Pledoarie împotriva cotei unice

Murray N. Rothbard

Traducere de Costel Stăvărache. Apărut iniţial în The Free Market Reader, Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed. (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1988), pp. 342–62.


„Interesele speciale: bune sau rele?”

Cota unică are un sprijin aproape unanim din partea intelectualilor gândirii corecte din societatea noastră, incluzând persoane din mediul academic, scriitori şi experţi media. Prin „gândire corectă” înţeleg toţi oamenii care-şi identifică cu succes opiniile lor, oricare ar fi ele, cu bunăstarea generală. Totuşi, în acest moment, trebuie să fim prudenţi: orice politică sprijinită aproape unanim de aceşti oameni nu poate fi bună în întregime. Trebuie să fie ceva putred undeva.

Taxarea unică a fost etichetată drept o taxă „reformatoare”, însuşi cuvântul „reformă” implicând că niciun om de bună credinţă, liberal de stânga sau conservator, Democrat sau Republican, nu se poate opune unui asemenea plan. Autorul meu favorit, H.L. Mencken, scria odată că a învăţat de la tatăl său în Baltimore ce înseamnă cu adevărat „reformă” în politică: „în principal o conspiraţie a şarlatanilor apucători pentru a pungăşi contribuabilul”.

Aşa de convinşi sunt adepţii taxei unice că au un acces la bunăstarea generală încât acuză invariabil orice critic al schemei lor că este doar un purtător de cuvânt al unui grup sinistru şi care acţionează din umbră, grup la care se referă în mod obişnuit drept „interese speciale”. „Interesele speciale” sunt un mod eficace de a scăpa de opoziţia substanţială la taxa unică în special de când tendinţa comodă a intelectualilor este să expedieze toate celelalte interese cu excepţia celor proprii drept „speciale” şi fiind ca atare cumva particulare şi sinistre.

Dar sunt rele interesele speciale? Fără îndoială, unele sunt. Să considerăm, de exemplu, programul zahărului la care am fost supuşi toţi pentru o jumătate de secol. Pentru a menţine şi extinde industria ineficientă a zahărului din SUA, interesele din sectorul zahărului au crescut de decenii preţul zahărului prin folosirea guvernului şi au făcut lobby pentru cote severe pe importul de zahăr. Drept rezultat, consumatorii americani (pentru a nu spune nimic de producătorii de zahăr străini) au fost afectaţi sever, oferta de zahăr fiind drastic restrânsă şi preţul crescut artificial – în aşa fel încât preţul de sprijin al zahărului din SUA este acum nu mai puţin de şapte ori mai mare decât preţul mondial al zahărului. Aici e un exemplu clar de agresiune a intereselor speciale.

Dar există, de asemenea, cazuri unde interesele speciale acţionează defensiv mai degrabă decât agresiv. Cu ani în urmă, de exemplu, cinematografele circulau petiţii pentru abrogarea noii taxe pe intrarea la film. Am semnat bucuros petiţia deoarece credeam că era dreaptă cauza cinematografelor şi de asemenea că drepturile mele de consumator şi ale altora erau invadate de guvern.

Dar nu era aceasta o pledoarie specială din partea cinematografelor? Ba da, şi ce dacă? Nu există motive pentru care cinematografele ar trebui să fie vârful de lance al acţiunilor pentru protejarea drepturilor şi veniturilor, să spunem, ale restaurantelor. În toate cazurile unde interesele speciale acţionează defensiv, luptătorii din prima linie pentru drepturile consumatorilor vor fi în mod natural firmele sau industriile particulare care se întâmplă să fie sub atac. Cine altcineva am aştepta să dea alarma?

Să ne întoarcem acum la taxa unică: retorica seducătoare care invocă „interesele speciale” a condus majoritatea oamenilor să creadă că oricine beneficiază de o taxă unică, exceptând câteva corporaţii sau multimilionari răi. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Dacă taxa unică este implementată, milioane dintre noi vor descoperi, prea târziu şi în dezavantajul nostru, pentru a-l parafraza pe Pogo: „Am întâlnit interesele speciale şi eram noi”. Sau cum a formulat-o recent Senatorul Robert Dole (R-KS) pe chestiunea taxei unice drept pretinsă taxă echitabilă: „Oricine crede în echitate dacă nu este implicat”.

Înainte de a inventaria lista „intereselor speciale” care ar fi afectate de implementarea taxei unice, vreau să subliniez că vorbesc despre un concept pur de taxă unică mai degrabă decât de abordarea curentă trimisă toamna trecută de Secretarul Trezoreriei de atunci sau în această primăvară de Secretarul Trezoreriei James Baker. Acestea prezintă atât de mult din taxarea unică cât a crezut Trezoreria că este acceptabil politic. Dar argumentul pentru aceste planuri este că ele aproximează idealul taxei unice, aşa că acest ideal ar trebui examinat.

Taxa unică propune destul de simplu ca orice individ sau organizaţie să fie supuşi aceleiaşi taxe proporţionale uniform pe venit. Pentru a realiza această uniformitate, adepţii taxei unice propun o suprimare necruţătoare a tuturor creditelor, deducerilor, excepţiilor şi refugiilor, toate fiind adulmecate drept „lacune” din sistemul de taxare. În teoria pură a adepţilor taxei unice, taxa proporţională pe venit s-ar aplica tuturor indiferent de venit. Dar devreme în mişcarea taxei unice, ei au decis că, politic, săracul ar trebui exceptat de la taxă. Drept rezultat, toate schemele de taxă unică sunt acum „degresive”: proporţionale deasupra unui venit minim arbitrar, sub care producătorii de venit nu plătesc nicio taxă. „Degresivitatea” lasă un element de progresivitate în ceea ce a fost proclamat drept un plan strict proporţional.

