Este fixarea preţurilor de revânzare o acţiune incriminabilă?

Andreas Stamate-Ştefan · 01 februarie 2019

Este fixarea preţurilor de revânzare o practică anti-concurenţială, anti-piaţă? Categoric nu. Câteva motive. În primul rând pentru că ele sunt fundamentate pe un calcul economic, atât la furnizor cât şi la retailer. Fiecare îşi estimează potenţialul profit din fixarea preţului de revânzare. Nu este deci o acţiune arbitrară, sau lipsită de sens economic.

De la fixarea preţului de revânzare şi până la acceptarea preţului final de către consumator, aflat în faţa raftului, e cale lungă, e incertitudine. La raft, consumatorii (dacă sunt liberi să aleagă şi dispun de putere de cumpărare, deci deduceţi ce ar fi necesar din perspectivă macroeconomică, inflaţie, taxe etc.) pot spune un NU hotărât (invalidând astfel presupusul aranjament anticoncurenţial între furnizor şi retailer) sau DA hotărât (considerând deci neproblematic aranjamentul).

„If, for example, the commodity to be price-fixed has few good substitutes in the short run, an increase in its price may increase the total revenues of the conspiracy and make price collusion financially rewarding. But if, as more often is the case, there is a plentiful array of products that might be substituted for the commodity that is being price fixed, the higher price may simply push marginal buyers to the relatively cheaper substitutes, and thus lower total conspiracy revenues. This consequence will encourage firms to break the agreement to maintain a uniform price since the agreement does not, apparently, work in their economic interest.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Iar dacă cererea scade, acesta e ingredientul perfect pentru ruperea înţelegerilor între furnizor şi retailer.

„A slight reduction in overall demand for the price fixed commodity may tend to weaken the price agreement; business recession is the natural enemy of successful price collusion.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Aş propune deci să facem public modul în care Consiliul Concurenţei s-a autosesizat sau a fost sesizat şi de către cine. Dar asta nu pentru că ar conta foarte mult ca raţiune economică, ci pentru a putea observa cine anume declanşează toate aceste nemulţumiri. E relevant din perspectiva antreprenoriatului politic, adică dacă cumva o firmă, neavând ea acces la un contract cu retailerul, utilizează braţul coercitiv al legislaţiei concurenţiale, pentru a-şi împiedica alt concurent să semneze un astfel de contract. Consilul Concurenţei nu ar trebui să răspundă la astfel de solicitări.

În plus, dacă fixarea preţului de revânzare ar fi o practică incriminabilă în sine, rezultă că orice preţ e incriminabil, el condiţionând eventuala revânzare a produsului. Dacă Georgel îi vinde lui Gigel un măr, chiar şi fără impunerea unui preţ de revânzare mai departe către Irinel, Gigel, prin propria combinare a factorilor de producţie va constata că nu poate vinde mărul sub un anumit preţ. Deci raritatea şi propriile anticipări antreprenoriale fac ca, oricum tu să nu poţi revinde la ce preţ te taie capul. Cum raritatea şi propriile anticipări nu pot fi părţi într-un proces, e mai facil de blamat o persoană, sau o firmă.

Poate contribui o amendă la scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterii lor? Tot atât de mult cât presiunea atmosferică poate creşte sau urca în funcţie de o lege dată de Parlament. Amenda doar schimbă raportul de forţe pe piaţă, dar politic, nu economic, şi alimentează bugetul statului, aflat în impas în această perioadă.

Este fixarea preţului de revânzare anti-concurenţială sau anti-piaţă? Nicidecum, el este fixat de o parte din concurenţi şi se realizează fără îndoială în cadrul pieţei. Propun să operăm nu cu un concept ideal de piaţă (precum în modelul concurenţei pure şi perfecte), ci unul realist.

Trebuie adăugat şi faptul că e vorba de contracte voluntare, în care nimeni nu utilizează forţa pentru a impune un preţ. Probabil asta ar putea supraveghea Consiliul Concurenţei, încălcarea contractelor dintre concurenţi. De asemeni, consumatorii nu pot dispune juridic de un drept fundamental la preţuri mai mici. Dacă Gigel tot cumpără mere de la Georgel, iar preţul – cum este firesc – creşte, Irinel nu are un drept să solicite revenirea la preţul anterior. E ca şi cum am încerca printr-o lege să îngheţăm valoarea unui bun. Irinel nu are drept de proprietate asupra valorii mărului. El se poate cel mult supăra că actuala configuraţie a preţului îl dezavantajează, dar cam atât. Propun ca experţii CC să consulte şi teoriile heterodoxe privind concurenţa, sau cel puţin să dea o notă de fundamentare pentru care insistă să aplice teoria neoclasică a concurenţei, în ciuda numeroaselor critici aduse în plan ştiinţific, academic.

Marii retaileri nu au ajuns la preţuri mici prin intervenţiile vreunui consiliu, ci prin negocierile cu furnizorii, volumul mare de mărfuri comercializate, scăderea costurilor etc. Preţurile, în general, nu scad atunci când intervine guvernul, ci când există o conjunctură economică care să permită asta.

În concluzie, efectul direct şi imediat al unei amenzi nu este protecţia consumatorului de preţuri mai mari (presupunând că ar fi legitimă o astfel de protecţie), ci
1. Alimentarea bugetului statului,
2. Costuri crescute pentru retaileri şi furnizori
3. Împiedicarea desfăşurării unor tranzacţii cu potenţial de profit, deci diminuarea acumulării de capital,
4. Scăderea welfare-ului social (înţeles în sensul că toţi avem mai puţin dacă firmele nu pot face profit). Aceste efecte pot aduce mai curând creşterea şi nu scăderea preţurilor, mult dorită, dar încă nu ştim exact de cine.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)