VII. Distribuţia venitului

Ludwig von Mises - Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Partea a doua: Economia unei comunităţi socialiste. Secţiunea I: Economia unei comunităţi socialiste izolate.
cuprins

1

Natura distribuţiei în liberalism şi socialism

Pentru motive de ordin logic, problema venitului s-ar putea să fie tratată la sfârşitul oricărei investigaţii în viaţa unei comunităţi socialiste. Producţia trebuie să aibă loc mai înainte ca distribuţia să fie posibilă; deci, în mod logic, prima ar trebui să fie discutată înaintea celei din urmă. Dar problema distribuţiei este o trăsătură caracteristică atât de proeminentă a socialismului, încât cere să fie discutată cât mai curând cu putinţă. Aceasta se datorează faptului că socialismul, în esenţă, nu este nimic altceva decât o încercare de a înfăptui acest ideal. Toate schemele socialiste încep de la problema distribuţiei şi toate revin la ea. Pentru socialism, problema distribuţiei este problema economică prin excelenţă.

Problema distribuţiei este într-adevăr caracteristică socialismului: ea se pune numai într-o economie socialistă. Este adevărat că se vorbeşte în mod obişnuit despre distribuţie şi într-o societate a cărei economie este bazată pe proprietatea privată şi în care teoria economică se ocupă cu problema venitului şi determinarea preţului diferiţilor factori de producţie sub titlul generic de „distribuţie”. Această terminologie este tradiţională şi este atât de ferm stabilită, încât nimeni nu s-ar gândi să-i substituie alta. Cu toate acestea, titlul induce în eroare şi nu indică natura teoriei pe care ar vrea să o descrie. În capitalism, veniturile apar ca un rezultat al tranzacţiilor de piaţă, care sunt legate în mod indisolubil de producţie. Bunurile nu sunt produse mai întâi şi veniturile distribuie după aceea. Când bunurile sunt livrate pentru întrebuinţare şi consum, veniturile au fost deja determinate în cea mai nare parte, deoarece ele apar în timpul procesului de producţie şi sunt într-adevăr derivate din acestea. Muncitorii, proprietarii de pământ, capitaliştii şi un mare număr dintre antreprenori care contribuie la producţie şi-au primit partea lor mai înainte ca bunurile să fie gata pentru consum. Preţurile care se obţin pe piaţă pentru produsul finit determină doar venitul pe care o parte dintre antreprenori îl obţin din procesul de producţie. Influenţa pe care aceste preţuri o au asupra venitului altor categorii de factori de producţie s-a exercitat anterior prin intermediul anticipărilor estimative ale antreprenorilor. Astfel, în ordinea capitalistă a societăţii, agregarea veniturilor individuale pentru a forma un venit social total este numai o idee teoretică, iar conceptul de distribuţie este numai figurativ. Motivul pentru care a fost adoptată această expresie în locul termenului mai simplu şi mai potrivit de formare a venitului este că întemeietorii ştiinţei economice, fiziocraţii şi şcoala clasică engleză, au învăţat numai treptat să se elibereze de felul etatist de a vedea al mercantilismului. Deşi tocmai această analiză a formării venitului ca rezultat al tranzacţiilor de piaţă a fost înfăptuirea lor principală, ei au acceptat practica – din fericire fără nici o consecinţă dăunătoare pentru conţinutul doctrinei lor – de a grupa capitolele care se ocupă cu diferitele feluri de venit sub titlul generic de „distribuţie”. [1]

O distribuţie a bunurilor consumabile în adevăratul înţeles al cuvântului există numai într-o comunitate socialistă. Dacă în legătură cu societatea socialistă se întrebuinţează termenul de „distribuţie” altfel decât numai într-un sens pur figurat, atunci se face o analogie între determinarea venitului într-o comunitatea socialistă şi o comunitate capitalistă. Conceptul unui proces de distribuire efectivă a veniturilor trebuie să fie examinat fără nici o legătură cu cercetarea mecanismului societăţii capitaliste.

