14. Războiul și politica externă

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

„Izolaționismul”, de stânga și de dreapta

Cuvântul „izolaționism” a fost folosit pentru a-i denigra pe oponenții intrării Americii în cel de-al Doilea Război Mondial. Și, pentru că a fost folosit adesea ca învinuire-prin-asociere cu sensul de pro-Nazi, cuvântul „izolaționist” a luat o conotație „de dreapta” și, în general, negativă. Dacă nu erau vădit pro-Nazi, „izolaționiștii” erau cel puțin niște ignoranți înguști la minte, care habar nu aveau pe ce lume trăiesc, spre deosebire de „internaționaliștii” sofisticați, scoși în lume, cărora le păsa și care erau în favoarea cruciadelor globale ale Americii. În ultimul deceniu, bineînțeles, forțele anti-război au fost considerate „de stânga” și intervenționiștii precum Lyndon Johnson sau Jimmy Carter și adepții lor au încercat necontenit să pună pe stânga actuală eticheta de „izolaționist” sau măcar „neo-izolaționist”.

Stânga sau dreapta? În timpul Primului Război Mondial, cei care se opuneau războiului erau atacați vehement, ca și acum, ca „stângiști”, chiar dacă printre ei se numărau liberali și adepți ai capitalismului laissez faire. De fapt, în miezul opoziției față de războiul american cu Spania și față de cel de zdrobire a revoltei din Filipine, se aflau liberali laissez faire, oameni precum sociologul și economistul William Graham Sumner sau comerciantul bostonian Edward Atkinson, care a fondat „Liga Anti-imperialistă”. Mai mult, Atkinson și Sumner erau continuatori ai marii tradiții a liberalilor clasici englezi din secolele XVIII și XIX, în particular ai unor „extremiști” laissez faire precum Richard Cobden și John Bright de la „Școala din Manchester”. Cobden și Bright erau în fruntea eforturilor viguroase de opoziție față de toate războaiele și intervențiile politice ale Marii Britanii din vremea lor, iar Cobden nu era cunoscut ca „izolaționist” pentru strădaniile sale, ci ca „Omul internațional”.[1] Până la campania denigratoare de la finele anilor 1930, oponenții războiului erau considerați autenticii „internaționaliști”, oameni care se opuneau preamăririi statului națiune și pledau pentru pace, liber schimb, liberă migrație și schimburi culturale pașnice între popoarele tuturor națiunilor. Intervențiile externe sunt „internaționale” doar în sensul în care războiul este internațional: coerciția, ca amenințare sau ca deplasare efectivă a trupelor, va trece întotdeauna frontiera dintre o națiune și alta.

„Izolaționismul” are o conotație de dreapta; „neutralitatea” și „coexistența pașnică” sună stângist. Dar esența lor este aceeași: opoziția față de război și de intervenția politică între țări. Aceasta a fost poziția forțelor anti-război timp de două secole, fie că vorbim de liberalii clasici ai secolelor XVIII și XIX, de „stângiștii” Primului Război Mondial și ai Războiului Rece, sau de cei „de dreapta” din cel de-al Doilea Război Mondial. Acești anti-intervenționiști au recomandat în foarte puține cazuri „izolarea”; în general au dorit non-intervenția politică în treburile altor țări, în paralel cu internaționalismul economic și cultural, adică libertatea pașnică a comerțului, investițiilor și conexiunilor între cetățenii tuturor țărilor. Iar aceasta este și esența poziției autentic liberale.

Limitarea statului

Liberalii sunt în favoarea abolirii statelor de pretutindeni și a furnizării tuturor funcțiilor legitime, care sunt acum prost oferite de state (poliție, tribunale etc.), prin mijloacele pieței libere. Liberalii consideră libertatea un drept uman natural și o doresc nu doar pentru americani, ci pentru toate popoarele lumii. Prin urmare, într-o lume pur liberală nu ar exista „politică externă” pentru că nu ar exista state, nu am avea guverne care să dețină un monopol al coerciției asupra unor anumite teritorii. Dar, pentru că trăim într-o lume a statelor națiune și pentru că acest sistem e puțin probabil să dispară în viitorul apropiat, care este atitudinea liberală față de politica externă în actuala lume plină de state?

Până la dizolvarea statelor, liberalii își doresc să limiteze, să taie din puterea statului în toate direcțiile, pe cât se poate. Am arătat deja cum ar putea să funcționeze acest principiu al „dezetatizării” în diverse cazuri „domestice” importante, scopul fiind de a împinge înapoi rolul statului și a permite energiilor voluntare și spontane ale persoanelor libere să ia o amploare cât mai mare prin interacțiuni pașnice, în mod special prin economia pieței libere. În afacerile externe, scopul este același: de a nu lăsa statul să intervină în treburile altor state sau altor țări. „Izolaționismul” politic și coexistența pașnică – abținerea de la intervenția asupra altor țări – este, deci, corespondentul liberal al activismului pentru politici laissez-faire interne. Ideea este să încătușăm statul în afară la fel cum îl încătușăm acasă. Izolaționismul, sau existența pașnică, este corespondentul de politică externă al limitării severe a statului la interior.

Mai concret, întreaga suprafață terestră a lumii este acum parcelată între diferitele State și fiecare suprafață terestră este guvernată de o autoritate centrală care deține monopolul asupra violenței în acea suprafață. În relațiile dintre state, așadar, țelul liberal este să oprească statul din a-și extinde agresiunea asupra altor țări, astfel încât tirania fiecărui stat să fie măcar delimitată în propria sa jurisdicție. Liberalul este interesat de reducerea pe cât posibil a ariei agresiunii statului asupra tuturor indivizilor. Singurul mod de a face acest lucru în afacerile internaționale este ca populația fiecărei țări să pună presiune pe propriul stat pentru a-și restrânge activitățile la zona pe care o monopolizează și să nu atace alte state sau să le agreseze cetățenii. Pe scurt, obiectivul liberalului este să limiteze orice stat existent la cel mai mic grad de invazie a persoanei și proprietății cu putință. Iar aceasta implică evitarea totală a războiului. Populațiile fiecărui stat ar trebui să pună presiune pe statele „lor” pentru a nu se ataca unul pe altul, sau, dacă izbucnește un conflict, să se retragă din el cât mai curând este fizic cu putință.

Să ne imaginăm, deocamdată, o lume în care există doar două țări ipotetice: Graustark și Belgravia. Fiecare este guvernată de propriul său stat. Ce se întâmplă dacă statul din Graustark invadează teritoriul Belgraviei? Din punct de vedere liberal, au loc imediat două rele. În primul rând, Armata Graustakului începe să măcelărească civili inocenți din Belgravia, persoane care nu sunt părtașe la vreo agresiune pe care statul Belgravian o fi comis-o anterior. Războiul, așadar, înseamnă ucidere în masă, iar această invazie masivă a dreptului la viață, la proprietate de sine, a unui număr mare de persoane nu este doar o crimă ci, pentru liberal, crima absolută. În al doilea rând, din moment ce toate statele își obțin veniturile prin tâlhăria taxării coercitive, orice mobilizare și deplasare a trupelor implică inevitabil o creștere a coerciției fiscale în Graustark. Din ambele motive – pentru că războaiele interstatale implică inevitabil atât ucideri în masă, cât și o creștere a coerciției fiscale – liberalul se opune războiului. Punct.

