Dreptul de a nu fi egali în faţa legii fiscale

Andreas Stamate-Ştefan · 07 iunie 2019

Disputa recentă cu privire la egalitatea în faţa legii fiscale face necesare câteva clarificări de natură economică şi etică. A susţine egalitatea în faţa legii fiscale presupune o concesie riscantă spectrului de stânga. Nu că am trăi vremuri în care aceste concesii nu se fac sau că nu sunt dezirabile politic, însă rolul economistului liberal este să atragă atenţia asupra lor. Mai ales în vremuri în care există confuzie ideologică la tot pasul, şi mai ales când confuzia ideologică e ridicată la rang de virtute politică de către unele partide. Aşadar, egalitatea în faţa legii fiscale este problematică pentru un liberal deoarece:

1. Înfierarea deducerilor sau exonerărilor fiscale are ca presupoziţie un drept legitim al statului la venitul unei persoane. Putem apăra asta oricum, numai libertarian nu. Neintrând în distincţia liberal – libertarian, e suficient de spus că, dacă operăm cu această presupoziţie, punem presupusul drept al statului înaintea dreptului de proprietate privată. Odată realizată această rocadă, se poate invoca orice tip de argument pentru intervenţie fiscală (bunuri publice, externalităţi, industrii incipiente/cheie, industrii strategice etc.)

2. Eludarea vădită a distincţiei plătitor vs. consumator de taxe şi ignorarea aspectelor problematice ale cheltuielii guvernamentale (pe linia de calcul economic şi stimulente: boom-uri în industrii selectate de stat, contracţie în industrii unde nu mai intră capital, penurii, grupuri de interese, corupţie, penali etc.).

Toate acestea pur şi simplu nu permit invocarea argumentului corectitudinii faţă de celelalte categorii neexceptate de la plata taxelor, fără o critică liberală serioasă. Cu alte cuvinte, o discuţie despre cât de echitabilă este distribuţia taxelor deja colectate.

Dacă operăm cu distincţia plătitor vs. consumator de taxe, atunci niciun nivel al taxării nu poate genera o alocare neutră, uniformă a bunurilor publice. Nu există taxă neutră. În mod necesar, consumatorii de taxe vor primi mai mult decât plătitorii de taxe. Incorectitudinea deja s-a produs prin taxare. De altfel, ar fi redundant ca procesul taxării să însemne colectarea sumei de 3 lei de la Gică, şi înapoierea sumei de 3 lei tot lui Gică.

Având deci această problemă insurmontabilă, a apăra plătitorii de taxe în faţa neplătitorilor de taxe invocând accesul la servicii şi bunuri publice non-discriminatoriu, nu ţine cont de hilara situaţie în care, de fapt, prin exceptarea unora de la plata taxelor:

a) poţi genera un întreg sector de bunuri şi servicii private

şi

b) apariţia acestui sector poate să-i determine pe plătitorii de taxe să realizeze mai repede distincţia menţionată şi dimensiunea haosului alocativ în ceea ce priveşte bugetul de stat. De regulă până nu scoţi în privat nişte bănuţi pentru – spre exemplu - servicii medicale, nu realizezi de fapt cât contribui vs. cât primeşti de la stat.

Reducerea discriminării în consumul de bunuri publice e o himeră, atât timp cât nu se discută problema proprietăţii (mai ales legitimitatea proprietăţii publice) şi nivelul taxării. Cei care continuă să plătească taxe nu sunt în mod necesar proprietari legitimi ai bunurilor şi serviciilor publice primite. Oricu, free riding-ul invocat (IT-iştii folosesc bunuri şi servicii publice dar nu suportă o povară egală cu restul societăţii) ar trebui să fie o problemă gestionată/gestionabilă tot de către cetăţeni, în niciun caz de către guvern. Oare cei care vor sesiza prosperitatea crescută în urma exonerării IT-iştilor, nu vor fi tentaţi să solicite acelaşi lucru?

