„Votați-mă, căci în fond vă aduc pacea!” Ce fel de pace?

Andreas Stamate-Ștefan · 31 mai 2019

În campania electorală tocmai încheiată, gradul tot mai scăzut de liberalism economic al Europei nu a fost atacat practic de niciun partid sau politician. În mod practic, niciun politician român de dreapta nu-și asumă un minim discurs despre pericolul statului asistențial european (și nici român), în timp ce toți (de la stânga la dreapta) admit necesitatea unei Europe unite. Unite în ce? Am înțeles, unite în pace, dar odată cu concluzia asta aș vrea să observăm măcar că am debarcat de pe poziția UE ca creator de bunăstare.

Scurt intermezzo. Banca Mondială s-a ocupat decade la rând să ofere pomeni (ajutor public extern) săracilor din Africa (de fapt elitei birocratice înstărite din Africa) sub pretextul – nota bene – că e asistență publică pentru dezvoltare. Propun să mai zăbovim, însă, căci dezvoltarea economică nu e cu pomeni, e cu creștere organică din interior, cu instituțiile potrivite care să genereze capital, productivitate, ocupare eficientă. În fine, în timp, văzând că economiști încăpățânați de dreapta (cum e Peter Bauer, spre exemplu) tot o țin langa cu caracterul distructiv al asistenței (lucru observabil și pe teren, dar și în topurile / studiile nefinanțate de BM) au mai cedat, păstrând însă pervers titulatura de asistență pentru dezvoltare, dar sugerând că există multe alte probleme în aceste țări, pe lângă cele economice: foamete, lipsa accesului la apă, lipsa medicamentelor etc. Intervenția a devenit deci – dintr-una cu pretext de dezvoltare într-una cu pretext umanitar. Înțelegem și asta, dar vorba ceea, să-i spunem pe nume. Să nu creăm în mintea oamenilor iluzia că acest megatransfer politic de resurse e destinat cu adevărat dezvoltării economice a beneficiarilor, căci nu este așa. Dar pentru asta a fost nevoie ca Bauer și alții ca el să rămână fideli ideii, creând o tradiție de cercetare care și astăzi are un cuvânt greu de spus în problema dezvoltării. Sigur, Bauer n-a luat Nobelul, nici n-avea cum.

La fel și în cazul Europei, să nu creăm iluzia că apartenența la UE (mă refer la proiectul stângist de piață unică și standardizare, care a și câștigat de altfel partida) este bunăstare economică. Iar catching-up-ul mult dorit al României nu e în mod necesar dependent de modelul UE. Ar putea însă să învețe de la proiectul inițial al unora ca Schuman, Adenauer sau Gasperi, care n-are prea multe asemănări cu proiectul unor Delors sau Mitterrand. E practic diferența dintre o Europă unită în diversitate, migrație liberă a capitalurilor și a persoanelor, cu națiuni suverane asupra propriilor politici și un Imperiu european de sorginte socialistă, cu politici centralizate la nivel comunitar, tot mai intruzive în spațiul național (economic, educațional, cultural), cu obsesia planificării și idolatria tehnocrată. UE, azi, e practic și o formă prin care se manifestă cultul expertului.

La ce s-au gândit primii când au dorit o uniune? La protecționism și privilegii? La standarde de producție și ecologie făcută în birouri ministeriale? La LGBT? Am serioase dubii. Luați comportamentul și declarațiile unuia ca Junker și vedeți dacă ar fi putut sta la aceeași masă cu Adenaeur sau Schuman.

Așadar, suntem pe poziția din care privim la UE ca garant al păcii. A unei păci globale, colective, desigur, căci din perspectivă locală sau regională perioada ce se scurge între tratatul de la Roma (1957) și zilele noastre nu e nici pe departe o perioadă marcată de pace. Dacă cumva unul din aceste conflicte locale se va amplifica („collective security means perpetual war”, spunea Rothbard) generând – ferească Cel de Sus – după canoanele ONU o nouă confruntare globală, nu va mai face nimeni inferența tipului de pace care s-a încercat a se menține până atunci. Ca și acum, atunci mai abitir își va face loc sloganul tehnocrat Nu e timp de pierdut în discuții. Nu mai contează cum am ajuns aici. La treabă! Nation in arms!

Or, economiștii ar trebui (normativ) să distingă între pacea generată de mijloacele redistributive (intervenționiste, etatiste) și pacea generată de liber schimb, de cooperare voluntar-privată între națiuni. Să se simtă, cum s-ar zice, când e vorba de pace generată de intervenționism. În fapt e vorba de a distinge între perspectiva unei false păci, generată de temporara mulțumire a consumatorilor și plătitorilor neți de taxe și pacea autentică, generată de faptul că e mult prea profitabilă cooperarea prin comerț, ca să mai existe timp și resurse pentru a încerca să-i spoliezi pe alții. Prima e o pace falsă deoarece se va transforma în conflict de îndată ce grupurile cu putere politică de facto (antreprenori politici ce vizează permanent subminarea puterii economice a restului societății prin intermediul taxelor, reglementărilor) vor realiza că au reprezentare politică și o pot și finanța.