2

Dividendul social

Potrivit ideii fundamentale a socialismului, numai bunurile finite gata pentru consum sunt susceptibile ca să fie distribuite. Bunurile de ordin mai înalt rămân proprietatea comunităţii în vederea producţiei ulterioare; ele nu trebuie să fie distribuite. Bunurile de ordinul întâi, dimpotrivă, sunt destinate fără excepţie distribuţiei: ele constituie într-adevăr dividendul social net. Deoarece, considerând societatea socialistă, nu putem abandona în întregime idei care sunt proprii numai ordinii capitaliste, se spune în mod obişnuit că societatea va reţine pentru consumul public o parte din bunurile destinate consumatorilor individuali. Ne gândim, de fapt, la acea parte a consumului care în societatea capitalistă este numită cheltuiala publică. Acolo unde principiul proprietăţii private este aplicat în mod riguros, această cheltuială publică reprezintă exclusiv costul întreţinerii aparatului care asigură mersul netulburat al lucrurilor. Singura treabă a statului strict liberal este de a asigura viaţa şi proprietatea oamenilor împotriva atacurilor duşmănoase atât din afară, cât şi dinăuntru. Statul, în regim liberal, este un generator de securitate, sau, cum l-a numit în bătaie de joc Lassalle, este un „stat - paznic de noapte”. Evident că şi într-o comunitate socialistă va exista funcţia corespunzătoare de asigurare a ordinii socialiste şi mersului paşnic al producţiei socialiste. Dacă aparatul de constrângere şi violenţă, care serveşte acest scop, se va numi tot stat sau i se va zice cu vreun alt nume şi dacă i se va da un statut diferit de celelalte funcţiuni ce incumbă comunităţii socialiste este o chestiune complet indiferentă pentru noi. Tot ce trebuie să facem este să arătăm cu claritate că orice fel de cheltuială afectată acestui scop va apărea în comunitatea socialistă la capitolul „cheltuieli generale de producţie”. În măsura în care implică folosirea muncii pentru distribuirea dividendului social, aceste cheltuieli trebuie să fie astfel socotite, încât muncitorii întrebuinţaţi să-şi capete partea lor.

Dar cheltuiala publică cuprinde şi alte posturi. Cele mai multe state şi municipalităţi asigură statului anumite utilităţi în natură, uneori gratuit, alteori pentru o taxă care acoperă cheltuiala numai în parte. De regulă, aceasta se întâmplă în cazul serviciilor izolate, care sunt produse de bunuri de lungă durată. Astfel, sunt puse la dispoziţia celor care vor să se folosească de ele parcurile, galeriile de artă, bibliotecile publice, locurile de rugăciune, stadioanele şi altele. La fel, sunt accesibile oricui şoselele, drumurile publice şi străzile. În afară de acestea, mai are loc o distribuţie directă de bunuri de consum, atunci când, de pildă, se dau medicamente gratuite anumitor bolnavi sau materiale didactice elevilor; mai sunt distribuite direct şi servicii personale atunci când se acordă tratament medical gratuit. Toate acestea nu sunt socialism, nu constituie producţie pe baza proprietăţii comune a mijloacelor de producţie. Distribuţia are loc şi în aceste cazuri, dar ceea ce se distribuie este mai întâi adunat prin impozite de la cetăţeni. Această distribuţie poate fi descrisă ca având caracter socialist, în cadrul unei societăţi cu regim liberal, numai în măsura în care se face din bunuri ale producţiei de stat sau municipale. Nu este necesar să ne oprim pentru a cerceta în ce măsură această ramură a activităţii de stat sau municipale este rezultatul unor concepţii apărute sub influenţa criticilor socialiste ale societăţii capitaliste şi în ce măsură aceasta se datorează naturii speciale a anumitor bunuri de consum deosebit de durabile, care oferă servicii aproape nelimitate. Pentru noi este important numai faptul că, în cazul acestor cheltuieli publice, are loc o distribuţie în sensul strict al cuvântului chiar şi într-o societate de altfel capitalistă.