Lucrurile nu au stat întotdeauna astfel. În Evul Mediu, anvergura războaielor era mult mai limitată. Înainte de apariția armelor moderne, armamentul era atât de limitat încât statele își puteau limita violența – și adesea chiar o limitau – doar asupra armatelor statelor rivale. Este adevărat că taxarea creștea, dar măcar nu avea loc uciderea masivă a nevinovaților. Pe lângă faptul că armele erau suficient slabe încât să limiteze violența doar la nivelul armatelor celor două părți combatante, în epoca pre-modernă nu existau state-națiune centralizate care să se exprime inevitabil în numele tuturor locuitorilor dintr-o zonă anume. Dacă niște regi sau baroni se războiau cu alții, nu deveneau toți locuitorii zonelor afectate partizani dedicați. Mai mult, armatele nu erau formate din sclavi recrutați în masă de către conducători, ci mici bande de mercenari. Adesea, o distracție favorită a populației era să urmărească bătăliile, de pe fortificațiile orașului, iar războiul era considerat ca un fel de sport. Dar, o dată cu apariția statului centralizator și a armelor moderne de distrugere în masă, măcelărirea civililor și armatele de recruți au devenit părți vitale ale războiului interstatal.

Să presupunem că, în ciuda unei posibile opoziții liberale, a izbucnit războiul. În mod cert, poziția liberală ar trebui să fie că, pe toată durata conflictului, asaltul asupra celor inocenți trebuie să fie cât mai mic cu putință. Legea internațională de modă veche avea două mecanisme excelente pentru atingerea acestui deziderat: „legile războiului” și „legile neutralității” sau „drepturile neutrilor”. Legile neutralității erau menite să constrângă conflictul doar în cadrul statelor aflate în război, fără atacuri asupra statelor nonbeligerante și, în particular, fără agresiuni asupra popoarelor altor națiuni. De aici derivă importanța acelor vechi principii americane, azi aproape uitate, precum „libertatea mărilor” sau limitările severe ale dreptului statelor beligerante să blocheze comerțul neutru cu statele inamice. Pe scurt, liberalul încearcă să stimuleze statele neutre să rămână neutre în orice conflict interstatal, și să stimuleze statele beligerante să respecte deplin drepturile cetățenilor neutri. „Legile războiului”, la rândul lor, erau proiectate să limiteze pe cât posibil invazia de către statele beligerante a drepturilor civililor din țările respective. După cum s-a exprimat juristul britanic F.J.P. Veale:

Principiul fundamental al acestui cod era acela că ostilitățile între popoarele civilizate trebuie să fie limitate la nivelul forțelor armate implicate efectiv. … Făcea o distincție între combatanți și non-combatanți prin stabilirea faptului că singura sarcină a combatanților era să lupte între ei și, deci, că non-combatanții trebuie să fie excluși din sfera operațiilor militare.[2]

În forma modificată a interzicerii bombardării tuturor orașelor care nu se aflau pe linia frontului, această regulă a rezistat în războaiele secolelor recente din Europa Occidentală, până când Marea Britanie a lansat bombardarea strategică a civililor din cel de-al Doilea Război Mondial. Acum, bineînțeles, acest concept nu mai este amintit, din moment ce însăși natura războiului nuclear modern se bazează pe anihilarea civililor.

Întorcându-ne la ipoteticele noastre Graustark și Belgravia, să presupunem că Graustark a invadat Belgravia și că un al treilea stat, Walldavia, se grăbește să intre acum în conflict pentru a apăra Belgravia în fața „agresiunii Graustarkiene”. Este această acțiune justificată? Aici, de fapt, găsim germenele periculoasei teorii, din secolul XX, a „securității colective” – ideea că atunci când un stat îl „agresează” pe altul, există o obligație morală ca alte state să se adune în apărarea statului „victimă”.

Există câteva probleme majore în acest concept al securității colective împotriva „agresiunii”. Una este că, atunci când Walldavia – sau orice alt stat – intră în conflict, extinde și complică ea însăși agresiunea, pentru că (1) măcelărește nejustificat masele de civili Graustarkieni și (2) crește coerciția fiscală asupra cetățenilor Walldavieni. În plus, (3) în această epocă a identificării cetățenilor cu statul, Walldavia îi expune pe supușii săi bombardierelor sau rachetelor Graustarkiene. Astfel, intrarea în război a statului Walldavian periclitează înseși viețile și proprietățile cetățenilor Walldavieni, pe care statul se presupune că ar trebui să le protejeze. În fine, (4) recrutarea-înrobirea cetățenilor Walldavieni probabil că se va intensifica.

Dacă acest tip de „securitate colectivă” ar fi cu adevărat aplicat la nivel mondial, toți „walldavienii” implicându-se în orice conflict local și alimentându-l, atunci toate încăierările locale ar fi rapid ridicate la nivel de conflagrație globală.

Mai există o eroare crucială în conceptul securității colective. Ideea de a intra într-un război pentru a opri „agresiunea” este în mod clar o analogie a situației când un individ îl agresează pe altul. Smith este văzut bătându-l pe Jones – agresându-l. Polițiștii aflați în apropiere se grăbesc atunci să îl apere pe Jones, victima; ei întreprind o „acțiune polițienească” pentru a opri agresiunea. În lumina acestui mit, de exemplu, Președintele Truman a insistat să numească intrarea Americii în războiul coreean o „acțiunea polițienească”, un efort colectiv al ONU pentru a respinge „agresiunea”.

Dar „agresiunea” are sens doar la nivelul individual Smith-Jones, la fel ca și expresia „acțiune polițienească”. Acești termeni nu au nici un sens la nivel interstatal. În primul rând, am văzut deja că statele care intră în război devin ele însele agresoare asupra unor civili inocenți; devin chiar ucigașe în masă. Analogia corectă cu acțiunea individuală ar fi: Smith îl bate pe Jones, poliția se grăbește să-l ajute pe Jones și, în timp ce încearcă să-l prindă pe Smith, bombardează un cartier și omoară mii de oameni, sau mitraliază o mulțime nevinovată. Aceasta este o analogie mult mai corectă, pentru că asta face un stat în război, iar în secolul XX o face la scară monumentală. Dar, orice agenție de poliție care se comportă în acest mod devine ea însăși un agresor criminal, adesea într-o măsură mult mai mare decât acel Smith care a inițiat tărășenia.

Dar mai există o eroare fatală în analogia cu agresiunea individuală. Când Smith îl bate pe Jones sau îi fură proprietatea, îl putem identifica pe Smith ca agresor al persoanei sau al dreptului de proprietate al victimei. Dar, când statul graustarkian invadează teritoriul statului belgravian, nu este permisibil să ne referim la „agresiune” într-un mod similar. Pentru liberal, nici un stat nu are un drept legitim asupra vreunei proprietăți, sau un drept de „suveran” într-un teritoriu dat. Pretenția statului belgravian asupra teritoriului său este, așadar, complet diferită de cea a domnului Jones asupra proprietății sale (cu toate că aceasta din urmă s-ar putea dovedi, la o cercetare atentă, a fi rezultatul ilegitim al furtului). Nici un stat nu are proprietate legitimă; tot teritoriul său este rezultatul unui fel sau al altuia de agresiune și cucerire violentă. Prin urmare, invazia statului graustarkian este în mod necesar o bătălie între două grupuri de hoți și agresori: singura problemă este aceea că, de ambele părți, există civili care sunt călcați în picioare.

