Plafonarea prețurilor și pandemia analfabetismului economic

Andreas Stamate-Ștefan · 25 martie 2020

Când cererea pentru bunuri crește, prețul lor va crește. Asta nu e o regulă abstractă și nici o invenție a lui Adam Smith, a liberalilor sau a libertarienilor, așa cum cred mulți profani. E o pură realitate socio-economică. Este singura manieră prin care poți (ca producător) să-ți acoperi costurile (subiective bineînțeles, nu observabile de vreun Konsiliu sau Komitet al Konkurenței) producției mai multor bunuri. Creșterea prețului este cea mai rațională măsură pe care o putem întâlni pe o piață. Ea reglează producția și temperează cererea (apropos de lamentația din aceste zile "Uită-te la ei, cu coșul plin de spirt, sau hârtie igienică"). Lăsați prețurilor să crească și se vor tempera. Sau cumva noi vrem să se și tempereze prețurile și să cumpărăm și la fel de mult?! Aici e o problemă.

Noi, ca economiști (spre deosebire de alte profesii cărora poate cadrul epistemologic le permite), nu judecăm nevoia omului de hârtie igienică și nici de spirt (În plus, nu-i cam necreștină treaba asta? Știm noi oare ce nevoi au acei oameni?!) Noi putem însă explica că acești oameni sunt tot atât de raționali cum sunt și cei ce-i critică. Raționali în sensul că-și folosesc rațiunea și iau decizii. Iar decizia lor de a-și face stocuri (dacă depășim stadiul de incriminare și dorință de a-i forța să nu-și mai facă) este cât se poate de firească, și are anumite consecințe economice. Așa cum și dorința unora de a se prezenta drept echilibrați și nepanicați, are și ea consecințe economice în planul prețurilor și al producției.

Creșterea prețurilor ne arată că activitatea economică (de producție) nu poate continua fără venituri/profituri. Iar asta nu e market failure. E o lege tare, cam tot atât de tare cât teorema lui Pitagora. Ne arată că nu totul se poate cumpăra oricum, oricând, oriunde și oricum. Cine nu pricepe asta, nu prea înțelege mare lucru din economie. Prețurile în creștere (ca semnal al creșterii cererii) sugerează că noua cantitate de bunuri dorită nu se mai poate produce la același preț/cost. Dacă credeți că lucrurile stau altfel și că asta e conspirația vreunui producător, puteți încerca să munciți mai mult pe aceiași bani să vedem cam cât timp o duceți. Speculanți producătorii? Nu, analfabetism economic și îngâmfare. În multe cazuri, naivități agresive.

Dacă abolești acest mecanism al cererii și ofertei (prețului) ca reglaj fin al cantității de bunuri existente pe o piață și care – se cam vede că de mai bine de trei sute de ani acomodează nevoile unei populații infinit mai mari decât reușeau toate feudalismele și mercantilismele medievale – vei genera efecte economice mult mai indezirabile decât creșterea prețurilor.

Plafonarea unor prețuri în creștere (orice manual de economie îți va spune asta) va împiedica reglarea naturală a cantității de bunuri care pot fi produse (o relație consumatori-producători). Producătorii nu-și vor mai permite în timp să producă aceeași cantitate de bunuri, deci apare penuria, lipsa de bunuri. Cozile nu vor întârzia nici ele să apară (atenție! Cererea nu a scăzut, și nu va scădea!). Din dorința de a face bine oamenilor, le faci mai rău, căci cantitatea de bunuri care se va produce va scădea (includeți aici medicamentele). Iar dacă unii vor produce mai puțin, înseamnă că-și vor reduce și cererea de factori de producție. Ceea ce înseamnă că și alte industrii, din amontele sau din avalul producătorilor, își vor reduce activitatea, căci le scade drastic (și artificial) cererea. Există o simfonie a legilor în economie, dragi profani! Lecția tare de aici e că iraționalitatea pretinsă de non-economiști în cumpărarea excesivă de bunuri n-o vindeci cu legi sau decrete guvernamentale, ci doar o escamotezi, deschizând opțiuni (pe care aceiași puriști ai iraționalității le detestă) precum piața neagră. Vor fi unii care-și vor asuma riscul (dosar penal, închisoare etc.) reinstaurării unor parități vechi ale pieței, din dorința de a veni în întâmpinarea cererii care n-a scăzut. Sunt mafioți? Sunt speculanți? Spuneți-le cum vreți, numai fiți convinși că sunt creația pură a plafonării prețurilor, nu a liberalismului.

Într-o astfel de situație, producătorii de obicei vor întoarce fața către stat (căci acesta plafonează) și vor întreba: Și de-acum încotro? Acesta este primul pas al politizării situației, căci după cum observați prețurile nu mai sunt deja o relație bilaterală între consumatori și producatori, ci s-a pretins că pot fi stabilite prin decret de către guvern. Guvernul nu dispune însă de vreo soluție magică prin care poate transforma pietrele în pâini. Cum producătorii vor fi totuși necesari și nu pot dispărea, soluțiile/efectele clasice ale plafonării vor fi

(1) subvenționarea temporară sau permanentă a producătorilor (deci alocarea de taxe și impozite, observați că unii o cer deja fără să fi fost plafonați, căci mentalitatea legiferatoare e că într-o criză banul fiecăruia e banul tuturor, prilej de dezmăț deci),

(2) rechiziționări (guvernul va decide cum vor fi folosiți factorii de producție în industrie),

(3) raționalizări (Doamne, ce denumire! Ar trebui să-i spunem exact invers, iraționalizări!), adică guvernul va decide cât se va produce și cât se va consuma, după criterii instituie de diversele Konsilii, Komitete și Kelule de Kriză. Și-apoi, vă amintiți, măcar cei trecuți de 35, de numărul de calorii pretabil la una bucată român, porția de unt, cartela de pâine etc. Vi se pare departe scenariul? Înțeleg de ce, tot departe li s-a părut multora și ideea că instituirea ideii de egalitate va produce cea mai teribilă inegalitate și revoltă din istorie.

Dar să-i lăsăm pe giganți să vorbească:

Înainte de amestecul guvernului, laptele şi ouăle erau scumpe; după interferenţa guvernamentală, ele au început să dispară de pe piaţă cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atât de importante încât să justifice intervenţia; ţelul său era o cantitate sporită şi o ofertă superioară. Rezultatul a fost opus. Interferenţa cea izolată a adus după sine o situaţie care - din punctul de vedere al guvernului - este încă mai neplăcută decât situaţia dinainte, pe care guvernul urmărea să o îmbunătăţească. Şi, pe măsură ce guvernul avansează mai mult, tot mai mult, va fi atins în cele din urmă punctul în care toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ce ţine de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, în socialism.

Ludwig von Mises, „Cap. III: Intervenționismul” în Politici economice. Gânduri pentru cei de azi și cei de mâine

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)