În afară de aceasta, comunitatea socialistă nu va proceda la o distribuţie fizică a tuturor bunurilor destinate consumului. Astfel, de pildă, este puţin probabil că va da câte un exemplar din fiecare carte nouă fiecărui cetăţean, ci mai degrabă că va pune cărţile în biblioteci publice pentru uzul general. Va face la fel, adică va organiza folosirea în comun a şcolilor şi a învăţământului, grădinilor publice, terenurilor de sport şi sălilor de conferinţe. Cheltuiala pe care o necesită toate aceste aranjamente nu se scade din dividendul social; dimpotrivă, ea este parte integrantă din acest dividend.

Această parte a dividendului social arată o anumită particularitate, şi anume că, fără a prejudicia principiile care determină distribuţia bunurilor consumabile şi a unei părţi din bunurile durabile, i se pot aplica principii speciale de distribuţie corespunzătoare naturii proprii bunurilor implicate. Modul în care colecţiile de artă şi publicaţiile ştiinţifice sunt puse la dispoziţia publicului este cu totul independent de regulile care sunt aplicate în distribuţia bunurilor de ordinul întâi.

3

Principiile distribuţiei

Caracteristic pentru comunitatea socialistă este faptul că într-o astfel de societate nu există nici o legătură între producţie şi distribuţie. Mărimea părţii destinate uzului fiecărui cetăţean este cu totul independentă de valoarea serviciului pe care acesta îl prestează. Este cu totul imposibil să se păstreze distribuţia în raport cu atribuirea unei valori, pentru că este o caracteristică esenţială a metodelor socialiste de producţie faptul că nu se pot stabili părţile cuvenite diferiţilor factori de producţie din rezultat. Pe de altă parte, orice probă aritmetică a relaţiei dintre efort şi rezultat este imposibilă.

Din acest motiv, nici măcar o parte a distribuţiei nu se poate baza pe un calcul economic al contribuţiei diferiţilor factori de producţie, de exemplu dând mai întâi muncitorului produsul întreg al muncii sale pe care în sistemul capitalist l-ar fi primit sub formă de salariu, aplicând apoi o formă specială de distribuţie în cazul părţilor atribuite factorilor materiali de producţie şi muncii antreprenorului. În general, socialiştilor le lipseşte o concepţie clară despre acest fapt. O vagă sugestie în acest e sens e cuprinsă şi în doctrina marxistă, potrivit căreia în socialism categoriile de salariu, profit şi rentă ar fi de negândit.

Există patru principii diferite pe baza cărora se poate concepe efectuarea distribuţiei în socialism: distribuţia egală per capita, distribuţia potrivit serviciului prestat comunităţii, distribuţia potrivit nevoilor individuale şi distribuţia după meritul fiecăruia. Aceste principii pot fi combinate în diferite moduri.

Principiul distribuţiei egale derivă din vechea doctrină a dreptului natural al egalităţii tuturor fiinţelor omeneşti. Aplicat în mod rigid, acest principiu s-ar dovedi absurd, pentru că nu ar îngădui nici o deosebire între adulţi şi copii, între bolnavi şi sănătoşi, între harnici şi leneşi, între cei buni şi cei răi. Ar putea fi aplicat numai în combinaţie cu celelalte trei principii de distribuţie. Ar fi nevoie să se ţină seama cel puţin de principiul distribuţiei potrivit nevoilor individuale, astfel ca părţile să poată fi dimensionate în raport cu vârsta, sexul, sănătatea şi nevoile profesionale speciale; ar mai fi necesar să se ţină seama şi de principiul distribuţiei potrivit serviciilor prestate în favoarea comunităţii, astfel ca să se poată face o deosebire între cei harnici şi cei mai puţin sârguincioşi, între cei bine calificaţi şi cei care mai au de învăţat; şi, în cele din urmă, ar fi necesar să se ţină seama într-o oarecare măsură şi de meritul fiecăruia, pentru ca premierile şi penalizările să fie eficace. Dar, chiar dacă principiul distribuţiei egale ar fi modificat în modurile arătate, dificultăţile distribuţiei în socialism n-ar fi rezolvate, întrucât ele sunt, de fapt, insurmontabile.