Lăsând deoparte această observație legată de state, așa-numitul stat „agresor” are adesea o pretenție destul de plauzibilă – în contextul sistemului de state naționale – asupra „victimei”. Să presupunem că Graustark a trecut granița Belgraviei pentru că Belgravia, cu un secol înainte, a invadat Graustark și i-a luat provinciile nord-estice. Locuitorii acestor provincii sunt cultural, etnic și lingvistic graustarkieni. Graustark invadează acum pentru a se reuni în sfârșit cu frații graustarkieni. În această situație, apropo, liberalii, condamnând ambele state pentru război și uciderea civililor, ar trebui să ia partea Graustarkului, pentru că are pretenții mai juste, sau mai puțin injuste. Să o luăm așa: în situația puțin probabilă în care cele două țări s-ar întoarce la războiul premodern, cu (a) arme limitate încât să nu afecteze persoana și proprietatea civililor; (b) armate de voluntari, nu de recruți și (c) finanțare prin metode voluntare, în loc de taxare; liberalul ar putea, dat fiind contextul nostru, să fie fără rest de partea Graustarkului.

Dintre toate războaiele recente, nici unul nu a fost mai aproape de a satisface aceste trei criterii ale „războiului just” – cu toate că nu a făcut-o complet – decât războiul indian de la finele anului 1971 pentru eliberarea Bangladeshului. Pakistanul a fost creat ca un ultim dar otrăvit al Imperiului Britanic pentru continentul indian. Națiunea pakistaneză consta în stăpânirea imperială de către populația punjabi din Pakistanul de Vest a mai numeroasei și mai productivei populații bengaleze din Pakistanul de Est (și, de asemenea, a paștunilor din nord-vest). Bengalezii și-au dorit de mult independența față de opresorii imperiali; în prima parte a anului 1971, Parlamentul a fost suspendat ca urmare a victoriei bengalezilor în alegeri; apoi, trupele punjabi au măcelărit sistematic populația civilă bengaleză. Intrarea Indiei în acest conflict a ajutat forțele populare de rezistență bengaleze ale lui Mukhti Bahini. Cu toate că presupuneau taxarea și recrutarea, armatele indiene nu și-au folosit armele împotriva civililor bengalezi; din contră, aveam de-a face cu un autentic război revoluționar al poporului bengalez împotriva statului asupritor punjabi. Gloanțele indiene au fost destinate doar soldaților punjabi.

Acest exemplu subliniază un alt aspect al conflictelor: un război revoluționar de gherilă poate fi mult mai conform cu principiile liberale decât orice război interstatal. Prin însăși natura activității lor, gherilele apără populația civilă împotriva abuzurilor unui stat; deci, gherilele, existând în aceeași țară cu statul dușman, nu pot să folosească arme nucleare sau de distrugere în masă. Mai mult, din moment ce gherilele depind de susținerea și ajutoarele populației civile pentru a fi victorioase, trebuie, ca element strategic fundamental, să protejeze civilii și să țintească cu grijă doar spre aparatul de stat și spre forțele sale. Prin urmare, războiul de gherilă ne readuce vechea virtute a concentrării pe inamic și evitării civililor nevinovați. Iar gherilele, fiind interesate să atragă susținerea entuziastă a populației, se abțin adesea de la practicile recrutării și taxării, bazându-se pe voluntariat pentru resursele umane și cele materiale.

Calitățile liberale ale războiului de gherilă sunt valabile doar pentru partea revoluționară; pentru forțele contrarevoluționare ale statului, lucrurile stau cu totul altfel. Cu toate că statul nu poate să meargă până la a-și ataca nuclear populația, se bazează, în mod necesar, pe campanii de teroare în masă: ucideri, terorizare și concentrare forțată a civililor. Din moment ce gherilele, pentru a avea succes, trebuie să fie susținute de majoritatea populației, statul, pentru a-și duce războiul, trebuie să se concentreze pe distrugerea acelei populații sau trebuie să mâne masele de civili în lagăre de concentrare, pentru a-i separa de aliații din gherile. Această tactică a fost folosită de generalul spaniol Weyler „Măcelarul” contra rebelilor cubanezi în anii 1890, a fost continuată de trupele americane în Filipine, de britanici în Războiul Burilor și a fost folosită recent în politica eșuată a „cătunelor strategice” din Vietnamul de Sud.

Politica externă liberală, deci, nu este o politică pacifistă. Nu susținem, așa cum o fac pacifiștii, că nici un individ nu are dreptul de a utiliza violența în apărarea contra unui atac violent. Ceea ce susținem este că nimeni nu are dreptul să recruteze, să impoziteze, să omoare sau să agreseze pe alții pentru a se apăra pe el însuși. Din moment ce toate statele există și sunt fondate pe agresarea supușilor și acapararea prezentului lor teritoriu, și din moment ce războaiele interstatale măcelăresc civili nevinovați, aceste războaie sunt întotdeauna nedrepte – cu toate că unele pot fi mai nedrepte decât altele. Războiul de gherilă contra statului are măcar potențialul de a satisface stringențele liberale prin ațintirea luptelor de gherilă asupra oficialilor și armatelor statului, și prin metodele voluntare de dotare cu oameni și bani.

Politica externă americană

Am putut vedea că prima responsabilitate a liberalilor este să se concentreze pe invaziile și agresiunile propriului lor stat. Liberalii din Graustark trebuie să își îndrepte atenția asupra încercărilor de a limita și micșora statul graustarkian, liberalii din Walldavia trebuie să țină în frâu statul walldavian și așa mai departe. În politica externă, liberalii oricărei țări trebuie să insiste ca propriul lor stat să se abțină de la războaie și intervenții externe, și să se retragă din orice război în care ar mai fi implicat. Așadar, dacă nu din alte motive, liberalii din Statele Unite trebuie să-și îndrepte criticile asupra activităților imperiale și belicoase ale propriului lor stat.

Dar mai sunt și alte motive pentru care liberalii de aici trebuie să se concentreze asupra invaziilor și intervențiilor străine ale Statelor Unite. Empiric, dacă privim secolul XX în totalitate, Statele Unite au fost de departe cel mai intervenționist și mai imperialist stat. O astfel de afirmație va avea darul de a-i șoca pe americani, care au fost supuși de către regim unor decenii de propagandă intensă despre sanctitatea, intențiile pacifiste și devoțiunea pentru dreptate care caracterizau statul american în afacerile externe.