Exemplele sunt atât de aproape de noi, încât pare banal să le mai enumerăm. Și totuși trebuie să o facem. Să luăm doar două-trei.

Atunci când Guvernul trimite acasă din piața Victoriei un grup de sindicaliști care au reușit să negocieze o poziție mai bună în structura consumatorilor de taxe, sigur, va fi pace. Este însă una durabilă? Nu. Știm doar că ei revin mereu, cu pretenții tot mai aberante. Prin urmare, dacă obiectivul este pacea, îl poți atinge rapid, le dai banii și pleacă, le promiți și pleacă pentru o vreme. Timp în care își consolidează puterea politică de facto și influența. Data viitoare, vor cere mai mult, cot la cot cu alții.

Atunci când Guvernul salvează de la faliment unele instituții bancare sau financiare (bailout) sub pretextul că evită crize sociale sau chiar războaie civile, sigur că această acțiune aduce pacea. Efectul va fi că, celor cu comportament iresponsabil în politica publică (mai ales fiscală și monetară) împreună cu beneficiarii ei din zona bancară privată li se transmite mesajul că societatea e dispusă să plătească pentru iresponsabilitatea lor. Deci că iresponsabilitatea individuală se scurge cumva într-una colectivă. Prilej deci de mai multă iresponsabilitate. Astfel, data viitoare vor cere mai mult, cot la cot cu alții și dacă se vor consolida politic, vor controla și deversarea în spațiul mediatic a minciunilor tipice, cu scopul creării unei stări de panică: „dacă nu ne salvați, riscați atâtea locuri de muncă, atâtea vieți etc”. Deci strict vorbind, bailout-ul e o măsura perfect compatibilă cu pacea socială. Întrebarea este până când?!

Să mai oferim un exemplu mai recent. Când negociezi soarta satisfacției consumatorilor de servicii de car sharing la masă cu reprezentanții taximetrelor, Uber și Bolt și promiți că încerci uniformizarea reglementării (ceea ce tehnic se traduce prin cartelizare), îi mulțumești pe toți desigur (mai puțin pe consumatori) și pentru o vreme, disputa va fi aproape inexistentă. Cum consumatorii nu se pot grupa atât de eficient, creezi, deci, pace. Taximetriștii, mulțumiți, își vor tempera temporar ieșirile agresive (fie sindicalizat, fie direct în stradă). Data viitoare vor cere mai mult, căci deja au câștigat prin mijloace politice ceea ce în mod normal s-ar fi câștigat prin trudă și respect față de consumator. Cum câștigul politic e dulce, vor reveni cu revendicări mai mari, de dat asta poate chiar în grup, alături de Uber și Bolt. Deci OUG-ul despre car sharing, strict vorbind aduce pacea prin negociere. Negocierea a ce însă? O negociere a drepturilor consumatorilor la concurență și piață liberă, purtată de o clasă care se auto-intitulează ca reprezentativă și legitimă în a sta la masa negocierilor.

Să revenim. Nu prea ai voie ca economist și / sau politician liberal să nu distingi între aceste două tipuri de păci, deoarece știm că războaiele, confruntările armate pleacă adesea de la imposibilitatea de a crea instituțiile economice necesare diminuării puterii politice, adică diminuării puterii acelor clase care asupresc prin mijloace guvernamentale alte clase. Și pe acestea le știm, dar cu mare frică le pronunțăm în public ca politicieni, nu cumva să pierdem un votuleț. E vorba de proprietate privată, comerț liber, diviziunea muncii, profit etc.

Respectul pentru persoană (dacă nu invocăm alte argumente teologice aici) e inimaginabil fără respectul pentru proprietatea persoanei, asupra sa și asupra bunurilor sale. Cu greu poate fi imaginat respectul pentru o persoană fără a-i concede un spațiu sacru, non-invadabil de către nimeni, inclusiv de către stat. Este Europa de azi despre așa ceva? Dacă ne comparăm cu state din Africa, Asia de Sud-Est sau America Latină, da, este.

În concluzie, pe 26 mai s-a votat, dar pentru ce? Și, după toate datele (programele politice ale partidelor) cuplate cu lipsa fundamentală de curaj a politicienilor de dreapta de a aduce în spațiul public ideile cu adevărat importante pentru dreapta, cred că s-a votat doar pentru pace redistributivă și pentru continuarea fără discuție a viziunii socialiste asupra Europei. Opinia potrivit căreia „atât se poate, atât putem!”, îmi repugnă deoarece îmi pare că seamănă izbitor cu legile de fier ale istoriei. „Atât se poate, mulțumește că votezi măcar pentru răul cel mai mic” a devenit o scuză a fiecărui cetățean democratic și alibiul perfect pentru vastul ocean de ignoranță economică în care se lasă purtat din ziua imediat următoare alegerilor. Mai rămâne de adăugat ideea ce a făcut carieră mai ales în politica monetară a secolului XX, un fel de „votează, căci oricum pe termen lung suntem cu toții morți”.

Îndrăzniți să credeți mai mult!


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)