Am arătat mai înainte dificultăţile pe care le ridică aplicarea principiului distribuţiei după valoarea serviciilor prestate. În sistemul capitalist, subiectul primeşte un venit corespunzător valorii contribuţiei sale la procesul general de producţie. Serviciile sunt remunerate în raport cu valoarea lor. Acesta este însă tocmai principiul pe care socialismul doreşte să-l înlocuiască prin altul, în care părţile atribuite factorilor materiali de producţie şi antreprenorului să fie distribuite astfel încât nici un proprietar şi nici un antreprenor să nu aibă o situaţie fundamental diferită de cea a celorlalţi membri ai comunităţii. Aceasta însă implică o despărţire radicală între distribuţie şi imputarea economică a valorii, ceea ce nu are nimic a face cu valoarea serviciului prestat comunităţii de către fiecare individ în parte. Acest principiu ar putea fi corelat la exterior cu serviciul prestat numai dacă s-ar face din serviciul individual baza distribuţiei potrivit vreunor criterii externe. Criteriul cel mai evident pare să fie numărul de ore muncite. Dar semnificaţia oricărui serviciu prestat pentru dividendul social nu poate să fie măsurată după durata timpului de lucru. Aceasta, în primul rând, pentru că valoarea serviciului diferă potrivit întrebuinţării sale în planul economic. Rezultatele se vor deosebi după cum serviciul în speţă este întrebuinţat la locul potrivit, altfel spus, acolo unde este nevoia cel mai urgentă de el, sau într-un loc nepotrivit. Într-o organizaţie socialistă însă muncitorul nu poate să fie făcut în cele din urmă răspunzător de aceasta, ci numai acei factori care îi indică ce are de îndeplinit. În al doilea rând, valoarea serviciului variază potrivit cu calitatea lucrului, cu capacitatea individuală a muncitorului şi cu puterea şi zelul său. Nu este greu de găsit raţiuni etice pentru părţi egale muncitorilor cu capacităţi inegale. Talentul şi geniul sunt daruri naturale de care individul nu este răspunzător. Aceasta însă nu rezolvă problema dacă este potrivit sau practicabil să se plătească toate orele de muncă cu acelaşi preţ.

Al treilea principiu de distribuţie este după nevoi. Formula „fiecăruia după nevoile sale” este o deviză veche a comuniştilor simplişti. Această formulă este sprijinită uneori de referinţa la faptul că primii creştini împărţeau şi foloseau toate bunurile în comun. [2] Alţii însă o socotesc practicabilă întrucât se presupune că formează baza distribuţiei în sânul familiei. Fără îndoială că i s-ar putea conferi un caracter universal, dacă dispoziţia mamei care se lipseşte bucuroasă de hrană mai degrabă decât să-şi vadă copiii răbdând de foame ar putea să fie făcută universală. Susţinătorii principiului distribuţiei după nevoi trec aceasta cu vederea. Pe lângă aceasta, ei mai trec cu vederea şi multe altele. Ei trec cu vederea că, atâta vreme cât un fel oarecare de efort economic este necesar, numai o parte din nevoile noastre pot fi satisfăcute, iar o parte trebuie să rămână nesatisfăcute. Principiul „fiecăruia după nevoile sale” rămâne fără înţeles atâta vreme cât nu se defineşte în ce măsură este permis fiecărui individ să-şi satisfacă nevoile nefiziologice. Formula este iluzorie, deoarece fiecare trebuie să renunţe la satisfacerea completă a tuturor nevoilor sale. [3] Într-o oarecare măsură, acest principiu ar putea să fie aplicat. De pildă, celor bolnavi şi suferinzi li s-ar putea da medicamente, îngrijire şi asistenţă speciale, atenţie mai mare şi tratamente deosebite pentru nevoile lor specifice, fără a face o regulă generală din această considerare pentru cazuri excepţionale.

