Plafonarea preţurilor şi pandemia analfabetismului economic

Andreas Stamate-Ştefan · 25 martie 2020

Când cererea pentru bunuri creşte, preţul lor va creşte. Asta nu e o regulă abstractă şi nici o invenţie a lui Adam Smith, a liberalilor sau a libertarienilor, aşa cum cred mulţi profani. E o pură realitate socio-economică. Este singura manieră prin care poţi (ca producător) să-ţi acoperi costurile (subiective bineînţeles, nu observabile de vreun Konsiliu sau Komitet al Konkurenţei) producţiei mai multor bunuri. Creşterea preţului este cea mai raţională măsură pe care o putem întâlni pe o piaţă. Ea reglează producţia şi temperează cererea (apropos de lamentaţia din aceste zile "Uită-te la ei, cu coşul plin de spirt, sau hârtie igienică"). Lăsaţi preţurilor să crească şi se vor tempera. Sau cumva noi vrem să se şi tempereze preţurile şi să cumpărăm şi la fel de mult?! Aici e o problemă.

Noi, ca economişti (spre deosebire de alte profesii cărora poate cadrul epistemologic le permite), nu judecăm nevoia omului de hârtie igienică şi nici de spirt (În plus, nu-i cam necreştină treaba asta? Ştim noi oare ce nevoi au acei oameni?!) Noi putem însă explica că aceşti oameni sunt tot atât de raţionali cum sunt şi cei ce-i critică. Raţionali în sensul că-şi folosesc raţiunea şi iau decizii. Iar decizia lor de a-şi face stocuri (dacă depăşim stadiul de incriminare şi dorinţă de a-i forţa să nu-şi mai facă) este cât se poate de firească, şi are anumite consecinţe economice. Aşa cum şi dorinţa unora de a se prezenta drept echilibraţi şi nepanicaţi, are şi ea consecinţe economice în planul preţurilor şi al producţiei.

Creşterea preţurilor ne arată că activitatea economică (de producţie) nu poate continua fără venituri/profituri. Iar asta nu e market failure. E o lege tare, cam tot atât de tare cât teorema lui Pitagora. Ne arată că nu totul se poate cumpăra oricum, oricând, oriunde şi oricum. Cine nu pricepe asta, nu prea înţelege mare lucru din economie. Preţurile în creştere (ca semnal al creşterii cererii) sugerează că noua cantitate de bunuri dorită nu se mai poate produce la acelaşi preţ/cost. Dacă credeţi că lucrurile stau altfel şi că asta e conspiraţia vreunui producător, puteţi încerca să munciţi mai mult pe aceiaşi bani să vedem cam cât timp o duceţi. Speculanţi producătorii? Nu, analfabetism economic şi îngâmfare. În multe cazuri, naivităţi agresive.

Dacă aboleşti acest mecanism al cererii şi ofertei (preţului) ca reglaj fin al cantităţii de bunuri existente pe o piaţă şi care – se cam vede că de mai bine de trei sute de ani acomodează nevoile unei populaţii infinit mai mari decât reuşeau toate feudalismele şi mercantilismele medievale – vei genera efecte economice mult mai indezirabile decât creşterea preţurilor.

Plafonarea unor preţuri în creştere (orice manual de economie îţi va spune asta) va împiedica reglarea naturală a cantităţii de bunuri care pot fi produse (o relaţie consumatori-producători). Producătorii nu-şi vor mai permite în timp să producă aceeaşi cantitate de bunuri, deci apare penuria, lipsa de bunuri. Cozile nu vor întârzia nici ele să apară (atenţie! Cererea nu a scăzut, şi nu va scădea!). Din dorinţa de a face bine oamenilor, le faci mai rău, căci cantitatea de bunuri care se va produce va scădea (includeţi aici medicamentele). Iar dacă unii vor produce mai puţin, înseamnă că-şi vor reduce şi cererea de factori de producţie. Ceea ce înseamnă că şi alte industrii, din amontele sau din avalul producătorilor, îşi vor reduce activitatea, căci le scade drastic (şi artificial) cererea. Există o simfonie a legilor în economie, dragi profani! Lecţia tare de aici e că iraţionalitatea pretinsă de non-economişti în cumpărarea excesivă de bunuri n-o vindeci cu legi sau decrete guvernamentale, ci doar o escamotezi, deschizând opţiuni (pe care aceiaşi purişti ai iraţionalităţii le detestă) precum piaţa neagră. Vor fi unii care-şi vor asuma riscul (dosar penal, închisoare etc.) reinstaurării unor parităţi vechi ale pieţei, din dorinţa de a veni în întâmpinarea cererii care n-a scăzut. Sunt mafioţi? Sunt speculanţi? Spuneţi-le cum vreţi, numai fiţi convinşi că sunt creaţia pură a plafonării preţurilor, nu a liberalismului.

Într-o astfel de situaţie, producătorii de obicei vor întoarce faţa către stat (căci acesta plafonează) şi vor întreba: Şi de-acum încotro? Acesta este primul pas al politizării situaţiei, căci după cum observaţi preţurile nu mai sunt deja o relaţie bilaterală între consumatori şi producatori, ci s-a pretins că pot fi stabilite prin decret de către guvern. Guvernul nu dispune însă de vreo soluţie magică prin care poate transforma pietrele în pâini. Cum producătorii vor fi totuşi necesari şi nu pot dispărea, soluţiile/efectele clasice ale plafonării vor fi

(1) subvenţionarea temporară sau permanentă a producătorilor (deci alocarea de taxe şi impozite, observaţi că unii o cer deja fără să fi fost plafonaţi, căci mentalitatea legiferatoare e că într-o criză banul fiecăruia e banul tuturor, prilej de dezmăţ deci),

(2) rechiziţionări (guvernul va decide cum vor fi folosiţi factorii de producţie în industrie),

(3) raţionalizări (Doamne, ce denumire! Ar trebui să-i spunem exact invers, iraţionalizări!), adică guvernul va decide cât se va produce şi cât se va consuma, după criterii instituie de diversele Konsilii, Komitete şi Kelule de Kriză. Şi-apoi, vă amintiţi, măcar cei trecuţi de 35, de numărul de calorii pretabil la una bucată român, porţia de unt, cartela de pâine etc. Vi se pare departe scenariul? Înţeleg de ce, tot departe li s-a părut multora şi ideea că instituirea ideii de egalitate va produce cea mai teribilă inegalitate şi revoltă din istorie.

Dar să-i lăsăm pe giganţi să vorbească:

Înainte de amestecul guvernului, laptele şi ouăle erau scumpe; după interferenţa guvernamentală, ele au început să dispară de pe piaţă cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atât de importante încât să justifice intervenţia; ţelul său era o cantitate sporită şi o ofertă superioară. Rezultatul a fost opus. Interferenţa cea izolată a adus după sine o situaţie care - din punctul de vedere al guvernului - este încă mai neplăcută decât situaţia dinainte, pe care guvernul urmărea să o îmbunătăţească. Şi, pe măsură ce guvernul avansează mai mult, tot mai mult, va fi atins în cele din urmă punctul în care toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ce ţine de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, în socialism.

Ludwig von Mises, „Cap. III: Intervenţionismul” în Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)