Ce este o „lacună”?

E instructiv să ne oprim un moment pentru a examina termenul peiorativ de „lacună”. Ce este de fapt o „lacună”? Aceasta nu este niciodată definită, dar adepţii taxei unice par să facă asumpţia implicită că guvernul deţine cu adevărat sau ar trebui să deţină ceea ce produce toată lumea sau că un procent arbitrar cel puţin trebuie să fie decis de guvern. Prin urmare, orice eşec al guvernului de a confisca proprietatea cuiva până la acea sumă e o pată morală care trebuie rectificată. Dar pentru mine e departe de a fi evident prin sine că guvernul mai degrabă decât noi trebuie să aibă dreptul prim la câştigurile noastre.

„Închiderea lacunelor” sub o taxă unică va însemna o misiune de tipul caută şi distruge necruţătoare şi continuă prin care guvernul va elimina şi distruge orice gaură ascunsă mică prin care mulţi dintre noi puteam ascunde un pic din câştigurile şi proprietatea noastră şi l-am proteja de gura guvernului federal.

Deghizată în confuzia privind rolul intereselor speciale este şi cea asupra conceptului de „subvenţie”. Adepţii taxei unice numesc aceste excepţii, deducţii şi lacune „subvenţii” şi fiind ferm opuşi subvenţiilor, îşi propun să le elimine. Dar este cu adevărat o „subvenţie” că-ţi este permis să-ţi păstrezi mai mult din proprii bani? Numai dacă suntem de acord cu asumpţia implicită, curioasă, că guvernul, nu noi, deţine cu adevărat câştigurile şi proprietatea noastră şi că permisiunea să păstrăm ceva din ele este o indulgenţă arbitrară din partea sa.

Admit, dimpotrivă, că este o diferenţă mare şi crucială între taxarea lui Petre pentru a-l plăti pe Paul, realizată de guvern, care este o „subvenţie” pentru Paul şi permisiunea acordată de guvern lui Paul de a-şi păstra mai mult din propriile sale fonduri. Aceasta poate fi numită o „subvenţie” numai pe asumpţia grotescă potrivit căreia deţine cu adevărat toată proprietatea noastră.

Înainte de a examina „interesele speciale” care vor pierde şi adesea pierd mult din impunerea taxei unice, să spunem, de dragul argumentului, că voi începe prin a concede, temporar, punctul insistent al adepţilor taxării unice că mutarea la taxa lor va fi strict „neutră faţă de venituri”, adică venitul total din taxă va rămâne exact acelaşi din mutare şi nu va creşte. Să inventariem în continuare lista marilor perdanţi din impunerea taxei unice.

Beneficiarii venitului „imputat”

Adepţii taxării unice sunt teoreticieni sofisticaţi ai economiei şi realizează că ne primim veniturile nu doar în bani, ci şi în alte moduri, prin bunuri şi servicii „în natură” sau în diverse moduri psihice. Ei realizează şi că mare parte din înflorirea veniturilor non-monetare, cărora ei le impută valoare monetară, a apărut tocmai pentru a evita o parte din confiscările sistemului de taxare. Întrucât taxele pe venit sunt puse pe veniturile în bani oamenii tind să mute oricât de mult venit din forme monetare în forme non-monetare.

Şi aşa, oamenii plătesc şi primesc venituri în moduri non-monetare: dacă un dulgher merge la un medic pentru tratament, va putea plăti mai degrabă prin repararea casei doctorului decât prin bani. Angajaţii îşi primesc mare parte din venitul lor în „beneficii suplimentare” care se vor transforma în bani numai în viitor. Vânzătorii şi executivii iau o parte din salariul lor nu în venit monetar, ci în „avantaje” netaxabile precum conturile de cheltuieli şi mult îndrăgitul prânz de afaceri. Însă adepţii taxei unice, în frenezia lor puritană de a vedea că nu scapă nimeni de plata taxelor alocate de ei, vor să scape de toate acestea.

Este un adio beneficiilor suplimentare, contului de cheltuieli, prânzului de afaceri. Şi ce se va întâmpla cu afacerea restaurantului sau a hotelului? Pe adepţii taxei unice, ca pe toţi puritanii, toţi fanaticii, nu-i interesează; ei sunt gata să provoace un dezastru nelimitat în numele atingerii idealului lor.

Mai întâi, există proprietarul american de casă. Orice proprietar de casă îşi va lua o pedeapsă zdravănă sub un regim de taxă unică. Adepţii taxei unice au socotit că proprietarii de locuinţe beneficiază într-un mod real, dar non-monetar, prin faptul că nu trebuie să achite chirie. Şi aşa, adepţii taxării unice propun să taxeze fiecare proprietar de locuinţă pe „chiria imputată”, câştigată prin faptul că nu trebuie să plătească chirie unui proprietar. Dacă, de exemplu, deţii o locuinţă şi unii oficiali află că ar fi trebuit să plăteşti 1.200 $ pe lună dacă ai fi închiriat-o, atunci va trebui să plăteşti o taxă proporţională pe totalul imputat.