În chip asemănător, este cu totul imposibil a face din meritul individual un principiu general de distribuţie. Cine va decide asupra meritelor? Deţinătorii puterii au avut adesea concepţii bizare despre meritele contemporanilor lor, iar vocea poporului nu este vocea lui Dumnezeu. Pe cine ar alege oamenii astăzi ca pe cel mai bun dintre contemporanii lor? N-ar fi de mirare ca alegerea să cadă asupra unei stele de cinematograf sau a unui campion sportiv. Poporul englez ar fi astăzi probabil înclinat să spună că Shakespeare este cel mai mare fiu al poporului său. Ar fi exprimat oare aceeaşi opţiune contemporanii săi? Şi dacă astăzi ar fi printre ei un al doilea Shakespeare, cum l-ar fi apreciat englezii? În afară de acesta, de ce să fie penalizaţi acei membri ai societăţii pe care natura nu i-a înzestrat cu darurile talentului şi genialităţii? Distribuţia după meritele individuale ar deschide larg poarta capriciului şi ar lăsa individul fără apărare în afara opresiunii de către majoritate; ar fi create condiţii care ar face viaţa insuportabilă.

Atâta timp cât latura economică a problemei este vizată, este indiferent care principiu, respectiv combinaţie de principii se adoptă ca bază pentru distribuţie. Oricare principiu ar fi adoptat, rămâne faptul că fiecare individ va căpăta o alocaţie de la comunitate. Cetăţeanul va căpăta un mănunchi de titluri, care vor putea fi schimbate înlăuntrul unei anumite perioade de timp pentru o cantitate definită de bunuri diferite. În modul acesta îşi va procura hrana fizică, un adăpost fix, plăceri ocazionale şi, din când în când, îmbrăcăminte nouă. Dacă satisfacerea nevoilor pe care o dobândeşte în felul acesta este mai mare sau mai mică va depinde de productivitatea eforturilor comunităţii.

4

Procesul distribuţiei

Nu este necesar ca fiecare individ să consume singur întreaga parte care i se alocă. El poate să lase o parte să se irosească, poate să cedeze ceva şi, în măsura în care bunul respectiv permite aceasta, poate să pună ceva de o parte ca să consume mai târziu. În afară de aceasta, mai poate să facă schimb cu o parte din alocaţie. Un băutor de bere va renunţa bucuros la porţia sa de băutură nealcoolică pentru a obţine mai multă bere. Un antialcoolic va fi gata să renunţe la dreptul său la băuturi spirtoase, dacă poate să obţină alte bunuri în schimb. Un amator de muzică va schimba biletele sale de cinematograf pentru un bilet în plus la concerte; iar un om mai de rând va renunţa de bună voie la biletele sale de intrare la galeriile de arte pentru plăceri mai populare. Fiecare va fi gata să facă schimb, dar schimbul va fi limitat la bunuri de consum. Bunurile de producţie vor fi res extra comercium.

Schimbul de acest fel nu este nevoie să fie limitat la troc direct; într-o anumită măsură foarte restrânsă, poate avea loc de asemenea şi indirect. Aceleaşi motive care au dus la schimb indirect în alte tipuri de societate îl vor face avantajos şi pe cei care fac schimb în comunitatea socialistă. De unde urmează că şi în cazul acestei comunităţi vor exista motivaţii pentru întrebuinţarea unui mediu general de schimb, care este moneda.