Expansionismul statului american a început să se manifeste din ce în ce mai tare la sfârșitul secolului XIX și a izbucnit odată războiul american contra Spaniei, dominând Cuba, înhățând Puerto Rico și Filipinele și înăbușind brutal revolta filipineză pentru independență. Expansiunea imperialistă a Statelor Unite a ajuns la maturitate în Primul Război Mondial, când Președintele Woodrow Wilson a implicat țara în conflict, prelungind războiul și genocidul, și hrănind neintenționat devastarea sumbră care a dus direct la triumful bolșevicilor în Rusia și la victoria nazistă în Germania. Wilson este remarcabil pentru inspirația genială de a oferi un văl pietist și moralist noii politici americane a intervenției și dominației globale, o politică a remodelării tuturor țărilor după imaginea americană, a suprimării regimurilor radicale sau marxiste, pe de o parte, și a statelor monarhiste de modă veche, pe de alta. Woodrow Wilson a fost cel care a conturat politica externă americană pentru restul acestui secol. Aproape fără excepție, președinții care i-au succedat s-au considerat wilsonieni și i-au urmat politicile. Nu este un accident că atât Herbert Hoover, cât și Franklin D. Roosevelt – considerați de mult ca fiind la poluri opuse – au jucat roluri importante în prima cruciadă globală americană din Marele Război și că ambii au fost tributari experienței de intervenționism și planificare din timpul războiului, folosind-o ca model pentru ulterioarele lor politici externe și interne. Iar unul dintre primele gesturi ale Președintelui Nixon a fost să pună portretul lui Woodrow Wilson pe biroul său.

În numele „autodeterminării naționale” și al „securității colective” împotriva agresiunii, statul american a urmărit sistematic un țel și o politică de dominare mondială și de suprimare violentă a oricărei revolte contra status quo-ului, oriunde în lume. În numele combaterii „agresiunii” de pretutindeni – aspirând la a fi „polițistul” global – a devenit el însuși un mare și permanent agresor.

Oricine este uimit de o astfel de descriere a politicii americane ar trebui să privească pur și simplu la reacția tipică a Americii în fața oricărei crize interne sau externe, de oriunde în lume, chiar și în colțuri îndepărtate care nu pot fi considerate, prin nici o forțare a imaginației, vreo amenințare directă sau indirectă a vieții și securității poporului american. Dictatorul militar din „Bâzâstan” este în pericol; poate că supușii săi s-au săturat să fie exploatați de el și de clica lui. Statele Unite începe atunci să privească situația cu adâncă îngrijorare; jurnaliștii apropiați Departamentului de Stat și Pentagonului scriu articole care trag semnale de alarmă despre ce s-ar putea întâmpla cu „stabilitatea” Bâzâstanului și a vecinătății lui, dacă dictatorul va fi dat jos. Asta deoarece se întâmplă să fie un dictator „pro-american” sau „pro-occidental”: adică, este unul de-al „nostru”, nu de-al „lor”. Statele Unite mobilizează apoi ajutoare economice și militare în valoare de milioane sau miliarde de dolari, pentru a-l sprijini pe feldmareșalul Bâzâstanului. Dacă dictatorul „nostru” este salvat, se aude un oftat de ușurare și încep să circule felicitările pentru salvarea statului „nostru”. Opresarea continuată sau intensificată a plătitorilor de taxe din America sau din Bâzâstan bineînțeles că nu intră în ecuația aceasta. Sau, dacă se întâmplă să cadă dictatorul bâzâstanez, presa și oficialitățile americane se isterizează pe moment. Dar, după un timp, se observă că americanii sunt capabili să supraviețuiască „pierderii” Bâzâstanului și să își ducă traiul ca înainte – poate chiar mai bine, acum că nu mai trebuie să suporte ajutoarele de miliarde extrase de la ei pentru a susține statul bâzâstanez.

Dacă se subînțelege și există așteptări ca Statele Unite să încerce să-și impună voia în fiecare criză, oriunde în lume, atunci e clar că America este marea putere intervenționistă și imperială a lumii. Acum, Statele Unite nu încearcă să își impună voința în Uniunea Sovietică și în țările comuniste – dar, bineînțeles, a încercat să facă acest lucru în trecut. Woodrow Wilson, împreună cu Marea Britanie și Franța, a încercat câțiva ani să strivească bolșevismul în fașă, trimițând trupe americane și aliate în Rusia, pentru a ajuta forțele țariste („Albii”) în tentativa de a-i învinge pe Roșii. După Al Doilea Război Mondial, Statele Unite a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i alunga pe sovietici din Europa de Est și a reușit să-i împingă din Azerbaidjan în nord-vestul Iranului. I-a ajutat, de asemenea, pe britanici să strivească un regim comunist în Grecia. Statele Unite a făcut tot ce-a putut pentru a menține regimul dictatorial al lui Chiang Kai-shek în China, punând avioane la dispoziția trupelor lui Chiang pentru a zbura înspre nord și a ocupa Manciuria, pe măsură ce se retrăgeau forțele rusești, după Al Doilea Război Mondial; și continuă să-i împiedice pe chinezi să-și ocupe insulele din larg, Quemoy și Matsu. După ce au instalat, practic, dictatura lui Batista în Cuba, Statele Unite a încercat disperat să înlăture regimul comunist Castro, prin acțiuni care au cuprins de la invazia Bay of Pigs, plănuită de CIA, până la tentative CIA-Mafie de a-l asasina pe Castro.

Dintre toate războaiele recente ale Americii, de departe cel mai traumatic pentru Americani și pentru atitudinea lor față de politica externă a fost Războiul din Vietnam. Războiul imperial al Americii în Vietnam a fost, într-adevăr, un microcosmos al erorilor tragice ale politicii externe americane din acest secol. Intervenția americană în Vietnam nu a început, așa cum crede majoritatea oamenilor, cu Kennedy sau cu Eisenhower, și nici măcar cu Truman. A început nu mai târziu decât pe 26 noiembrie 1941, dată la care statul american, sub Franklin Roosevelt, a dat un ultimatum tăios și jignitor Japoniei, pentru a-și retrage forțele armate din China și Indochina, viitorul Vietnam. Acest ultimatum al SUA a fost contextul inevitabil în care trebuie văzut Pearl Harbour. Angajată, în Pacific, într-un război de înlăturare a Japoniei din continentul asiatic, Statele Unite și al său OSS (predecesoare a CIA) au favorizat și au ajutat mișcarea comunistă de rezistență a lui Ho Chi Min, împotriva japonezilor. După Al Doilea Război Mondial, coaliția comunistă Viet Minh ocupa nordul Vietnamului. Dar Franța, fosta stăpânitoare imperială a Vietnamului, a trădat înțelegerea cu Ho și a masacrat forțele Viet Minh. În această dublă trădare, Franța a fost ajutată de Marea Britanie și de Statele Unite.

Când francezii au fost învinși de forțele de gherilă ale Viet Minh, regrupate sub Ho, Statele Unite au susținut Acordul de la Geneva din 1954, conform căruia Vietnamul urma să primească rapid unitatea națională. Era un fapt general acceptat că divizarea în Nord și Sud, venită o dată cu ocuparea postbelică a țării, era pur arbitrară și făcută doar din rațiuni militare. Dar, reușind să păcălească Viet Minh pentru a părăsi Sudul, Statele Unite au recurs la ruperea Acordului de la Geneva și la înlocuirea francezilor, și pe al lor Împărat marionetă Bao Dai, cu proprii săi clienți, Ngo Dinh Diem și familia sa, la cârma regimului dictatorial din Vietnamul de Sud. Când Diem a devenit indezirabil, CIA a organizat o lovitură de stat pentru a-l asasina pe Diem și a-l înlocui cu alt regim dictatorial. Pentru a suprima Viet Cong-ul, mișcarea de independență din Sud, condusă de comuniști, Statele Unite a devastat atât Sudul cât și Nordul – bombardând și ucigând un milion de vietnamezi și târând jumătate de milion de soldați americani în mlaștinile și junglele Vietnamului.