De aceea, strategia liberală corectă este întotdeauna a căuta să pui pe primul loc proprietatea privată (la pachet cu reducerea taxelor ori de câte ori este posibil şi în orice fel), nu a căuta optimul non-discrimininării sau eliminarea free riding-ului, care oricum deja există. Dincolo de faptul că acest optim nu poate exista, orice posibil criteriu invocat pentru a ţine echilibrul între consumul şi plata de taxe va fi unul din zona dreptăţii redistributive, justiţiei sociale etc. deci din zona de stânga.

Dacă e să fim oneşti şi să căutăm adevărul, aş începe cu un studiu cu titlul următor Câţi lei se întorc prin servicii publice IT-iştilor pentru fiecare leu plătit la buget de IT-işti? Desigur, ar putea fi aplicată la orice categorie. Totuşi, chiar dacă am putea stabili empiric lucrul ăsta, tot nu rezultă că IT-iştii sunt în mod necesar proprietarii legitimi ai bunurilor şi serviciilor publice primite.

Să ne gândim numai la faptul că România primeşte mai mult decât cotizează la UE. Potrivit Ministerului Finanţelor Publice, de la aderare şi până azi, România a primit 50,13 mld. euro, cotizând doar 17 mld. euro. Dacă ridicăm problema IT-istului care primeşte (în bunuri publice) mai mult decât cotizează, atunci în principiu trebuie să ridicăm şi problema României, în calitate de contributor şi beneficiar al redistribuţiei UE. Dacă nu ne deranjează, atunci operăm cu dublu standard şi (încă o dată), ignorând de data aceasta nu principii libertariene ci pur liberale, clasic liberale a la Adam Smith, care spunea că între o familie şi o ţară nu este nicio diferenţă, ce este valabil pentru o familie trebuie să fie valabil şi pentru o ţară.

În spirit umoristic, ar trebui spus că mega-strategia PNL de a conecta România eficient şi inteligent la fondurile europene ar fi putut începe cu un disclaimer din partea preşedintelui partidului de tipul: Egalitatea în faţa legii fiscale e bună doar la nivel naţional.

3. Este la mijloc (şi) o problemă etico-morală care trimite la necesitatea unei teorii a dreptăţii. A fi împotriva exonerării sau deducerilor fiscale pentru o categorie de cetăţeni trădează din nou ideea socialistă că, noi ca stat avem dreptul asupra întregului venit realizat de oricine se află în teritoriu, dar îi recunoaştem nişte nevoi (nu un drept!), şi îi lăsăm nişte bani în buzunar, însă în ultimă instanţă statul decide cât şi de ce. Introducem aici o distincţie cu scop pedagogic, între liberalul de jure şi liberalul de jure şi de facto. Pe ambii îi animă dorinţa unei societăţi mai libere de taxe.

Astfel, liberalul de jure va privi cetăţeanul ca persoană ce are în primul rând obligaţii fiscale. Pentru acesta drepturile naturale (cum este dreptul la proprietate privată legitim dobândită) sunt relevante numai dacă permite cadrul instituţional actual (ceea ce nu este cazul). Liberalul de jure şi de facto va privi cetăţeanul ca persoană ce are în primul rând un drept la întregul venit legitim dobândit pe piaţă. Dacă din nefericire cadrul instituţional nu permite acest lucru, liberalul de jure şi de facto va încerca să ţină calea (obiectivul reducerii taxelor în general), dar şi să ridice problema legitimităţii cadrului instituţional, respectiv a egalităţii în faţa legii fiscale, o himeră. Şi un mod prin care ridici această problemă este să nu te opui exonerărilor fiscale. Liberalul de jure şi de facto nu va pleca de la presupunerea că această egalitate trebuie luată ca atare. Cred că a concede politicienilor lucrul acesta nu e în spiritul libertăţii. Prin asta arăţi că ţii de principiul fundamental, dreptul la întregul venit legitim dobândit.

