„Votaţi-mă, căci în fond vă aduc pacea!” Ce fel de pace?

Andreas Stamate-Ştefan · 31 mai 2019

În campania electorală tocmai încheiată, gradul tot mai scăzut de liberalism economic al Europei nu a fost atacat practic de niciun partid sau politician. În mod practic, niciun politician român de dreapta nu-şi asumă un minim discurs despre pericolul statului asistenţial european (şi nici român), în timp ce toţi (de la stânga la dreapta) admit necesitatea unei Europe unite. Unite în ce? Am înţeles, unite în pace, dar odată cu concluzia asta aş vrea să observăm măcar că am debarcat de pe poziţia UE ca creator de bunăstare.

Scurt intermezzo. Banca Mondială s-a ocupat decade la rând să ofere pomeni (ajutor public extern) săracilor din Africa (de fapt elitei birocratice înstărite din Africa) sub pretextul – nota bene – că e asistenţă publică pentru dezvoltare. Propun să mai zăbovim, însă, căci dezvoltarea economică nu e cu pomeni, e cu creştere organică din interior, cu instituţiile potrivite care să genereze capital, productivitate, ocupare eficientă. În fine, în timp, văzând că economişti încăpăţânaţi de dreapta (cum e Peter Bauer, spre exemplu) tot o ţin langa cu caracterul distructiv al asistenţei (lucru observabil şi pe teren, dar şi în topurile / studiile nefinanţate de BM) au mai cedat, păstrând însă pervers titulatura de asistenţă pentru dezvoltare, dar sugerând că există multe alte probleme în aceste ţări, pe lângă cele economice: foamete, lipsa accesului la apă, lipsa medicamentelor etc. Intervenţia a devenit deci – dintr-una cu pretext de dezvoltare într-una cu pretext umanitar. Înţelegem şi asta, dar vorba ceea, să-i spunem pe nume. Să nu creăm în mintea oamenilor iluzia că acest megatransfer politic de resurse e destinat cu adevărat dezvoltării economice a beneficiarilor, căci nu este aşa. Dar pentru asta a fost nevoie ca Bauer şi alţii ca el să rămână fideli ideii, creând o tradiţie de cercetare care şi astăzi are un cuvânt greu de spus în problema dezvoltării. Sigur, Bauer n-a luat Nobelul, nici n-avea cum.

La fel şi în cazul Europei, să nu creăm iluzia că apartenenţa la UE (mă refer la proiectul stângist de piaţă unică şi standardizare, care a şi câştigat de altfel partida) este bunăstare economică. Iar catching-up-ul mult dorit al României nu e în mod necesar dependent de modelul UE. Ar putea însă să înveţe de la proiectul iniţial al unora ca Schuman, Adenauer sau Gasperi, care n-are prea multe asemănări cu proiectul unor Delors sau Mitterrand. E practic diferenţa dintre o Europă unită în diversitate, migraţie liberă a capitalurilor şi a persoanelor, cu naţiuni suverane asupra propriilor politici şi un Imperiu european de sorginte socialistă, cu politici centralizate la nivel comunitar, tot mai intruzive în spaţiul naţional (economic, educaţional, cultural), cu obsesia planificării şi idolatria tehnocrată. UE, azi, e practic şi o formă prin care se manifestă cultul expertului.

La ce s-au gândit primii când au dorit o uniune? La protecţionism şi privilegii? La standarde de producţie şi ecologie făcută în birouri ministeriale? La LGBT? Am serioase dubii. Luaţi comportamentul şi declaraţiile unuia ca Junker şi vedeţi dacă ar fi putut sta la aceeaşi masă cu Adenaeur sau Schuman.

Aşadar, suntem pe poziţia din care privim la UE ca garant al păcii. A unei păci globale, colective, desigur, căci din perspectivă locală sau regională perioada ce se scurge între tratatul de la Roma (1957) şi zilele noastre nu e nici pe departe o perioadă marcată de pace. Dacă cumva unul din aceste conflicte locale se va amplifica („collective security means perpetual war”, spunea Rothbard) generând – ferească Cel de Sus – după canoanele ONU o nouă confruntare globală, nu va mai face nimeni inferenţa tipului de pace care s-a încercat a se menţine până atunci. Ca şi acum, atunci mai abitir îşi va face loc sloganul tehnocrat Nu e timp de pierdut în discuţii. Nu mai contează cum am ajuns aici. La treabă! Nation in arms!

Or, economiştii ar trebui (normativ) să distingă între pacea generată de mijloacele redistributive (intervenţioniste, etatiste) şi pacea generată de liber schimb, de cooperare voluntar-privată între naţiuni. Să se simtă, cum s-ar zice, când e vorba de pace generată de intervenţionism. În fapt e vorba de a distinge între perspectiva unei false păci, generată de temporara mulţumire a consumatorilor şi plătitorilor neţi de taxe şi pacea autentică, generată de faptul că e mult prea profitabilă cooperarea prin comerţ, ca să mai existe timp şi resurse pentru a încerca să-i spoliezi pe alţii. Prima e o pace falsă deoarece se va transforma în conflict de îndată ce grupurile cu putere politică de facto (antreprenori politici ce vizează permanent subminarea puterii economice a restului societăţii prin intermediul taxelor, reglementărilor) vor realiza că au reprezentare politică şi o pot şi finanţa.