Din nefericire, nimeni n-a găsit o cale să plătească taxele „imputate”. IRS insistă pe banii cash. Şi aşa va fi foarte dureros pentru oameni să plătească taxe în bani pentru un venit care e doar psihic. Aşa cum vom vedea imediat, adepţii taxei unice vor să taxeze complet câştigurile de capital ca şi cum ar fi venituri câştigate, cum fireşte şi sunt. Dar dacă şi-ar îndeplini dorinţele, ei ar taxa aceste câştiguri nu când se realizează în formă monetară, ci în fiecare an, pe măsură ce se acumulează.

Va fi foarte dificil pentru mulţi oameni să plătească cu vârf şi îndesat câştigurile de capital rezultate din creşterea valorii acţiunilor sau caselor lor, câştiguri pe care nu le vor obţine decât când vor ajunge să-şi vândă activele. În regimul adepţilor taxei unice, va exista un număr mare de vânzări forţate de case şi alte active. Şi să ne gândim că toate acestea sunt în numele sacru al cuvintelor de ordine gemene ale adepţilor taxei unice: „simplitate” şi „echitate”!

E un lucru bun că adepţii taxei unice n-au descoperit încă taxarea timpului liber, deoarece ca buni puritani, sunt sigur că ar lucra la ea.

Plătitorii de dobândă

Plăţile pentru dobândă sunt cheltuieli pe care guvernul ne permite să ni le deducem din venitul taxabil. Ele vor fi puse sub călcâi de către adepţii taxării unice. Dar dacă plăţile pe dobândă nu mai sunt deductibile, aceasta înseamnă că unul din marile avantaje economice ale deţinerii unei case, pentru că-ţi poţi deduce dobânda pe ipotecă din taxe, va dispărea. Să observăm că toţi americanii proprietari de casă vor fi asediaţi în patru feluri de ideologii necruţători ai mişcării taxei unice. Întâi, aşa cum am văzut, proprietarii de locuinţe vor fi forţaţi să plătească taxe pe venitul lor, „chiria lor imputată”; al doilea, ei nu vor mai putea să-şi deducă plăţile de dobândă la ipoteci; şi al treilea şi al patrulea, valoarea caselor lor, de care ţin seama când vor să se mute, va fi scăzută pentru că randamentul după taxe va scădea prin cele două niveluri fiscale crescute.

Nu reuşesc să văd logica în aceasta: pot înţelege de ce aceia care câştigă dobândă trebuie să plătească taxe pe acest venit; dar nu văd de ce aceia care plătesc dobândă trebuie să plătească şi ei mai mult. De fapt, aceasta mi se pare taxare dublă pe acelaşi venit şi, dacă adepţii taxei unice nu s-ar proclama experţi în „echitate”, n-aş fi mers atât de departe să spun că taxele duble pe acelaşi venit nu sunt echitabile.

Cei care obţin câştiguri de capital

Adepţii taxei unice sunt suficient de abili pentru a înţelege calitatea de venit a câştigurilor de capital. Însă, pe de altă parte, profiturile se adaugă câştigurilor de capital şi, pentru că ei propun şi taxe pe profituri, taxează, încă o dată, acelaşi venit. Atunci, cel puţin profiturile n-ar mai trebui taxate dacă sunt taxate câştigurile de capital. Neobosiţi în urmărirea oricărui pic de venit netaxat, adepţii taxei unice au observat că în anii recenţi câştigurile de capital au fost taxate mult mai puţin decât alte venituri, aşa că îşi propun să le împovăreze cu taxe mari pentru a obţine uniformitatea dorită.

Dar taxarea mai mare pe câştigurile de capital îi afectează cel mai puternic pe capitaliştii tineri, noi, care activează în industrii riscante, progresiste. Taxarea grea pe câştigurile de capital va da o lovitură mortală capitalului nou, riscant. Vrem cu adevărat să distrugem aceste firme şi întreprinderi?

Am punctat deja câteva dificultăţi suplimentare care ar apărea dacă adepţii taxei unice şi-ar urmări prada până la ultima uncie şi ar insista pe taxarea câştigurilor de capital acumulate, nu doar realizate.

Este cunoaştere comună că economia Marii Britanii, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a suferit puternic datorită nivelurilor înalte ale taxei pe venit. Unul din motivele pentru care Marea Britanie nu s-a scufundat este că, din fericire, guvernul ei nu a impus o taxă pe câştigurile de capital, permiţând astfel multor întreprinderi de capital să înflorească. Implacabilii noştri iacobini de taxă unică vor să se asigure că este închisă această portiţă de scăpare.

Investitorii şi cei care amortizează accelerat

Dar să nu ne gândim că susţinătorii taxei unice vor face viaţa grea doar capitaliştilor debutanţi. Vechile industrii, deja în declin, îşi vor primi partea lor. Una din marile probleme ale industriilor vechi, foarte capitalizate, este că profiturile lor n-au fost suficient de înalte pentru a le permite menţinerea şi modernizarea capitalului în aşa fel încât să le permită să fie competitive faţă de firmele noi din ţară şi din afară.

