Ce ar spune Rothbard despre panica din jurul Covid19

Philipp Bagus · 30 aprilie 2020

Murray Newton Rothbard a murit pe 7 ianuarie 1995. Ce ar spune oare astăzi „Mr. Libertarian” despre măsurile guvernamentale împotriva epidemiei de coronavirus?

În încercarea de a contracara epidemia, guvernele occidentale au încălcat drepturile de proprietate privată într-o manieră fără precedent pe timp de pace. Acestea au expropriat și confiscat echipamente și materiale medicale, au preluat controlul unor furnizori privați de servicii medicale și a unor spitale, au decretat închiderea forțată a întreprinderilor private, cum sunt grădinițele, școlile, universitățile, sau magazinele de retail. Au ordonat chiar și închiderea parcurilor și grădinilor private. Mai mult, au limitat în mod drastic libertatea de circulație.

Ce se poate comenta cu privire la aceste măsuri dintr-o perspectivă libertariană? Pot ele avea vreo rațiune justificatoare?

În ceea ce privește libertatea de circulație, s-ar putea argumenta că cele mai multe dintre străzi sunt proprietatea guvernului și că acesta are dreptul de a restrânge libertatea de circulație pe propriile străzi cu scopul de a proteja sănătatea cetățenilor săi. Într-adevăr, dintr-o perspectivă libertariană, proprietatea publică asupra străzilor este o problemă. Străzile ar trebui să fie private. Dacă străzile ar fi private, proprietarii ar decide cine le poate folosi și în ce condiții. Așa cum arată și Rothbard în Etica libertății:

Într-o societate liberală, pe de altă parte, în care toate străzile ar fi în proprietate privată, întregul conflict ar fi soluţionat fără a încălca drepturile de proprietate ale nimănui: într-adevăr, în acest caz proprietarii străzilor ar avea dreptul de a decide cine va avea acces la aceste străzi şi ei ar putea exclude „indezirabilii” [în cazul nostru persoanele suspectate că ar fi infectate cu virusul], dacă ar dori să facă acest lucru.

Cu alte cuvinte, într-o societate liberală proprietarii privați ai străzilor ar decide ce străzi rămân deschise circulației, cine va putea circula pe ele și în ce condiții.

Dar trăim într-o lume în care majoritatea străzilor sunt publice. Cu toate acestea, verdictul lui Rothbard este clar chiar și în privința acestora. Discutând cazul deschiderii unui restaurant McDonald’s în care rezidenții protestează împotriva prezenței clienților săi pe străzi, Rothbard notează că:

în calitate de contribuabili şi cetăţeni, aceşti „indezirabili” [clienții] au, fără doar şi poate, „dreptul” de a se plimba pe străzi şi desigur că s-ar putea aduna în acelaşi loc – dacă ar dori acest lucru – chiar şi fără atracţia magazinului McDonald’s.

În opinia lui Rothbard, cetățenii și contribuabilii au dreptul de a folosi străzile publice. Guvernele nu au dreptul legitim de a restricționa circulația pe propriile străzi, deoarece în realitate strada nici măcar nu este proprietatea legitimă a statului:

în calitate de organizaţie criminală, cu toate veniturile şi bunurile provenite din infracţiunea impozitării, statul nu poate poseda vreo proprietate legitimă. (1982, p. 183)

Pe scurt, statul nu are niciun drept să stabilească cine poate și cine nu poate folosi străzile publice. Interdicția de a ieși pe stradă este o violare flagrantă a drepturilor de proprietate privată și nu poate fi justificată.

Într-o societate liberală cu străzi și afaceri private, proprietarii impun regulile. În cazul unei epidemii, aceștia ar putea restricționa complet accesul la proprietatea lor. Sau ar putea condiționa accesul. Spre pildă, ar putea limita numărul de oameni care au acces la proprietatea lor. Ar putea solicita o testare înainte de intrare sau ar informa că cei care intră își asumă riscurile. De asemenea, ar putea impune anumite condiții, spre exemplu restricția pe bază de vârstă sau purtarea de măști și mănuși.