Şi aici se contrapun două chestiuni: credinţa în capacitatea statului ca printr-o taxare uniformă să genereze şi un aşa zis consum uniform al bunurilor şi serviciilor publice vs. necredinţa că o persoană îşi poate utiliza proprietatea mai bine decât i-ar utiliza-o guvernul. Chiar dacă suntem liberali şi credem în proprietari şi proprietate privată, în clipa în care nu le conferim dreptul la restaurarea libertăţii lor economice fundamentale (dreptul la întregul venit legitim dobândit) suntem de fapt împotriva lor. Utilizăm deci o etică utilitaristă prin care considerăm toate titlurile de proprietate ca fiind legitime, inclusiv cele ale guvernului.

Se poate ieşi din această dilemă numai dacă, cum spune Murray Rothbard (Etica libertăţii), evităm distincţia proprietate privată vs. proprietate publică - căci în fond ştim şi ca libertarieni că proprietatea publică este de fapt proprietatea privată a clasei care conduce – şi ne concentrăm pe distincţia proprietate legitimă şi proprietate nelegitimă (dobândită cridminal, prin agresiune). Dacă operăm cu această distincţie vom avea grijă ca proprietatea privată legitimă să primeze, fiind deci de acord cu orice exonerare, oricând şi pentru orice categorie. Dacă operăm cu distincţia proprietate privată vs. proprietate publică, acceptăm legitimitatea celei de-a doua, iar de aici anything goes, nihilism şi relativism etic.

Deci onest şi în spiritul adevărului e să spunem jos cu taxele, oricând e posibil, oricum e posibil şi pentru oricine e posibil.

Şi totuşi, cum procedăm în cazul imigranţilor? Aceştia vor beneficia de bunurile şi serviciile publice deşi nu plătesc. Tot aşa şi în cazul IT-iştilor. A fi de acord cu exonerările pentru IT-işti implică şi acordul asupra imigraţiei necontrolate? Sigur că nu. Problema se rezolvă descentralizând-o la nivel de comunităţi (regiuni, judeţe, oraşe şi chiar cartiere/sectoare). În acelaşi mod în care dăm libertate IT-istului la folosirea întregului venit legitim dobândit, în acelaşi fel dăm libertate persoanelor de a decide câţi şi ce fel de imigranţi să primească (se poate începe cu un singur judeţ). Imigraţia necontrolată este o problemă rezultată din politizarea fenomenului imigraţionist. Descentralizând-o, o depolitizezi (cât se poate desigur), şi depolitizând-o o amplasezi în cadrul pieţei şi al deciziilor proprietarilor, adică o faci relevantă economic şi chiar şi cultural.

Se va spune, iată, libertarianismul e imposibil, n-ai cum să vii să spui aşa ceva. Dar nu trebuie spus aşa ceva (fie vorba între noi) trebuie doar să urmărim principiul fundamental. În acest caz, a fi pro orice exonerare, oricând şi pentru orice categorie. Căci numai această poziţie e compatibilă cu distincţia proprietate privată legitimă vs. nelegitimă şi deci cu o societate mai liberă. Însă constat că de pe poziţiile clasic liberale a aproape imposibil, teoretic vorbind.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. <i>ideea că, noi ca stat avem dreptul asupra întregului venit realizat de oricine se află în teritoriu</i> nu este socialista ..ci inceoe cu sau chiar pecede Statul. Staul personificat in Moanrh / Suveran care detinea legitim intregul pamant si tot ce era valoris pe el si sub el inceponad cu kinerueri si treminad cu cerbii . De numeste <b>dominium emines</b> si de baza pe cel mai sfant dintre princpii si anume <b>doriketes</b> si se baza pe conceptia ca VOCTORIA era darul Zeilor catre Suveran….

    A da si cel mai important dintre impozite este cel de sange .. Cei cu bani se puteau sustrage platind pe altii …

    Si ceva despre IT isti. IT istii , aia buni,pot maine sa seurce in avion si pana in 10 zile isi gasesc slujba cu un venit net superior celui din Romania …. Eu cunosc doi in acesta situatie (ci care au refuzat sa se mute in late tari.. ) Unu care s-asatbilt in canada acum 14 ani zicea ca vilasadin Vancouver arfi evaluata, azi, la 2 milioane dolari canadieni

    Ghita Bizonu' · 12 iunie 2019, 12:03 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)