Cele două reforme fiscale benefice ale primului an din administraţia Reagan au fost (1) permiterea creditelor fiscale la impozitul pe venitul firmelor şi pe cel personal, pentru investiţii în capital; şi (2) permisiunea ca firmele să-şi amortizeze capitalul în ritm, practic, oricât de accelerat. Creditul de investiţii a permis firmelor foarte capitalizate să-şi păstreze mai mult din profituri şi să le investească în menţinerea şi extinderea capitalului.

Acum, sub vraja ideologilor taxei unice, administraţia îşi propune să scape de propriile ei reforme salutare. Ambele sunt acum banalizate ca „subvenţii”. Dar, încă o dată, creditul de investiţii permite oamenilor să-şi păstreze mai mult din banii lor, dacă sunt folosiţi pentru investiţii. Şi nici nu poate numi cineva amortizarea accelerată o subvenţie. Nu există niciun motiv pentru care o firmă n-ar trebui să poată să-şi amortizeze capitalul aşa cum vrea. Taxarea ei totală, pe termen lung, nici măcar nu scade; ceea ce îi este permis unei firme să facă, pentru o maşină cu o durată de viaţă de, să zicem, zece ani, este ca, în loc de extinderea ratei de amortizare pe întreaga durată, să aleagă să amortizeze acum întreaga sumă. Astfel, poate cumpăra o maşină nouă şi să plătească taxa totală din randamentul noii maşini în următorii nouă ani. Amortizarea accelerată permite firmelor să-şi programeze plăţile în modurile cele mai comode şi mai eficiente.

Proprietarii resurselor naturale

Să nu ne gândim că proprietarii resurselor naturale precum petrolul, gazul natural sau minele de metale vor scăpa nevătămaţi. Dimpotrivă, vor fi printre cei mai mari perdanţi ai tiraniei susţinătorilor taxei unice. Economiştii în general, nu doar adepţii taxei unice, au denunţat deducerile fiscale conform factorului de epuizare, de care beneficiază proprietarii de resurse naturale, ca pe o subvenţie revoltătoare. Întrucât companiile de petrol şi gaz natural sunt considerate rele în mitologia populară, această parte din crezul taxei unice s-a bucurat de o popularitate largă. Totuşi, separat de faptul că doar cu greu am putea numi dreptul cuiva de a-şi păstra proprii bani subvenţie, există o altă eroare în a numi subvenţie deducerea conform factorului de epuizare.

O taxă pe venit prin însăşi numele ei este desemnată ca o taxă pe venitul anual, nu pe averea acumulată. O taxă pe avere confiscă direct proprietatea şi aduce un declin în structura de capital şi prin urmare în standardul de viaţă al tuturor. Dar atunci trebuie să realizăm că dacă facem greşeala de a trata capitalul folosit ca venit al firmei şi-l taxăm corespunzător, vom precipita un declin în structura ei de capital şi vom impune pierderi severe asupra firmei.

Să presupunem, de exemplu, că o companie de petrol brut, produce şi vinde petrol şi face un profit net din vânzarea a 100 milioane $. Dar petrolul în rezervele sale a fost acum diminuat; dacă putem determina, să spunem, că valoarea petrolului din pământ a scăzut cu 70 milioane $, atunci venitul net al companiei a fost de numai 30 milioane $. A o taxa ca şi cum venitul a fost de

100 milioane $ va impune companiei, în mod stupid, pierderi distructive. Şi totuşi, adepţii taxei unice, fără a se dezminţi, îşi propun să facă exact acest lucru. Bineînţeles, valoarea acţiunilor companiilor de resurse petroliere şi minerale va scădea, de asemenea.

Corporaţii

Dacă ne gândim că numai firmele debutante şi cele vechi sunt lovite de toporul adepţilor taxei unice, trebuie să ştim că toate corporaţiile vor suferi deoarece taxa pe venitul firmei va creşte substanţial pentru a o face la fel şi uniformă cu taxa pe venitul indivizilor. Iarăşi, totul arată curat şi „echitabil” când toţi indivizii şi organizaţiile plătesc o rată uniformă.

Dar dacă, în faimoasa formulare a lui Milton Friedman, NEPG (nu există prânz gratis), atunci putem adăuga şi termenul NEC (nu există „corporaţie”). Nu există vreo entitate numită „corporaţie” care simte, lucrează, gândeşte, câştigă venit şi apoi se bucură de acel venit. O „corporaţie” e numai o etichetă pentru indivizi care se organizează ei înşişi şi speră să câştige venit în anumite feluri. Nu există un lucru care câştigă venit numit o „corporaţie”, care există şi câştigă venit deasupra şi dincolo de oameni, adică de deţinătorii de acţiuni care constituie acea corporaţie. Prin urmare, o taxă pe venitul corporatist este o taxă dublă, nedreaptă şi „neechitabilă” (dacă pot folosi acest termen) pe acelaşi venit, ca şi o taxă care loveşte economisirile şi investiţiile. În loc să creştem ratele de taxare pe venitul corporaţiilor cum ar face-o planul Trezoreriei şi al adepţilor taxei unice, ar trebui să ne mutăm în altă direcţie, să abrogăm taxarea dublă şi să reducem la zero taxa pe corporaţie. Deţinătorii de acţiuni trebuie taxaţi doar o dată, pe venitul obţinut individual de la corporaţie. Chiar şi preşedintele Reagan a exprimat astfel de sentimente.