De-a lungul tragicului conflict vietnamez, Statele Unite a alimentat ficțiunea că era un război de „agresiune” dus de Statul Comunist al Vietnamului de Nord contra unui Stat Vietnamez de Sud prietenos și „pro-occidental” (orice ar însemna acest termen), care ne cerea ajutorul. De fapt, războiul a fost o tentativă îndelungată, dar sortită eșecului, a unei Americi imperiale, de a suprima dorințele marii majorități a populației vietnameze și de a susține în jumătatea sudică a țării niște dictatori nepopulari, la nevoie și prin genocid.

Americanii nu sunt obișnuiți să aplice termenul „imperialism” acțiunilor SUA, dar cuvântul este foarte potrivit. În sensul său cel mai larg, imperialismul poate fi definit ca agresiune a statului A contra poporului țării B, urmată de menținerea ulterioară, prin forță, a unui astfel de regim străin. În exemplul nostru de mai sus, stăpânirea permanentă a statului Graustark peste fosta Belgravie de nord-est ar fi un astfel de imperialism. Dar imperialismul nu trebuie să ia forma unei administrări directe asupra unei populații străine. În secolul XX, forma indirectă a „neoimperialismului” a înlocuit din ce în ce mai mult tipul direct, de modă veche; este mai subtilă și mai puțin vizibilă, dar nu mai puțin eficientă. În această situație, statul imperial stăpânește populația străină prin controlul efectiv al clienților-stăpânitori nativi. Această versiune de imperialism modern occidental a fost definită tranșant de istoricul liberal Leonard Liggio:

Puterea imperialistă a țărilor occidentale … a impus popoarelor lumii un sistem dublu, sau ranforsat, de exploatare – imperialismul – prin care puterea statelor occidentale menține regimul local, în schimbul oportunității de a supraimpune exploatarea occidentală peste exploatarea statelor locale.[3]

Această perspectivă asupra Americii – ca veche putere imperială de anvergură globală – a început să fie acceptată de istorici în ultimii ani, ca rezultat al cercetării convingătoare și savante a unui grup distins de istorici revizioniști ai Noii Stângi, inspirați de Profesorul William Appleman Williams. Dar, tot aceasta era și perspectiva conservatorilor și liberalilor clasici „izolaționiști” din timpul Primului Război Mondial și din primele zile al Războiului Rece.[4]

Critici izolaționiste

Ultima șarjă anti-intervenționistă și anti-imperialistă a vechilor izolaționiști conservatori și clasic-liberali a venit în timpul Războiului Coreean. Conservatorul George Morgenstern, editorialist șef la Chicago Tribune și autorul prime cărți revizioniste despre Pearl Harbour a publicat un articol în Human Events, săptămânalul de dreapta din Washington, în care detaliază sumbra istorie imperialistă a Statelor Unite, începând cu Războiul Hispano-American și până la Coreea. Morgenstern a observat că „prostiile exaltate” cu care Președintele McKinley a justificat războiul contra Spaniei erau

familiare oricui a ascultat mai târziu raționalizările evanghelice ale lui Wilson pentru a interveni în războiul european, ale lui Roosevelt când promitea noul mileniu … ale lui Eisenhower când ridica în slăvi „cruciada din Europa” care, nu se știe cum, a eșuat, sau ale lui Truman, Stevenson, Paul Douglas și ale New York Times predicând războiul sfânt din Coreea.[5]

Într-un discurs foarte cunoscut, rostit când înfrângerea americană în Coreea de Nord de către chinezi era la apogeu, în partea a doua a anului 1950, izolaționistul conservator Joseph P. Kennedy a cerut retragerea forțelor SUA din Coreea. Kennedy a spus: „m-am opus în mod natural comunismului, dar am zis că dacă porțiuni din Europa sau din Asia doresc să devină comuniste sau chiar să fie forțat comunismul asupra lor, noi nu putem să le oprim”. Rezultatul Războiului Rece, al Doctrinei Truman și al Planului Marshall, a susținut Kennedy, era un dezastru – un eșec în a cumpăra prieteni și o amenințare cu războiul convențional în Europa și Asia. Kennedy a avertizat că

jumătate din această lume nu va accepta niciodată dictatele celeilalte jumătăți … Ce treabă avem noi să susținem politicile coloniale franceze în Indochina sau să aplicăm conceptele despre democrație ale domnului Syngman Rhee în Coreea? Trebuie să trimitem acum pușcașii marini în munții tibetului pentru a-l ține pe Dalai Lama pe tron?

Economic, a adăugat Kennedy, ne-am încărcat cu datorii inutile în urma politicii Războiului Rece. Dacă vom continua să ne slăbim economia cu „cheltuieli nesăbuite, fie pentru națiuni străine, fie în războaie străine, riscăm să precipităm un alt 1932 și să distrugem însuși sistemul pe care încercăm să-l salvăm.”

Kennedy a conchis că singura alternativă pentru America este să renunțe complet la politica Războiului Rece: „să se retragă din Coreea”, din Berlin și din Europa. Statele Unite nu ar putea să oprească armatele ruse dacă acestea ar fi ales să mărșăluiască prin Europa, iar dacă Europa ar fi devenit atunci comunistă, comunismul

ar putea crăpa de unul singur, din starea de forță unificată … Cu cât mai mulți oameni va avea de stăpânit, cu atât mai necesar devine pentru cei care guvernează să se justifice față de cei care sunt guvernați. Cu cât sunt mai mulți oameni sub jugul său, cu atât sunt mai mari șansele de revoltă.

Iar aici, într-un moment când adepții Războiului Rece previzionau un monolit comunist mondial ca fapt al vieții eterne, Joseph Kennedy îl cita pe Mareșalul Tito indicând calea spargerii finale a lumii comuniste: astfel, „Mao în China nu va sta la ordinele lui Stalin”.

Kennedy a înțeles că

această politică va fi, bineînțeles, criticată ca o formă de conciliere. [Dar] … să te retragi din angajamente nechibzuite este conciliere? … Dacă este înțelept și în interesul nostru să nu facem angajamente care ne pun în pericol securitatea, și acest lucru înseamnă conciliere, atunci sunt în favoarea concilierii.

Kennedy a conchis: „sugestia pe care o fac ar păstra viețile americane pentru țeluri americane, nu le-ar irosi pe dealurile înghețate ale Coreei sau pe câmpurile devastate de război ale Germaniei de Vest.”[6]

Unul dintre cele mai tranșante și puternice atacuri la adresa politicii externe americane, care au apărut în timpul Războiului Coreean, vine de la vechiul jurnalist clasic liberal, Garet Garrett. Garrett și-a început pamfletul, The Rise of Empire (1952), declarând: „Am trecut hotarul care desparte Republica de Imperiu”. Conectând explicit această teză cu pamfletul său remarcabil din anii 1930, The Revolution Was, care denunța noua tiranie din timpul New Deal-ului, executivă și etatistă – dar sub aparență republicană, Garrett a văzut încă o dată o „revoluție care coace sub masca” vechii republici constituționale. Garrett, de exemplu, a numit intervenția lui Truman în Coreea, fără o declarație de război, o „uzurpare” a puterii Congresului.

