Ce se vede și ce nu se vede din acordurile de neconcurențialitate. Cazul forței de muncă

Andreas Stamate-Ștefan · 21 noiembrie 2019

Industriile interne sunt în concurență unele cu altele. Capitalul, munca, și pământul nu sunt factori de producție prezenți din abundență, în așa fel încât antreprenorul să se poată servi din ei, să-i aibă la discreție. Câștigarea, dar și prezervarea lor presupune efort și raționalitate economică. Capitalul, munca și pâmântul, cei trei factori de producție de bază sunt ei înșiși în concurență.

Se judecă prost când concurența este privită ca legitimă doar atunci când două sau mai multe firme își dispută accesul la capital, muncă și pământ pe toate fronturile și cu toate ocaziile. Această judecată este păguboasă atât economic, dar și legal, căci demonetizează ideea de politică concurențială. Denotă judecarea concurenței după un standard din afara acesteia. Tactica unor concurenți de a limita concurența intra-industrial este tot o formă de concurență. Cât privește standardul optim, sau cât de mult sau puțin se pot concura firmele, acest lucru nu se poate determina științific, prin urmare legea nu poate opera cu un astfel de standard.

Uneori concurența poate lua forma unei înțelegeri, unei cooperări tacite, al cărei succes – în ciuda aparențelor – nu este nicidecum garantat. Așa este posibil să fie și recentul caz intrat în atenția Consiliului Concurenței privind câteva firme din industria auto, care ar avea gentlemen’s agreement-uri (sau no-poaching agreement, în legislația anti-trust din SUA) cu mulți furnizori, subcontractori din industrie ce fac imposibilă migrația angajaților de la o firmă la alta.

Faptul că firmele își limitează concurența în utilizarea factorului muncă poate sugera mai multe tipuri de probleme economice.

Una este costul de oportunitate cu schimbarea angajaților. Altfel spus, antreprenorul vinde relativ dificil produsul realizat de un nou angajat, pentru care ar fi necesare noi cheltuieli. În schema subiectivă a costurilor, acest lucru poate fi foarte important. Din afară, de pe poziția birocratică, non-antreprenorială, nu se vede.

Un alt motiv pentru care firmele ar coluziona spre a evita concurența pe un anumit segment de forță de muncă este prezervarea unor investiții realizate în resursa umană (traininguri, Know-how, competențe etc.) dar și a secretului comercial. De obicei acest lucru se întâmplă mai ales în zona angajaților cu calificare, specializați și cu salarii mari, dar nu este exclus să apară și în zona unde calificarea este mai redusă.

Este adevărat că aceste acorduri limitează puterea de negociere a angajaților care doresc să migreze pe alte poziții mai bune din punct de vedere financiar, însă în același timp se poate argumenta că ele oferă o mai mare libertate celor care doresc să-și păstreze pozițiile, fie ei angajați, manageri sau chiar proprietari. De ce ar fi mai importanți cei care vor mai mult de la o firmă (sau industrie) decât cei care vor mai puțin? De ce ar fi mai importantă eliberarea unor factori de producție pentru migrația personalului intra-industrie decât menținerea alocării lor pentru păstrarea status-quo-ului? Aceste lucruri pot fi decise doar de proprietarii factorilor de producție. Oricât ar părea de straniu din punct de vedere social, angajatul are dreptul contractual la plata serviciilor sale, nu la a lua parte la deciziile firmei angajatoare în raport cu alte firme.

Pe de altă parte, atunci când numărul celor care doresc să avanseze pe o poziție mai bună financiar (cu mai multe oportunități) va crește și totuși nu vor putea avansa, dar totuși vor fi dispuși să plece din sectorul care conspiră, acela va fi un moment în care acordurile de acest fel nu vor mai fi profitabile. Iar dacă piața va fi liberă, noi firme vor sesiza oportunitate de profit în această direcție. Acordurile de interzicere a migrației angajaților de la o firmă la alta, ca orice acorduri între firme, sunt supuse riscului și incertitudinii. Deși în aparență par profitabile, ele se pot solda și cu pierderi, precum demisia unor angajați cu înaltă calificare. Costul de a reinstala în aceeași poziție un nou angajat este practic penalitatea suportată de angajator.

S-a mai spus că intenția firmelor este de a menține un nivel redus al salariilor. Însă abilitatea unei firme de a face acest lucru pe o piață concurențială este una destul de mică. Dacă valoarea produsului marginal al unui angajat crește, salariul său va tinde (trebuie) să crească, altfel angajatul va părăsi în cele din urmă firma. Dacă piața nu este cu adevărat concurențială, atunci trebuie observat ce tipuri de bariere instituționale (legislația muncii, sindicate) împiedică creșterea salariilor reale în industrie.

O altă problemă ridicată este că aceste acorduri demotivează angajații, care sunt obligați să-și găsească joburi în străinătate. Însă unei firme sau conglomerat de firme nu i se poate imputa retenția angajaților sau datoria socială de a preveni exportul de specialiști. La nivel macroeconomic, problema este de ce piața serviciilor auto ține să-și securizeze poziția pe piața forței de muncă prin acorduri de acest fel. Poate corect ar fi să ne întrebăm de ce o bună parte din forța de muncă (specialiști) este deja plecată în exterior sau de ce sistemul educațional românesc nu produce suficient de mulți specialiști. De obicei munca urmează capitalul.

Însă ceea ce „trece sticla” de obicei în cazul acestor subiecte nu este argumentul economic, ci dimensiunea socială a problemei. Acordurile de limitare a concurenței pe factorul muncă sunt problematice mai ales în zona angajaților cu calificare redusă, deoarece se consideră că aceștia sunt mai vulnerabili social, având un venit mic și calificare redusă. Acesta este și motivul pentru care unii autori consideră necesare măsuri de intervenție a statului pentru a opri astfel de acorduri între firme

Din punct de vedere social, ar putea fi optim să se interzică astfel de situații de neconcurențialitate, din cauza efectelor colective anticoncurențiale pe care le au, cu toate că, individual, sunt rezonabile (Krueger și Posner, 2018).

Totuși, aceste propuneri nu fac decât să întărească ideea că politica concurențială devine mai curând un instrument de asistență socială și nu unul de supraveghere a respectării drepturilor de proprietate angajate în tranzacțiile economice. Nu ar fi în regulă nici acest lucru, însă pentru asta nu este nevoie de modele matematice și econometrice complexe (împachetate cu titlul de investigații concurențiale). Aș îndrăzni să spun că, dacă scopul interzicerii acordurilor de limitare a migrației intra-industriale a factorului muncă este protecția persoanelor (uneori firmelor) vulnerabile social (sau economic), atunci nu este nevoie nici măcar de Consiliul Concurenței. Să ne mai întrebăm și de ce sau cum au ajuns vulnerabile social unele persoane? Să aibă vreo legătură cu politicile economice ale statului în general (ex. salariul minim, inflația, gradul de îndatorare al statului etc.)?

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)