Să abordăm acum celelalte restricții care au fost implementate la începutul epidemiei de Covid19, cum sunt cele referitoare la închiderea barurilor, hotelurilor și a altor magazine. Argumentul politicienilor în favoarea închiderii este următorul: din solidaritate față de restul cetățenilor, în special cei mai în vârstă, oamenii ar trebui să ajute la reducerea ratei de infectări, altminteri mulți oameni vor muri ca urmare a capacității limitate a sistemelor de sănătate publică și a lipsei de provizii pentru o astfel de epidemie. Stând acasă, închiși între pereții propriei case, oamenii vor salva vieți. Îi vor ajuta astfel pe alții. Și cum nu se poate aștepta ca oamenii să ajute alți oameni stând acasă voluntar, statul are dreptul de a impune izolarea la domiciliu, cu scopul salvării vieții.

Acum, întrebarea etică esențială pentru un liberal este următoarea: este cineva îndreptățit să utilizeze violența pentru a se asigura că oamenii își vor ajuta semenii? Poate fi justificată utilizarea coerciției pentru a-i forța pe oameni să-și ajute semenii?

Răspunsul dat de Rothbard la această întrebare în Etica Libertății este fără echivoc:

este nepermisibil să interpretăm termenul “drept la viaţă” în sensul că i-ar conferi cuiva vreun drept susceptibil de a fi impus cu forţa ca altcineva să-i susţină acea viaţă.

Să remarcăm faptul că pentru Rothbard și libertarieni în general, conceptul de „drepturi” este pur negativ. Drepturile protejează sfera acțiunii unei persoane cu care nimeni nu poate interfera utilizând violența. Drepturile de proprietate delimitează spațiul în care un individ poate acționa în mod liber.

Rothbard continuă:

Nici un om nu poate avea, aşadar, “dreptul” de a sili pe altcineva să comită o acţiune “pozitivă”, deoarece, în cazul acesta, constrângerea încalcă dreptul la libertatea persoanei sau a proprietăţii individului care este constrâns... Ca un corolar, aceasta înseamnă că, într-o societate liberă, nici un om nu poate fi împovărat cu obligaţia legală de a face ceva pentru un altul, deoarece aceasta ar fi o încălcare a drepturilor celui dintâi; singura obligaţie legală pe care o are un om faţă de altul este de a-i respecta drepturile.

Dacă aceste explicații nu constituie dovezi suficiente, Rothbard mai oferă două exemple în sprijinul argumentului că nimeni nu este îndreptățit să utilizeze violența pentru a determina pe cineva să-și ajute semenii. Întâi discută un exemplu ce-i aparține lui Friedrich A. von Hayek care prezintă situația unui proprietar unic (monopolist) asupra resurselor de apă dintr-o oază. Rothbard arată că proprietarul are dreptul de a nu vinde apă clienților. Acțiunea de a-și rezerva apa pentru el este perfect legitimă și acesta nu poate fi forțat să vândă apa pentru a ajuta oamenii însetați:

Situaţia este foarte posibil să fie una nefericită pentru clienţi, aşa cum există multe situaţii în viaţă, dar furnizorul unui serviciu deosebit de rar şi de vital nu este în nici un caz coercitiv, nici dacă refuză să vândă, nici dacă solicită un preţ pe care cumpărătorii sunt dispuşi să îl plătească. Ambele acţiuni se numără printre drepturile sale de om liber şi de posesor de proprietate legitim. Proprietarul oazei nu este responsabil decât pentru existenţa propriilor sale acţiuni şi a propriei sale proprietăţi; el nu este responsabil pentru existenţa deşertului, sau pentru faptul că celelalte fântâni au secat.

Să aplicăm această logică la situația curentă: proprietarul unei afaceri are dreptul să o deschidă. Proprietarul unei grădini are dreptul să o folosească iar pietonii au dreptul de a merge pe stradă. Ei sunt responsabili pentru propriile lor acțiuni și propria lor proprietate și nu pentru existența coronavirus sau pentru faptul că spitalele publice sunt prost administrate.

Sigur că este o situație diferită dacă cineva știe că este infectat și deschide afacerea având intenția de a infecta și a face rău clienților. Acesta ar fi un comportament criminal, caz în care violența defensivă precum închiderea afacerii sub amenințarea utilizării forței ar fi justificată. Dar cum știm că deschiderea afacerii este într-adevăr un act de agresiune din partea proprietarului infectat?