În pamfletul său, Garett a subliniat criteriile, semnele existenței imperiului. Primul este dominația puterii executive, o dominație reflectată în intervenția neautorizată a Președintelui în Coreea. Al doilea este subordonarea politicii interne celei externe; al treilea, „ascensiunea mentalității militare”; al patrulea, un „sistem de națiuni satelit”; și al cincilea, „un complex al trufiei și al fricii”, o trufie a puterii naționale nelimitate combinată cu o continuă frică, frică de inamic, de „barbar” și de statutul îndoielnic al aliaților satelit. Garrett a considerat că toate aceste criterii se aplică pe deplin Statelor Unite.

Descoperind că Statele Unite manifestă toate simptomele imperiului, Garrett a adăugat că Statele Unite, asemenea imperiilor anterioare, se simte un „prizonier al istoriei”, deoarece dincolo de frică se află „securitatea colectivă” și îndeplinirea rolului pe care se presupune că Americii îi este scris să-l joace pe scena lumii. Garrett a concluzionat:

Este rândul nostru.

Rândul nostru ca să facem ce?

Rândul nostru să ne asumăm responsabilități de conducători morali ai lumii,

Rândul nostru să echilibrăm balanța puterii contra forțelor de pretutindeni ale răului – în Europa și Asia și Africa, în Atlantic și în Pacific, în aer și pe mări – răul în acest caz fiind barbarul rus.

Rândul nostru să facem pace în lume.

Rândul nostru să salvăm civilizația.

Rândul nostru să servim omenirea.

Dar aceasta este limba imperiilor. Imperiul Roman nu s-a îndoit vreodată că este apărătorul civilizației. Bunele sale intenții erau pacea, legea și ordinea. Imperiul Spaniol a adăugat mântuirea. Imperiul Britanic a adăugat mitul nobil al poverii omului alb. Noi am adăugat libertatea și democrația. Totuși, cu cât i se adaugă mai multe, cu atât aceeași limbă rămâne. O limbă a puterii.[7]

Războiul ca sănătate a statului

Mulți liberali nu se simt în largul lor în chestiuni de politică externă și preferă să își dedice energiile fie problemelor fundamentale de teorie liberală, fie unor griji „interne”, precum piața liberă sau privatizarea serviciilor poștale și a celor de salubritate. Totuși, atacarea războiului sau a politicii externe războinice este de o importanță crucială pentru liberali, din două motive importante. Unul a devenit un clișeu, dar este cât se poate de adevărat: importanța primordială a prevenirii unui holocaust nuclear. Tuturor vechilor motive, morale și economice, de opoziție față de o politică externă intervenționistă li se adaugă acum amenințarea iminentă, ubicuă, a distrugerii globale. Dacă lumea ar fi anihilată, toate celelalte probleme și isme – socialismul, capitalismul sau liberalismul – nu ar mai avea nici o importanță. De aceea este atât de importantă o politică externă pașnică și sfârșirea amenințării nucleare.

Celălalt motiv este că războiul, pe lângă amenințarea nucleară, „este sănăratea statului” – în cuvintele lui Randolph Bourne. Războiul a fost întotdeauna prilejul unor mari accelerări și intensificări – de obicei permanentizate – ale puterii statului asupra societății. Războiul este marele pretext pentru mobilizarea tuturor energiilor și resurselor națiunii, în numele retoricii patriotice, sub egida și dictatul aparatului de stat. Abia în război se împlinește statul, crescând în putere, în număr, în mândrie, în dominarea absolută asupra economiei și societății. Societatea devine o turmă, căutând să-și omoare presupușii dușmani, dezrădăcinând și suprimând orice scepticism față de eforturile oficiale de război, trădând cu ușurință adevărul de dragul presupusului interes public. Societatea devine o tabără înarmată, cu valorile și moralitatea unei „armate în marș” – ca să-l cităm pe liberalul Albert Jay Nock.

Cel mai ironic este faptul că războiul permite statului să mâne energiile cetățenilor săi sub pretextul că îl ajută să apere țara de o bestială amenințare externă. Mitul fondator care dă statului aripi în război este minciuna că războiul înseamnă apărarea de către stat a supușilor săi. Lucrurile stau, de fapt, cu totul de dos. Dacă războiul este sănătatea statului, tot războiul este și cea mai mare amenințare la adresa sa. Un stat poate „muri” prin înfrângere în război sau prin revoluție. De aceea, în război, statul își mobilizează cu disperare supușii să lupte în apărarea sa contra altui stat, sub pretextul că el luptă pentru a-i apăra pe ei.[8]

În istoria Statelor Unite, războiul a fost principala ocazie cu care s-a intensificat, adesea permanentizându-se, puterea statului asupra societății. În Războiul din 1812 contra Marii Britanii, așa cum am arătat mai sus, sistemul bancar modern bazat pe rezerve fracționare a fost pentru prima oară folosit la scară mare, la fel ca tarifele, impozitarea federală internă și forțele permanente ale armatei și marinei. Iar o consecință directă a inflației din timpul războiului a fost reînființarea unei bănci centrale, cea de-a Doua Bancă a Statelor Unite. Practic, toate aceste politici și instituții etatiste s-au permanentizat după terminarea războiului. Războiul Civil și sistemul său politic, care în practică este un sistem al partidului unic, au dus la permanentizarea unei politici neomercantiliste a Marelui Stat (Big Government) și a subvenționării diverselor mari interese de afaceri prin tarife protecționiste, imense concesionări de terenuri și alte subvenții pentru căile ferate, accizele federale și un sistem bancar controlat la nivel federal. De asemenea, au adus pentru prima dată conscripția federală și impozitul pe venit, stabilind precedente periculoase pentru viitor.

Primul Război Mondial a marcat trecerea decisivă și fatală de la o economie relativ liberă și laissez-faire la actualul sistem al monopolului statului corporatist de acasă și al intervenției globale permanente în exterior. Mobilizarea colectivistă a economiei din timpul războiului, condusă de Președintele Consiliului Industriilor de Război, Bernard Baruch, a împlinit visul incipient al marilor oameni de afaceri și al intelectualilor progresiști, care doreau o economie cartelizată și monopolizată, planificată de statul federal în colaborare cu marii afaceriști. Și exact acest colectivism de război a nutrit și dezvoltat o mișcare sindicalistă națională, dornică să își joace rolul de partener junior în noua economie a statului corporatist. Mai mult, acest colectivism temporar a servit drept stindard permanent și model al marilor oameni de afaceri și al politicienilor corporatiști, pentru tipul de economie permanentă pe care s-o impună în Statele Unite, pe timp de pace. Ca țar al alimentației, Secretar al Comerțului și apoi Președinte, Herbert C. Hoover a pus umărul la edificarea acestei economii etatiste a monopolului continuu, iar viziunea a fost împlinită prin recrudescența agențiilor de război și chiar a personalului de război în New Deal-ul lui Franklin D. Roosevelt.[9] Primul Război Mondial a adus, de asemenea, și permanenta intervenție globală wilsoniană, întărirea noului Sistem al Rezervelor Federale și un permanent impozit pe venit, bugete federale mari, recrutare masivă și conexiuni intime între boom-ul economic, contractele de război și împrumuturile către națiunile occidentale.