Contribuabilii la nivel de stat şi local

Şi acum ajungem la o categorie de perdanţi ai taxei unice pe care o găsesc deosebit de revoltătoare deoarece trăiesc în oraşul New York, unde eu şi alte milioane de cetăţeni neajutoraţi suntem pungăşiţi să plătim cea mai mare taxă pe venit din naţiune, cea mai mare taxă de oraş din ţară şi cea mai mare taxă pe vânzări.

După ce ne-au pedepsit ani buni cu bice, adepţii taxei unice au venit acum să ne pedepsească cu scorpioni. Se pare că deducerea masivelor noastre taxe de stat şi locale din venitul federal taxabil nu a fost decât o „subvenţie” perversă, iar acum ne va fi răpită chiar această consolare mică.

Aceasta fără a mai adăuga că adepţii taxei unice sunt zeloţi ai taxării dobânzii pe bondurile municipale – un scop vechi al liberalilor de stânga pentru a creşte puterea guvernului federal împotriva statelor. Dacă bondurile municipale sunt taxate, fireşte, valoarea lor va scădea, ca şi creditul şi puterea guvernului local şi de stat de a emite bonduri. Din ce în ce mai multe cheltuieli vor fi centralizate în mâinile unui guvern federal atotputernic.

Vrem cu adevărat acest lucru? Presupun că nu e niciun motiv să punctez că taxarea federală a bondurilor municipale este clar neconstituţională, aşa cum ar fi taxarea la nivelul statului a bondurilor de Trezorerie, dar de când s-a mai preocupat cineva de prevederile Constituţiei Statelor Unite?

Organizaţiile caritabile şi non-profit

O deducere fiscală importantă care va fi măturată este darul către organizaţiile caritabile sau non-profit. Întrucât mare parte din caritate se face acum pentru a fugi de presiunea IRS, rezultatul taxei unice va fi o distrugere a organizaţiilor caritabile şi educaţionale. De ce ar fi donaţia către instituţiile caritabile, de arte şi către cele educaţionale împiedicată şi penalizată în numele „simplităţii” şi „echităţii”? Pierderile severe ale multor astfel de organizaţii le vor face să se întoarcă către guvernul federal pentru a le salva, naţionalizând de facto caritatea privată şi extinzând şi mărind guvernul federal. Toate universităţile şi instituţiile non-profit care depind de donaţiile voluntare vor fi victimele zelului obsesiv al adepţilor taxei unice.

Victimele focului, bolii şi accidentului

Există victime şi mai neajutorate care vor cădea sub călcâiul adepţilor taxei unice. Orice bărbat sau femeie care se îmbolnăveşte şi ale cărui plăţi medicale nu sunt asigurate nu va putea, în ţinutul taxei unice, să-şi deducă aceste plăţi din venitul taxabil. Nicio victimă a incendiului, neacoperită de asigurare, nu va putea să-şi deducă pierderile. Şi aşa, viaţa nefericiţilor ruinată de accident sau boală va fi ruinată a doua oară, de această dată în numele „egalităţii” şi „echităţii”.

Perdanţii antreprenoriali

Unii antreprenori fac profituri; alţii suferă pierderi. Aceasta este esenţa antreprenoriatului. Deşi nu cred că perdanţii trebuie salvaţi sau subvenţionaţi de guvern, pare o pedeapsă excesivă ca guvernul să-i lovească atunci când sunt jos. Dar exact acest lucru plănuiesc să-l facă adepţii taxei unice. Cu toate că este dificil să pretinzi că pierderile, ca şi profiturile, constituie cumva venit net, exact aşa le privesc adepţii taxei unice: ca venit ascuns care trebuie găsit şi taxat. Am auzit de ani buni despre aceste „refugii fiscale” rele în care se ascunde bogatul malefic. Dar aceste „refugii” sunt în principal pierderi, care compensează parţial venitul net din alte zone. Cum putem numi asemenea refugii „venit”?

Eu, de exemplu, în plus faţă de faptul că sunt profesor salariat, sunt freelancer ca autor şi conferenţiar. În unii ani realizez venituri nete din această activitate, în alţii sufăr pierderi. Cine sunt adepţii taxei unice să mă vâneze, să-şi bage bocancii în sufletul meu şi să anunţe, ei sau IRS, că fie sunt un antreprenor autentic care mai pierde uneori, fie că în sufletul meu mă bucur de pierderi pentru că acestea îmi scad venitul taxabil? Sunt adepţii taxei unice sau IRS-ul calificaţi să examineze inima şi sufletul fiecăruia şi să decidă motivele interne? Şi în ultimă analiză, cum îndrăznesc să facă acest lucru?

Să realizăm apoi că „ei”, „interesele speciale” care vor fi afectate – poate în unele cazuri chiar grav – de taxa unică, nu sunt doar câţiva milionari malefici şi obscuri.

Deşi nu e posibil cu adevărat să măsurăm durerea sau pierderea medie a indivizilor şi să le facem să dispară prin compensare, avem toate motivele să credem că, în medie, grupurile cu venituri mari probabil că vor beneficia net de o scădere a ratelor de taxare sub regimul taxei unice, în timp ce clasa mijlocie, ca de obicei, va fi lovită puternic. Ce e nou aici?

Argumentul echităţii

Argumentul major pentru taxa unică nu e economic, ci moral. Aceasta pare să fie singura cale dreaptă de a distribui taxarea. Asumpţia e că fiind dat un venit total determinat arbitrar al guvernului, acest venit trebui obţinut într-un mod uniform, propriu taxei unice.