Exemplele sunt atât de aproape de noi, încât pare banal să le mai enumerăm. Şi totuşi trebuie să o facem. Să luăm doar două-trei.

Atunci când Guvernul trimite acasă din piaţa Victoriei un grup de sindicalişti care au reuşit să negocieze o poziţie mai bună în structura consumatorilor de taxe, sigur, va fi pace. Este însă una durabilă? Nu. Ştim doar că ei revin mereu, cu pretenţii tot mai aberante. Prin urmare, dacă obiectivul este pacea, îl poţi atinge rapid, le dai banii şi pleacă, le promiţi şi pleacă pentru o vreme. Timp în care îşi consolidează puterea politică de facto şi influenţa. Data viitoare, vor cere mai mult, cot la cot cu alţii.

Atunci când Guvernul salvează de la faliment unele instituţii bancare sau financiare (bailout) sub pretextul că evită crize sociale sau chiar războaie civile, sigur că această acţiune aduce pacea. Efectul va fi că, celor cu comportament iresponsabil în politica publică (mai ales fiscală şi monetară) împreună cu beneficiarii ei din zona bancară privată li se transmite mesajul că societatea e dispusă să plătească pentru iresponsabilitatea lor. Deci că iresponsabilitatea individuală se scurge cumva într-una colectivă. Prilej deci de mai multă iresponsabilitate. Astfel, data viitoare vor cere mai mult, cot la cot cu alţii şi dacă se vor consolida politic, vor controla şi deversarea în spaţiul mediatic a minciunilor tipice, cu scopul creării unei stări de panică: „dacă nu ne salvaţi, riscaţi atâtea locuri de muncă, atâtea vieţi etc”. Deci strict vorbind, bailout-ul e o măsura perfect compatibilă cu pacea socială. Întrebarea este până când?!

Să mai oferim un exemplu mai recent. Când negociezi soarta satisfacţiei consumatorilor de servicii de car sharing la masă cu reprezentanţii taximetrelor, Uber şi Bolt şi promiţi că încerci uniformizarea reglementării (ceea ce tehnic se traduce prin cartelizare), îi mulţumeşti pe toţi desigur (mai puţin pe consumatori) şi pentru o vreme, disputa va fi aproape inexistentă. Cum consumatorii nu se pot grupa atât de eficient, creezi, deci, pace. Taximetriştii, mulţumiţi, îşi vor tempera temporar ieşirile agresive (fie sindicalizat, fie direct în stradă). Data viitoare vor cere mai mult, căci deja au câştigat prin mijloace politice ceea ce în mod normal s-ar fi câştigat prin trudă şi respect faţă de consumator. Cum câştigul politic e dulce, vor reveni cu revendicări mai mari, de dat asta poate chiar în grup, alături de Uber şi Bolt. Deci OUG-ul despre car sharing, strict vorbind aduce pacea prin negociere. Negocierea a ce însă? O negociere a drepturilor consumatorilor la concurenţă şi piaţă liberă, purtată de o clasă care se auto-intitulează ca reprezentativă şi legitimă în a sta la masa negocierilor.

Să revenim. Nu prea ai voie ca economist şi / sau politician liberal să nu distingi între aceste două tipuri de păci, deoarece ştim că războaiele, confruntările armate pleacă adesea de la imposibilitatea de a crea instituţiile economice necesare diminuării puterii politice, adică diminuării puterii acelor clase care asupresc prin mijloace guvernamentale alte clase. Şi pe acestea le ştim, dar cu mare frică le pronunţăm în public ca politicieni, nu cumva să pierdem un votuleţ. E vorba de proprietate privată, comerţ liber, diviziunea muncii, profit etc.

Respectul pentru persoană (dacă nu invocăm alte argumente teologice aici) e inimaginabil fără respectul pentru proprietatea persoanei, asupra sa şi asupra bunurilor sale. Cu greu poate fi imaginat respectul pentru o persoană fără a-i concede un spaţiu sacru, non-invadabil de către nimeni, inclusiv de către stat. Este Europa de azi despre aşa ceva? Dacă ne comparăm cu state din Africa, Asia de Sud-Est sau America Latină, da, este.

În concluzie, pe 26 mai s-a votat, dar pentru ce? Şi, după toate datele (programele politice ale partidelor) cuplate cu lipsa fundamentală de curaj a politicienilor de dreapta de a aduce în spaţiul public ideile cu adevărat importante pentru dreapta, cred că s-a votat doar pentru pace redistributivă şi pentru continuarea fără discuţie a viziunii socialiste asupra Europei. Opinia potrivit căreia „atât se poate, atât putem!”, îmi repugnă deoarece îmi pare că seamănă izbitor cu legile de fier ale istoriei. „Atât se poate, mulţumeşte că votezi măcar pentru răul cel mai mic” a devenit o scuză a fiecărui cetăţean democratic şi alibiul perfect pentru vastul ocean de ignoranţă economică în care se lasă purtat din ziua imediat următoare alegerilor. Mai rămâne de adăugat ideea ce a făcut carieră mai ales în politica monetară a secolului XX, un fel de „votează, căci oricum pe termen lung suntem cu toţii morţi”.

Îndrăzniţi să credeţi mai mult!


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)