Al Doilea Război Mondial a însemnat culminarea și împlinirea tuturor acestor tendințe: Franklin D. Roosevelt a încorsetat în sfârșit viața americană în promisiunea impetuoasă a programului wilsonian intern și extern: parteneriatul neîntrerupt al Marelui Stat, marilor afaceri și marilor sindicate; un complex militar-industrial permanent și în continuă expansiune; conscripția; inflația continuă și accelerată; și un rol costisitor și fără capăt de „polițist” contrarevoluționar al întregii lumi. Lumea lui Roosevelt-Truman-Eisenhower-Kennedy-Johnson-Nixon-Ford-Carter (și sunt foarte mici diferențele substanțiale între oricare dintre acești administratori) este „socialismul corporatist”, împlinirea statului corporatist.

Este în mod special ironic felul cum conservatorii, cel puțin la nivel retoric suporteri ai unei economii a pieței libere, sunt atât de înțelegători și chiar admiră vastul nostru complex militar-industrial. Nu există o abatere mai mare de la piața liberă în America zilelor noastre. Majoritatea oamenilor noștri de știință și a inginerilor a fost deturnată de la cercetarea fundamentală pentru scopuri civile, de la creșterea productivității și a nivelului de trai al consumatorilor, către zadarnice proiecte militare și spațiale, ineficiente și neproductive. Aceste aiureli nu sunt cu nimic mai puțin risipitoare, dar sunt mult mai distructive decât imensele piramide construite de faraoni. Nu este o coincidență că teoriile economice ale Lordului Keynes s-au dovedit a fi teoriile par excellence ale statului socialist corporatist. Economiștii keynesieni aprobă fără discernământ orice tip de cheltuială guvernamentală, fie că vorbim de piramide, rachete, sau fabrici de oțel; prin definiție, toate aceste cheltuieli cresc produsul național brut, indiferent cât ar fi de nesăbuite. Abia recent au început unii socialiști să se trezească și să vadă relele risipei, inflației și militarismului pe care socialismul corporatist keynesian le-a dat Americii.

Pe măsură ce sfera cheltuielilor statului – atât militare, cât și civile – s-a lărgit, știința și industria au fost trase din ce în ce mai mult către scopuri neproductive și procese foarte ineficiente. Scopul de a servi consumatorii pe cât de eficient posibil a fost din ce în ce mai mult înlocuit cu căutarea favorurilor de către contractorii guvernamentali, adesea sub forma risipitoarelor contracte de tip „cost plus”. Rațiunile politice, în domeniu după domeniu, au înlocuit rațiunile economice în ghidarea activităților productive. Mai mult, pentru că întregi industrii și regiuni ale țării au ajuns să depindă de stat și de contractele militare, s-au creat interese speciale imense în continuarea programelor, indiferent că au sau nu cea mai palidă justificare a necesității militare. Prosperitatea noastră economică a fost făcută să ajungă dependentă de continuarea narcoticului care este cheltuiala guvernamentală, neproductivă sau chiar antiproductivă.[10]

Unul dintre criticii cei mai perceptivi și profetici ai intrării Americii în al Doilea Război Mondial a fost liberalul clasic John T. Flynn. În lucrarea sa, As We Go Marching, scrisă în miezul războiului pe care a încercat atât de mult să-l prevină, Flynn a afirmat că New Deal-ul, culminând în manifestarea sa din timpul războiului, a instituit în sfârșit statul corporatist pe care importanți mari afaceriști îl doriseră încă de la începutul secolului XX. „Ideea generală”, a scris Flynn, era

„să fie reordonată societatea prin transformarea ei, dintr-o economie liberă, într-una planificată și controlată, în care afacerile să fie grupate în mari ghilde sau într-o imensă structură corporatistă, prin combinarea elementelor de auto-administrare și supervizare etatică, alături de un sistem național de aplicare a acestor decrete. … Aceasta, până la urmă, nu era ceva atât de diferit de ceea ce promovaseră marii afaceriști.[11]

New Deal-ul a avut o primă tentativă de a crea o astfel de nouă societate prin National Recovery Administration și Agricultural Adjustment Administration, mărețe motoare ale „regimentării”, slăvite de atât de sindicaliști, cât și de afaceriști. Acum, venirea celui de-al Doilea Război Mondial a restabilit acest program colectivist – „o economie susținută de puternice fluxuri de datorie, sub control complet, aproape toate agențiile funcționând cu o putere practic totalitară, într-o birocrație vastă”. După război, a anticipat Flynn, New Deal-ul va încerca să extindă permanent acest sistem la nivelul afacerilor internaționale. A prezis cu înțelepciune că principala direcție a vastei cheltuieli guvernamentale, după război, va continua să fie cea militară, pentru că este singura formă de cheltuială guvernamentală la care conservatorii nu obiectează niciodată și pe care muncitorii o vor accepta, pentru că generează locuri de muncă. „Astfel, militarismul este marele și fermecătorul proiect de lucrări publice care întrunește aprobarea unei varietăți de elemente ale comunității”.[12]

Flynn a prezis și că politica postbelică a Americii va fi „internaționalistă” în sensul că va fi imperialistă. Imperialismul „este, bineînțeles, internațional … în sensul că războiul este internațional”, și va decurge din politica militarismului. „Vom face ceea ce au făcut și alte țări; vom alimenta fricile poporului față de ambițiile agresive ale altor țări și ne vom arunca și noi în propriile noastre aventuri imperialiste.” Imperialismul va asigura Statelor Unite existența perpetuă a „dușmanilor”, a ceea ce a numit mai târziu Charles A. Beard „războiul perpetuu pentru pacea perpetuă”. Flynn a arătat că

Am reușit să avem baze peste tot în lume. … Nu există vreun loc pe lume în care să apară probleme … și în care să nu putem pretinde că interesele noastre sunt amenințate. Astfel amenințate, trebuie ca, după ce războiul se termină, să le rămână imperialiștilor un argument continuu pentru menținerea unei vaste prezențe navale și a unei armate imense, gata să atace oriunde în lume sau să rezite unui atac din partea tuturor dușmanilor pe care ne vom simți obligați să-i avem.[13]

Unul dintre cele mai impresionante portrete ale felului în care a fost schimbată viața americană de Al Doilea Război Mondial a fost făcut de John Dos Passos, un vechi radical și individualist care a fost împins de la „extrema stângă” la „extrema dreaptă” de înregimentarea din timpul New Deal-ului. Dos Passos și-a exprimat amărăciunea în romanul său postbelic, The Grand Design:

Acasă, am organizat bănci de sânge și sisteme de apărare civilă, și am imitat restul lumii înființând lagăre de concentrare (doar că noi le-am spus centre de relocare) și le-am umplut cu

Cetățeni americani de origine japoneză … fără a le oferi privilegiul habeas corpus. …

Președintele Statelor Unite se pretindea un democrat sincer și la fel o făceau și membrii Congresului. În Administrație aveam oameni devotați libertăților civile. „Acum suntem ocupați cu războiul; vom desfășura toate cele patru libertăți mai târziu”, spuneau. …

Războiul este o vreme a cezarilor. …

Iar poporului american i se pretindea să spună mersi, pentru că secolul Omului Obișnuit fusese trimis spre relocare în spatele sârmelor ghimpate, așa să-i ajute Dumnezeu.