Așa cum arată Rothbard, sarcina de a dovedi le revine celor care utilizează violența defensivă:

sarcina de a dovedi că agresiunea realmente a început, îi revine celui care face uz de violenţa defensivă. (Etica libertății, capitolul 12)

Știm cu certitudine că cineva este criminal atunci când este găsit vinovat. Până când sunt găsiți vinovați, oamenii se bucură de toate drepturile persoanelor nevinovate, precum libertatea de a ieși din casă sau de a-și deschide magazinele. Așa cum reamintește Rothbard, „ei sunt nevinovați până la proba contrarie” (Etica libertății, capitolul 12)

Rothbard oferă un al doilea exemplu pentru pretenția sa că nimeni nu poate fi silit să ajute alți oameni. Acest exemplu este referitor la o epidemie, așa că merită reprodus în întregime:

Să presupunem că într-o anumită comunitate nu există decât un singur medic şi că izbucneşte o epidemie; numai el poate salva vieţile a numeroşi concetăţeni – o acţiune cu siguranţă indispensabilă pentru existenţa lor. Oare se comportă el „coercitiv” faţă de ei dacă (a) refuză să facă orice, sau părăseşte oraşul; sau (b) dacă solicită un preţ foarte ridicat pentru serviciile sale curative? Cu siguranţă că nu. Pe de o parte că nu există nimic reprobabil în faptul că un om solicită de la clienţi valoarea serviciilor sale, adică ceea ce sunt ei dispuşi să plăteasă. În plus, el are tot dreptul de a refuza să facă orice. Deşi poate că este criticabil din punct de vedere moral, sau estetic, ca proprietar de sine asupra propriului său corp el are tot dreptul să refuze să vindece, sau să nu facă lucrul acesta decât la un preţ foarte ridicat; a spune că el este „coercitiv” înseamnă, mai mult, a sugera că este normal şi non-coercitiv ca fie clienţii săi, fie agenţii acestora, să-l silească pe medic să-i trateze: pe scurt, înseamnă a justifica înrobirea medicului. Dar fără îndoială că înrobirea şi munca silită trebuie considerate „coercitive”, în toate accepţiunile rezonabile ale acestui termen.

Dacă medicul nu poate fi silit să ajute în timpul unei epidemii, atunci a fortiori nici un simplu cetățean nu poate fi silit să ajute. Este desigur posibil ca, într-un context precum cel prezent, o persoană să poată ajuta alte persoane prin a nu ieși din casă, prin închiderea afacerilor sau prin donații de echipament medical. Dar a sili oamenii să stea casă, să-și închidă afacerile, și a expropria echipamentul medical reprezintă o violare a drepturilor de proprietate. Ele sunt infracțiuni, pur și simplu. Nimeni nu are dreptul să impună izolarea la domiciliu a altei persoane (nevinovată) sau să o oblige să-și închidă afacerea.

Argumentul potrivit căruia planificarea centralizată prin carantină sau alte forme de violență ar salva vieți este de asemenea foarte problematic, deoarece ignoră problema calculului economic. Aceste violări ale proprietății private implică costuri (subiective) care nu pot fi calculate și comparate cu beneficiile într-un mod non-arbitrar.

Spre exemplu, izolarea între cei patru pereți ai propriei case și lipsa corespunzătoare a exercițiior fizice va duce la o creștere a bolilor cardiovasculare, la hipertensiune arterială, accidente vasculare cerebrale și tromboze, printre altele. Mai mult decât atât, povara psihologică a faptului de a fi izolat este imensă. Surmenajul psihologic poate conduce la divorțuri și la destrămarea familiilor; se instalează astfel traumatizarea și depresia. Violența domestică și abuzul asupra copiilor sunt de așteptat să aibă o creștere bruscă. ­Pe scurt, unii oameni ar putea muri ca urmare a acestor violări ale proprietății private; alții ar putea fi salvați.