Rolul monedei în economia socialistă va fi fundamental acelaşi ca şi într-un sistem economic liber – acela de facilitant general al schimbului; dar semnificaţia acestui rol va fi cu totul diferită. Într-o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, semnificaţia rolului monedei va fi incomparabil mai restrânsă decât într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, deoarece într-o comunitate socialistă schimbul însuşi are o semnificaţie mai limitată, fiind restrâns numai la bunurile de consum. Nu pot exista preţuri în bani pentru bunurile de producţie, întrucât acestea nu participă la schimb. Funcţia contabilă pe care banul îl exercită în producţie într-o ordine economică liberă va înceta de a mai exista într-o comunitate socialistă, în care calculele monetare ale valorii bunurilor nu vor fi posibile.

Cu toate acestea, administraţia centrală a producţiei şi distribuţiei nu poate să nu ţină seama de relaţiile de schimb care se nasc în acest tip de comerţ. Este clar că va trebui să ţină seama de ele pentru a stabili echivalenţa diferitelor bunuri atunci când evaluează distribuţia dividendului social.

Astfel, dacă în procesul de schimb s-ar fi stabilit că un trabuc face cât cinci ţigarete, administraţia socialistă nu ar putea să decreteze în mod arbitrar că un trabuc face cât trei ţigarete şi, pe această bază, să dea unui cetăţean numai trabucuri şi altuia numai ţigarete. Dacă raţia de tutun nu a fost distribuită în mod egal, parte în ţigări de foi şi parte în ţigarete, astfel ca unii – fie pentru că aşa doresc, fie din ordinul guvernului – ar primi numai trabucuri şi alţii numai ţigarete, relaţiile de schimb deja stabilite nu ar putea să fie ignorate. Altfel, toţi cei care au primit ţigarete ar fi trataţi în mod nedrept faţă de cei care primesc numai trabucuri, de vreme ce persoana care a primit un trabuc poate să-l schimbe pentru cinci ţigarete, în timp ce el îl obţinuse ca echivalent a trei ţigarete.

Modificări ale raporturilor de schimb în acest comerţ dintre cetăţeni ar constrânge, în consecinţă, administraţia să facă schimbări corespunzătoare în raporturile de substituire ale diferitelor bunuri. Fiecare schimbare de felul acesta va arăta că relaţiile dintre diversele nevoi ale cetăţenilor şi satisfacerea lor s-au modificat, că oamenii doresc unele bunuri mai mult decât înainte, iar altele mai puţin. Este de presupus că administraţia economică s-ar strădui să adapteze producţia la această schimbare; s-ar strădui să producă mai mult din bunurile dorite mai mult şi mai puţin din cele dorite mai puţin. Dar un singur lucru nu va fi în stare să facă: nu va putea să permită cetăţenilor individuali să-şi răscumpere cupoanele lor de tutun în chip arbitrar în trabucuri sau ţigarete. Dacă li s-ar permite indivizilor alegerea liberă de ţigări de foi sau ţigarete, aceştia ar putea să ceară mai multe ţigări de foi sau mai multe ţigarete decât fuseseră produse sau, pe de altă parte, ar putea să rămână în stoc ţigări de foi sau ţigarete la centrele de distribuţie pentru că nimeni nu le-ar cere.

Teoria valorii-muncă pare să ofere o soluţie simplă acestei probleme. Pentru o oră de muncă, cetăţeanul primeşte o dovadă care îl îndreptăţeşte la produsul unei ore de muncă, cu un scăzământ pentru acoperirea obligaţiunilor generale ale comunităţii, de pildă întreţinerea indivizilor, cheltuieli în scopuri culturale şi altele. Sub rezerva acestui scăzământ pentru acoperirea cheltuielilor suportate în întregime de comunitate, fiecare muncitor care a lucrat o oră va avea dreptul să obţină produse pentru care a fost nevoie de o oră de muncă. Oricine este gata să plătească dând comunităţii propriul său timp de lucru, corespunzător timpului de lucru întrebuinţat pentru a le produce, poate să primească de la centrele de distribuţie bunuri de consum şi servicii pe care să le întrebuinţeze în folosul său propriu.