Însă adepţii taxei unice nu-şi argumentează cu adevărat miza; ei doar asumă că este evidentă prin sine pentru toţi oamenii de bună credinţă. Ei bine, îmi pare rău, dar nu văd această evidenţă. Nu văd de ce e deosebit de „echitabil” să loveşti bolnavul, pe cei care suferă de accidente sau pe proprietarii de locuinţe, sau de ce este echitabil să impui taxe monetare celor ce obţin venituri non-monetare.

Mai concret, nu văd de ce taxarea proporţională e mai „echitabilă” decât alte scheme posibile de distribuţie. Să-i considerăm, de exemplu, pe Dl. A şi Dl. B, fiecare câştigând un venit net de, să spunem, 50.000 $ pe an. Dar Dl. A este un tânăr, care abia şi-a început viaţa, cu aproape zero active. El depinde de economisirile personale pentru a-şi finanţa o afacere viitoare. Dl. B, pe de altă parte, este un vârstnic care şi-a construit deja sau a moştenit milioane de dolari în active. De ce este evident echitabil ca el să plătească aceeaşi taxă ca Dl. A? Nici nu e evident că eu, o persoană bolnavă cu plăţi medicale mari, ar trebui să plătesc aceeaşi taxă ca un om sănătos cu acelaşi venit. Să observăm că nu spun opusul: nu susţin o taxă pe sănătatea sau averea oamenilor. Spun doar că nu par să existe argumente convingătoare pentru echitatea unui pattern de distribuţie asupra altuia.

De fapt, merg chiar mai departe şi spun că echitatea are puţin de-a face cu subiectul, că, de fapt, NETE („nu există taxă echitabilă”). Conservatorilor taxei unice le place să facă analogii cu piaţa liberă şi susţin că ei vor doar să realizeze neutralitatea pe piaţă. Dar să ne gândim: care ar trebui să fie preţul „echitabil” de pe piaţă?

Mulţi economişti medievali s-au împotmolit în această problemă. Care este „preţul echitabil” pentru, de exemplu, Pâinea Minune? Cine ştie? Din partea mea, în calitate de consumator al Pâinii Minune, ar fi bine ca preţul să scadă la un penny pe bucată. Compania Pâinii Minune ar dori fără îndoială să ceară $100 pentru o bucată. Aşa cum stau lucrurile, după târguielile de pe piaţă, am ajuns la aproximativ un dolar pe bucată. Conceptul de echitate pare să nu aibă sens în privinţa preţului în afara celui stabilit, zi de zi, ca rezultat al tranzacţiilor voluntare de pe piaţă.

Dar taxarea? Din nefericire, nu putem aplica aici criteriul tranzacţiei voluntare deoarece prin însăşi natura ei taxarea este coercitivă şi nu se ajunge la ea prin negocierea voluntară a indivizilor pe piaţă. Care este atunci taxa „echitabilă”? Cred că acest concept pur şi simplu nu este aplicabil. Tot ce ştiu e că în calitate de contribuabil mi-ar plăcea să-mi văd taxele oricât de mici posibil. Sugerez atunci să încetăm căutarea imposibilă a echităţii în taxare şi să încercăm să ajungem la taxe oricât de mici posibil. Pentru cine? Pentru oricine.

Unul din economiştii mei favoriţi, francezul de secol XIX J. B. Say, după punctarea faptului că taxarea este un transfer coercitiv de la indivizi şi grupuri către guvern, distrugându-le abilitatea de a produce şi consuma, conchide:

Cea mai bună schemă de finanţe este să cheltuieşti cât mai puţin posibil; şi cea mai bună taxă este întotdeauna cea mai uşoară.

Pe scurt, pentru a-l parafraza pe Jefferson, „Guvernul cel mai bun este cel care cheltuieşte şi taxează cel mai puţin”.

În loc să ne îngrijorăm de distribuţia „echitabilă” a taxelor sau de – ceea ce se presupune a fi acelaşi lucru – alocarea egală a suferinţei fiscale, trebuie să ne propunem să minimizăm suferinţa fiscală oricât de mult posibil. Şi dacă abordăm problema în felul acesta, ne va fi uşor să găsim un acord mai mare. Mai degrabă decât să descoperim dacă o taxă pe venit proporţională, degresivă, regresivă sau progresivă este „echitabilă”, putem descoperi că suntem de acord cu reducerea taxelor asupra tuturor.

Să comparăm două sisteme ipotetice de taxare. În sistemul A, există o taxă progresivă pe venit între unu şi zece procente. În sistemul B, toată lumea plăteşte o taxă pe venit strict proporţională, unică, de 20 de procente. Am o bănuială că în alegerea dintre aceste sisteme, chiar şi grupurile cu venituri mari ar opta pentru o povară fiscală mult mai progresivă dar mult mai mică. Punctul central este micimea fiecărei taxe mai degrabă decât distribuţia poverii.