În plus, paguba economică generată de aceste măsuri are un potențial devastator. Este adevărat că oricum am fi avut o criză economică ca urmare a distorsiunilor induse de politica monetară. Această epidemie este doar mecanismul declanșator al crizei. Cu toate acestea, criza este înrăutățită de violarea drepturilor de proprietate de către guvern. Dacă oamenilor nu li se permite să producă, deoarece nu-și pot părăsi locuințele sau deschide afacerile, producția va scădea.

Proprietarii de afaceri care își văd realizările de-o viață distruse de reacția politică la virus ar putea suferi infarcte, căderi în depresie, tentative de suicid sau ar putea deveni alcoolici. Consecințe asemănătoare îi pot aștepta și pe lucrătorii care devin șomeri ca urmare a măsurilor politice.

De asemenea, nivelul de trai va scădea având în vedere că activitatea economică este sufocată de restricții. Vor exista mai puține bunuri și servicii disponibile pentru a menține, și cu atât mai puțin a îmbunătăți calitatea vieții, deoarece aceste bunuri pur și simplu nu vor fi produse. Și dacă economia lumii occidentale se prăbușește, Occidentul va cumpăra mai puține bunuri și servicii din țările sărace. Astfel, nivelul de trai va scădea și în lumea a treia, acolo unde pentru mulți oameni asta ar putea însemna diferența dintre viață și moarte. De regulă, sărăcia înseamnă o viață mai scurtă. Oamenii bogați tind să trăiască mai mult decât cei săraci.

Însă lucrurile nu se opresc aici. Guvernele de pe cuprinsul mapamondului înaintează pe drumul către servitute, controlându-și populațiile și crescându-și puterea în fața sectorului privat prin creșterea cheltuielilor guvernametnale și noi reglementări. Potrivit „efectului de clichet” (the ratchet effect), definit de Robert Higgs, puterea guvernului crește de regulă în vremuri de criză. Cu toate acestea, atunci când criza se retrage, puterea guvernului nu revine la poziția sa inițială. Astfel, victima pe termen lung a intruziunii guvernamentale poate fi libertatea. Plauzibilitatea instituirii unor regimuri mai socialiste este mai mare. Iar în aceste regimuri speranța de viață este mai mică. Caeteris paribus, cu cât puterea guvernului este mai mare, cu atât mai mică va fi cantitatea și calitatea vieții. Spre exemplu, germanii capitaliști din Vest aveau o speranță de viață cu aproape trei ani mai mare decât cea a omologilor lor din Est.

Este adevărat, desigur, faptul că coerciția guvernamentală poate crește speranța de viață a unor oameni pe termen scurt. Impunerea izolării la domiciliu într-o epidemie este doar un exemplu în acest sens. Există și alte mijloace. Guvernul poate interzice fumatul, sau poate subvenționa fructele, legumele sau activitățile sportive. Poate utiliza veniturile din taxe să îmbunătățească îngrijirea medicală a populației, crescând astfel speranța de viață.

Totuși, cât s-ar putea îmbunătăți artificial sănătatea publică astfel încât să fie suficient? Bunăoară, cât din PIB ar trebui cheltuit pe îngrijirea sănătății? 5 procente, 10 procente, 50 procente, sau 90 de procente din PIB? Cu siguranță o alocare mai mare poate crește speranța de viață. Dar cum poate cunoaște funcționarul guvernului procentul corect?

În mod asemănător, cât de mult ar trebui sacrificat din PIB într-o epidemie prin măsuri de izolare mai mult sau mai puțin drastice? Cât din activitățile productive ar trebui oprite pentru încetinirea propagării virusului? 5 procente, 10 procente, 50 de procente sau 90 de procente? Planificatorul central nu dispune de nicio cale non-arbitrară prin care ar putea da seama cu privire la aceste probleme. Toate măsurile guvernamentale presupun costuri ce nu pot fi cuantificate.

Există o singură alternativă la planificarea centralizată arbitrară realizată de guvern, căreia îi sunt proprii încălcări ale drepturilor de proprietate privată. Această alternativă este libertarianismul, alternativă pe care Murray Rothbard întotdeauna a apărat-o cu fermitate: deciziile voluntare ale proprietarilor privați.

Text publicat inițial pe mises.org. Traducere de Andreas Stamate-Ștefan.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)