Dar un astfel de principiu de distribuţie nu ar funcţiona, deoarece munca nu este nici uniformă, nici omogenă. Existe deosebiri calitative între diferitele forme de muncă, deosebiri care, luate în conjuncţie cu variaţiile în cererea şi oferta de produse rezultate, duc la valori diferite. Ceteris paribus, oferta de tablouri şi picturi nu poate să fie mărită fără să sufere calitatea lucrului. Unui muncitor care a prestat o oră de muncă obişnuită nu i se poate acorda dreptul să consume produsul unei ore de muncă de o calitate mai înaltă. Pe de altă parte, într-o comunitate socialistă ar fi cu neputinţă să se stabilească vreo legătură între calitatea muncii prestate pentru comunitate şi partea din rezultatul producţiei comunale ce se acordă pentru acea muncă. Plata pentru muncă ar fi cu totul arbitrară, deoarece metodele prin care se calculează valoarea întrebuinţată într-o societate liberă, bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, i-ar fi inaccesibile de vreme ce, după cum am văzut, o imputare de felul acesta este cu neputinţă într-o societate socialistă. Faptele economice ar limita clar puterea societăţii de a răsplăti muncitorul în chip arbitrar; pe termen lung, totalul salariilor nu poate în nici o circumstanţă să întreacă venitul societăţii. În cazul acestor limite, comunitatea este totuşi liberă să acţioneze. Ea poate decide să plătească orice fel de muncă în mod egal, fără a ţine seamă de calitate; ea poate tot atât de uşor să facă o distincţie între diferitele ore de lucru, potrivit cu calitatea muncii prestate. Dar în ambele cazuri trebuie să-şi rezerve dreptul de a decide asupra distribuţiei specifice a produselor.

Chiar dacă am face abstracţie de diferenţele de calitate ale muncii şi produsului ei şi am accepta posibilitatea de a determina volumul de muncă încorporat în fiecare produs, comunitatea nu ar îngădui niciodată individului care a prestat o oră de lucru să consume produsul acelei ore de lucru, pentru că toate bunurile materiale necesită şi costuri materiale în afară de muncă. Astfel, un produs pentru care este nevoie de mai multă materie primă nu poate să fie echivalent cu alt produs pentru care este nevoie de mai puţină materie primă.

5

Costurile distribuţiei

Critica socialistă a sistemului capitalist dedică mult spaţiu obiecţiilor împotriva a ceea ce ar putea fi numit aparatul de distribuţie. Se cuprinde în acest concept costul tuturor instituţiilor naţionale şi politice, inclusiv alocaţiile pentru scopuri militare şi război; se cuprinde de asemenea şi costul datorat liberei concurenţe pe care societatea trebuie să-l suporte, precum şi costul pentru reclamă şi activităţile persoanelor implicate în luptele de concurenţă, cum sunt reprezentanţii, voiajorii comerciali, etc., cât şi spezele cauzate de eforturile întreprinderilor de a rămâne independente, în loc de a fuziona în unităţi mai mari sau de a se alătura cartelelor, care fac posibilă specializarea şi, prin aceasta, ieftinirea producţiei. Societatea socialistă va realiza mari economii, susţin aceşti critici, punând capăt acestei risipe.

