceasta în care trăim, să mai facă încă una și cu Diana?”

Nu vom zice, însă, așa, pentru că Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune și dragoste faţă de oameni, știe pe cine și când cheamă la Sine, pentru că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt niciodată ca judecăţile oamenilor.

De aceea, nu ne vom supăra pe El și nici măcar pe moarte, ci vom zice asemenea poetului basarabean Grigore Vieru:

“Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.“

Sau poate vom zice ca Macedonski :

“E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine --
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine,
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.“

Dragii mei, odată cu plecarea dinte noi a Dianei, a murit o floare aici pe pământ, dar prin credinţa în Înviere, suntem convinși că ea va înflori în Cer, acolo unde Hristos Cel mort și Înviat a treia zi, o așteaptă.

Dumnezeu să o ierte și să o odihnească și Veșnică să îi fie pomenirea prin dragostea noastră și prin dorul ce i-l vom purta de-acum încolo.

Amin!

(Mulţumim Părintelui Lucian pentru îngăduinţa de a publica aceste cuvinte, rostite pe data de 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paști.)


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.