Oamenii sunt sau ar trebui să fie interesaţi de reducerea propriei poveri fiscale mai degrabă decât de încercarea invidioasă de a creşte poverile fiscale pe ceilalţi oameni. Şi aici este baza autentică pentru solidaritatea între contribuabilii din toate grupurile şi mărimile. Miza, atunci, nu e că „ei” – oricine ar fi ei – plătesc prea puţine taxe şi ar trebui puşi sub călcâi. Miza e că toţi plătim prea mult. Mişcarea taxei unice este parte dintr-un proces prin care guvernul şi aliaţii săi au putut diviza şi abate mişcarea de protest fiscal, de la încercarea de a reduce taxele pentru toată lumea, la forţarea tuturor să plătească o arbitrară „cotă echitabilă”.

Argumentul neutralităţii faţă de piaţă

Un argument important al adepţilor taxei unice, în special al celor care-şi proclamă devoţiunea faţă de piaţa liberă, este că planul lor este necesar pentru restaura alocarea resurselor în acord cu patternul care ar fi existat pe piaţă: pe scurt, că doar taxa unică este neutră faţă de piaţă.

Argumentul decurge astfel: creditele, deducerile, lacunele distorsionează resursele relativ la piaţa liberă deoarece mai multe resurse merg în lacune decât s-a întâmpla altfel. De exemplu, un credit fiscal pentru investiţii înseamnă că mai multe resurse vor merge în investiţii decât pe o piaţă liberă.

Să presupunem că există numai două ramuri într-o economie, a industriei de maşini şi a cerealelor. Dacă industria de maşini primeşte un credit fiscal pentru investiţii, mai multe resurse vor fi avansate în producţia de maşini relativ la cereale decât pe o piaţă pur liberă. Prin urmare, creditul fiscal distorsionează resursele şi o taxă unică, prin eliminarea acestui credit, va corecta distorsiunile şi va restaura condiţiile autentice de piaţă.

Dar acest argument trece cu vederea un punct crucial: că şi în modelul nostru simplu şi cu atât mai puţin în lumea reală există un alt canal pentru alocarea resurselor, guvernul. În exemplul nostru, dacă resursele nu merg în industria de maşini datorită deducerii, ele nu merg nici în cereale, ci la guvern şi guvernul este mult mai puţin neutru faţă de piaţă decât orice altă alocare.

Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al pieţei libere, orice alocare de resurse economice în sectorul privat, că e de maşini, cereale sau orice altceva, este mai bună, adică mai aproape de piaţa liberă, decât acele resurse care merg în fălcile guvernului. Dacă neutralitatea faţă de piaţa liberă este miza, atunci adepţii pieţei libere ar trebui să se bucure de crearea unei noi lacune, unui portiţe noi şi unui cotlon ferit de omul fiscului. Punctul cheie e să ne concentrăm pe resursele private vis-à-vis de guvern.

S-a pierdut complet din vedere că administraţia Reagan, în timp ce trimitea Trezoreriei planul taxei unice, apela la extinderea creditelor fiscale: pentru plata şcolilor private şi pentru zonele antreprenoriale speciale. Ambele sunt demne de laudă, dar ambele sunt complet opuse conceptului de taxă unică.

Există un alt punct important despre neutralitatea faţă de piaţă, unul care vorbeşte de asemenea despre chestiunea echităţii. Adepţii taxei unice au subliniat că prin contrast cu taxa progresivă, taxa proporţională uniformă este neutră faţă de piaţă – deoarece piaţa ar plăti în acest fel pentru serviciile guvernului. Dar este aşa cu adevărat? Unde pe piaţă este preţul ceva proporţional cu venitul consumatorului? Eu plătesc aproximativ un dolar pentru o Pâine Minune; dacă David Rockefeller merge la piaţă să cumpere o Pâine Minune, trebuie să fie forţat să plătească un milion de dolari pentru o bucată – sau un alt preţ mare în funcţie de proporţia dintre veniturile noastre anuale? Parte din măreţia pieţei libere este că orice bun sau serviciu tinde să aibă acelaşi preţ, indiferent de rasa, crezul, personalitatea sau venitul consumatorului.

Argumentul simplităţii

Poate că argumentul cel mai seducător al adepţilor taxei unice este argumentul simplităţii. Prin contrast cu complexitatea nebunească a codului fiscal de azi, un cod pe care nici măcar IRS nu-l înţelege complet, taxa unică ar fi simplitatea însăşi. Oricine, promit ei, va putea să-şi calculeze taxa pe venit „pe o carte poştală”.

Dar, în primul rând, nu va fi atât de simplu. Tot vom avea nevoie de un proces complex pentru a determina care va fi venitul nostru net, taxabil. Aceia dintre noi care sunt freelanceri tot vor trebui să vadă care sunt cheltuielile şi veniturile nete. Dar să lăsăm aceasta deoparte. Ceea ce nu realizează adepţii taxei unice e că există pe lume lucruri mai rele decât complexitatea. Şi unul dintre ele este să plăteşti taxe mai mari. Pe scurt, ei nu par să înţeleagă unele din motive complexităţii fiscale.

Un motiv este că mulţi oameni sunt dornici să-şi croiască drum prin foarte multă complexitate pentru a-şi reduce povara fiscală. Aşa că, într-un anume sens, fiind dat sistemul fiscal, mare parte din complexitatea pe care fiecare o denunţă este voluntară. De fapt, dacă dorim simplitate o putem realiza chiar acum şi fără taxa unică. Două treimi din americani o fac acum prin completarea declaraţiei fiscale în varianta scurtă. O treime dintre noi care aleg drumul formelor obositoare o fac pentru un singur motiv: reducerea taxelor. De ce în numele simplităţii adepţii taxei unice vor să ne ia această alegere? Să-şi păstreze cadoul simplităţii pentru ei, mulţumim!