Ideea că, într-o comunitate socialistă, se vor economisi acele cheltuieli care pot fi corect numite „de stat” derivă din doctrina, caracteristică de altfel multor anarhişti şi socialişti marxişti, potrivit căreia, într-o societate care nu este bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, constrângerea de stat ar fi superfluă. Se argumentează că într-o comunitate socialistă „supunerea la regulile simple şi fundamentale care guvernează orice formă de viaţă socială vor deveni foarte curând şi din necesitate un obicei”; această supunere este întărită prin faptul că „evaziunea de la regulamentele şi controlul pus în vigoare de întregul popor va fi fără îndoială o încălcare a legii extrem de dificilă”, care va suferi „pedeapsă promptă şi aspră”, deoarece „muncitorii înarmaţi” nu vor fi „intelectuali sentimentali”, nici nu vor permite să fie luaţi „în glumă”. [4] Toate acestea nu sunt decât vorbe goale. Arme, pedeapsă, toate acestea nu implică nimic altceva decât „o autoritate represivă specială” şi, ca atare, potrivit propriilor cuvinte ale lui Engels, un „stat”. [5] Din punctul de vedere al cheltuielii pe care această constrângere o implică, nu există nici o deosebire între constrângerea exercitată de muncitori înarmaţi – care evident nu pot munci în timp ce poartă arme – sau de către fiii muncitorilor îmbrăcaţi în uniforme de poliţişti.

Dar statul este un aparat coercitiv nu numai pentru proprii săi locuitori: statul aplică constrângerea şi în afara graniţelor sale. Numai un stat care cuprinde întregul univers nu ar avea nevoie să exercite constrângere externă şi atunci numai pentru că, în această eventualitate, nu ar exista nici un pământ străin, n-ar exista nici străini, şi nici state străine. Liberalismul, cu antagonismul său fundamental împotriva războiului, vrea să dea lumii întregi o formă oarecare de organizare de stat. Chiar dacă s-ar putea înfăptui, o asemenea organizare este de neconceput fără un aparat de constrângere.

Aparatul socialist de constrângere va comporta de asemenea o oarecare cheltuială. Dacă aceasta va fi mai mare sau mai mică decât costul aparatului de stat al societăţii capitaliste fireşte că noi nu o putem spune. Trebuie doar să înţelegem că dividendul social va fi redus cu suma implicată.

Cât despre risipa cauzată de distribuţie în capitalism, nu e nevoie de spus mare lucru. De vreme ce în societatea socialistă nu există distribuţie în adevăratul înţeles al cuvântului, nu există nici costul distribuţiei. Cheltuielile comerciale şi alte speze similare nu pot fi numite costuri de distribuţie, nu numai pentru că nu există costuri de distribuţie, care este un proces special în sine, dar şi pentru că efectele serviciilor închinate acestor scopuri se extind mult dincolo de simpla distribuţie de bunuri. Concurenţa nu este limitată la distribuţie: aceasta este numai o parte din serviciul ei. Ea serveşte de asemenea procesului producţiei, ba chiar este esenţială pentru orice organizare de producţie care trebuie să asigure o productivitate mare. Deci nu este destul să se compare aceste costuri cu costurile din sarcina aparatului de distribuţie şi conducere într-o comunitate socialistă. Dacă metodele socialiste de producţie reduc productivitatea – un lucru despre care vom vorbi mai târziu – puţin importă că economisesc munca voiajorilor comerciali, brokerilor şi a agenţilor de reclamă.


NOTE

1. Cannan, A History of the Theories of Production and Distribution in English Political Economy from 1776 to 1848, ed. a 3-a, Londra, 1917, pag. 183 et seq. De asemenea, Socialism, cap. XX, 1.

2. Faptele Sfinţilor Apostoli, II, 45.

3. Vezi critica acestei formule de distribuţie făcută de Pecqueur în cartea sa Théorie nouvelle d'Économie sociale et politique, Paris, 1842, pag. 613 et seq. Acesta se arată superior lui Marx, care se lasă antrenat fără ezitare în iluzia că „La un stagiu mai avansat al societăţii comuniste... orizontul legal burghez ar putea să fie depăşit în întregime, iar societatea ar putea să scrie pe stindardele ei: de la fiecare după posibilităţile sale, fiecăruia după nevoile sale!” Marx, Zur Kritik des sozialdemokratischen Parteiprogramms von Gotha, pag. 17.

4. Lenin, Staat und Revolution, pag. 96.

5. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 302.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România