O variantă a argumentului simplităţii s-a dovedit atât de atrăgătoare pentru un prieten de-al meu, că aproape a fost convins de adepţii taxei unice. Este vorba despre promisiunea că taxa unică ne va scăpa de unele grupuri din societate care sunt, aparent, cel mai puţin simpatizate: avocaţii fiscali şi contabilii.

Separat de faptul că taxa unică va necesita o mulţime de reflecţie asupra venitului net, am să fiu eu unul din acei puţini americani care pun o vorbă bună acestui grup detestat şi asediat.

Denunţarea avocaţilor fiscali şi a contabililor este ca blamarea doctorilor pentru existenţa bolii sau atacarea cheltuielilor pentru paznici, lacăte şi garduri în protecţia contra infracţiunilor. Plângerea noastră nu trebuie îndreptată împotriva avocaţilor fiscali şi contabililor, ci împotriva sistemului care-i face necesari. Atâta timp cât sistemul există, trebuie să realizăm că ei sunt adăpostul şi pavăza noastră, apărarea noastră contra jafurilor sistemului de taxare.

Neutralitate faţă de venituri?

A sosit timpul să relaxăm asumpţia iniţială acordată adepţilor taxei unice, cea că planul lor ar fi şi ar rămâne neutru faţă de venituri. Chiar dacă taxa unică n-ar creşte imediat venitul total, cine este atât de naiv încât să creadă că guvernul se va mulţumi mult timp cu neutralitatea faţă de venituri?

Guvernul ne poate induce un fals sentiment de securitate prin promisiunea că nu va creşte venitul total. Nu se supără să reducă un pic, temporar, ratele de taxare pentru a strânge mai multe venituri în ghearele sale. Merită cu prisosinţă osteneala de a pune în mâinile guvernului federal locuri anterior ascunse. Pot sublinia acest punct mai dramatic dacă menţionez faptul că economişti liberali de stânga, precum Walter Heller, susţin planul taxei unice. Am putea chiar arăta spre o poză a Profesorului Heller şi întreba: de ce zâmbeşte acest om? Zâmbeşte deoarece, aşa cum a scris franc, merită să reduci ratele prezente ale taxării pentru lărgirea bazei fiscale, adică aducerea venitului exceptat anterior în raza puterii federale de taxare.

Simplificatorii teribili şi „interesul general”

Dacă taxa unică nu e evident nici echitabilă, nici simplă, nici neutră faţă de piaţă, dacă nu e decât o capcană şi o iluzie pentru o taxare şi mai confiscatoare, e uşor să înţelegem de ce politicienii şi birocraţii iubesc această idee. Dar de ce avem un entuziasm al intelectualilor _ pretinşii purtători de cuvânt ai interesului „public”? Răspunsul e că intelectualii pot la fel de bine avea propriul lor „interes special”. Jacob Burckhardt, marele istoric de secol nouăsprezece, se referea la intelectualii din zilele sale ca „simplificatori teribili”. Ce voia să pună era că mulţi intelectuali, de dreapta, stânga sau centru, se opun individualităţii şi diversităţii dezordonate a vieţii reale. E o boală ocupaţională a intelectualilor să simplifice realitatea oamenilor, a altor oameni, pentru a încerca să-i înţeleagă. Şi aşa, intelectualilor le place să-şi împartă subiecţii – alţi oameni în categorii ordonate şi simple şi să-i clasifice şi abordeze în moduri clare şi curate. De la acel mod de gândire e doar un pas la a-i clasifica şi trata apoi ca pe nişte pioni care pot fi mutaţi după plac.

Pentru a face aceasta, intelectualul se întoarce către braţul secular – adică puterea de implementare a guvernului – pentru a face mutarea. Pe scurt, intelectualii sunt de prea multe ori simplificatori teribili, dispuşi şi pregătiţi să impună pierderi masive şi dureroase asupra altor oameni, de dragul simetriei, uniformităţii, netezimii sau a unui alt ideal simplu şi abstract. Natura crezului, conţinutul specific al idealului, nu e atât de important ca dorinţa de a trece peste şi a face una cu pământul realitatea pestriţă a vieţii individuale. Am ajuns, din păcate, să ştim în secolul XX că totalitarismul poate avea multe feţe.

În toamna trecută, când a fost anunţat planul Reagan pentru o taxă unică, un ajutor anonim de la Casa Albă a atacat propunerea ca fiind una „care arată ca un sistem de taxare proiectat de o mulţime de oameni din mediul academic”. Şi un broker însemnat din New York a acuzat că „aceşti băieţi de la Trezorerie sunt avocaţi fiscali, profesori asistenţi sau statisticieni. Nu înţeleg ce-l ce mişcă pe un antreprenor”.

Fireşte, proiectantul principal al planului Reagan, o fostă persoană din mediul academic, proclama mândru lipsa sa de realism. Admiţând că planul a fost scris în „turnul de fildeş”, el declara că „un lucru bun obţinut din turnul de fildeş este că obţii opinii care tind să fie nepărtinitoare, care nu sunt afectate de grupurile de interese, care au în minte interesul public”. Sper că vom începe de acum să tratăm astfel de pretenţii arogante cu scepticismul pe care-l merită cu prisosinţă.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)