Am învățat. Sunt lucruri pe care am învățat să le facem

dar nu am învățat, în ciuda Constituției și a Declarației de Independență și a marilor dezbateri de la Richmond și Philadelphia

cum să punem puterea asupra vieților oamenilor în mâinile unui singur om

și să îl facem s-o folosească înțelept.[14]

Politica externă sovietică

Am discutat deja, mai devreme, despre problema apărării naționale, făcând abstracție de întrebarea dacă rușii au într-adevăr înverșunarea de a ataca militar Statele Unite. După Al Doilea Război Mondial politica militară și externă americană, cel puțin retoric, a pornit de la presupunerea că atacul rusesc este iminent – o presupunere care a obținut aprobarea publică a intervențiilor globale ale Americii și a cheltuielilor militare de nenumărate miliarde. Dar, cât de realistă, cât de bine fundamentată, este această presupunere?

În primul rând, nu este nici o urmă de îndoială că sovieticilor și tuturor celorlalți marxiști-leniniști le-ar plăcea să înlocuiască toate sistemele sociale existente cu regimuri comuniste. Dar, bineînțeles că un astfel de sentiment nu implică vreun pericol real de atac – la fel cum un blestem în viața cotidiană nu poate fi motiv pentru anticiparea realistă a unei agresiuni iminente. Dimpotrivă, marxism-leninismul însuși crede că victoria comunismului este inevitabilă – nu prin forțe externe, ci prin acumularea tensiunilor și „contradicțiilor” interne ale fiecărei societăți. Astfel, marxism-leninismul consideră că revoluția internă (sau, în versiunea curentă „eurocomunistă”, schimbarea democratică) pentru instalarea comunismului este inevitabilă. În același timp, consideră că orice impunere externă coercitivă a comunismului este, în cel mai bun caz suspectă, și, în cel mai rău, perturbatoare și contraproductivă pentru schimbarea socială organică. Orice idee de a „exporta” comunismul în alte țări pe spinarea armatelor sovietice este în totală contradicție cu teoria marxist-leninistă.

Bineînțeles, nu spunem că liderii sovietici nu vor face niciodată ceva contrar teoriei marxist-leniniste. Dar, în măsura în care acționează ca niște conducători obișnuiți ai puternicului stat-națiune rus, pericolul unei amenințări sovietice iminente este pus în lumina unei serioase îndoieli. Din cele spuse de adepții războiului rece de la noi, singura bază aparentă a unei asemenea amenințări este presupusa devoțiune a Uniunii Sovietice pentru teoria marxist-leninistă și pentru scopul ei final, triumful global al comunismului. Dacă lideri sovietici ar acționa pur și simplu ca niște dictatori ruși care își văd de interesele propriului lor stat-națiune, atunci se prăbușește întreaga bază pe care se consideră că sovieticii sunt sursa deosebit de diabolică a unui asalt militar iminent.

Când bolșevicii au luat puterea în Rusia, în 1917, nu s-au preocupat de viitoarea politică externă sovietică, pentru că erau convinși că revoluția comunistă va urma curând în toate țările industriale avansate din vestul Europei. Când aceste speranțe au fost spulberate, după sfârșitul Primului Război Mondial, Lenin și colegii lui bolșevici au adoptat teoria „coexistenței pașnice” ca bază a politicii externe a unui stat comunist. Ideea era aceasta: ca primă mișcare comunistă de succes, Rusia sovietică urma să servească drept stindard și susținător al altor partide comuniste din întreaga lume. Dar, statul sovietic qua stat se va dedica relațiilor pașnice cu toate celelalte țări, și nu va încerca să exporte comunismul prin războaie interstatale. Miza aici nu era doar respectarea teoriei marxist-leniniste, ci aceea mult mai practică de a menține supraviețuirea statului comunist existent, ca scop primordial al politicii externe: adică, statul sovietic să nu fie pus vreodată în pericol prin război interstatal. Alte țări era de așteptat să devină comuniste prin propriile lor procese interne.

Astfel, din fericire, printr-un amestec de motive teoretice și practice proprii, sovieticii au ajuns timpuriu la ceea ce liberalii consideră a fi singura politică externă corectă și principială. Mai mult: cu trecerea timpului, această politică a fost întărită printr-un „conservatorism” la care ajung toate mișcările, după ce au obținut și păstrat puterea o bucată de timp, și în care interesele păstrării puterii asupra statului-națiune încep să aibă o importanță din ce în ce mai mare, față de idealul inițial al revoluției mondiale. Acest conservatorism, crescând sub Stalin și sub succesorii săi, a ranforsat politica non-agresivă a „coexistenței pașnice”.

Bolșevicii, de fapt, și-au început povestea de succes fiind literalmente singura mișcare politică din Rusia care cerea, încă de la începutul Primului Război Mondial, o retragere imediată a Rusiei din război. Într-adevăr, au mers chiar până la a-și dori înfrângerea „propriului lor” guvern („defetism revoluționar”), riscând să devină foarte nepopulari în rândul cetățenilor. Când Rusia a început să sufere pierderi enorme, acompaniate de dezertări masive ale militarilor de pe front, și când războiul a devenit foarte nepopular, bolșevicii, conduși de Lenin, au continuat să fie singura partidă care cerea o imediată terminare a războiului – celelalte partide jurând încă să-i înfrunte pe nemți până la final. Când au luat bolșevicii puterea, Lenin, în ciuda opoziției isterice chiar și a majorității comitetului central bolșevic, a insistat pentru încheierea păcii „conciliatorii” de la Brest-Litovsk, în martie 1918. Lenin a reușit să scoată Rusia din război, chiar cu prețul cedării către armata germană victorioasă a tuturor părților din Imperiul Rus pe care le ocupa la acel moment (incluzând Bielorusia și Ucraina). Astfel, Lenin și bolșevicii și-au început stăpânirea fiind nu doar o partidă a păcii, ci practic una a „păcii cu orice preț”.

După Primul Război Mondial, soldat cu înfrângerea Germaniei, noul stat polonez a atacat Rusia și a reușit să acapareze o bună parte din Bielorusia și din Ucraina. Speculând tulburările și războiul civil din Rusia, de la finalul Marelui Război, diverse alte grupuri naționale – Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania – s-au decis să se rupă din Imperiul Rus antebelic și să declare independența națională. Acum, chiar dacă leninismul susține de fațadă autodeterminarea națională, pentru conducătorii sovietici era clar, de la bun început, că hotarele vechiului stat rus trebuia să rămână intacte. Armata Roșie a recucerit Ucraina nu de la Albi, ci și de la naționaliștii ucraineni, și de la armata indigenă de anarhiști a lui Nestor Makhno. În rest, era clar că Rusia, asemeni Germaniei în anii 1920 și 1930, era o țară „revizionistă” față de aranjamentul postbelic de la Versailles. Cu alte cuvinte, țelul suprem al politicii externe, atât a Rusiei, cât și a Germaniei, era să reocupe teritoriile circumscrise în granițele antebelice – pe care le considerau „adevăratele” granițe ale statelor lor, respectiv. Trebuie menționat că toate partidele politice sau mișcările din Rusia și Germania, de la putere sau din opoziție, erau de acord cu acest scop al restaurării integrale a teritoriului național.

Dar, trebuie subliniat, în timp ce Germania, sub Hitler, a luat măsuri hotărâte de a redobândi teritoriile pierdute, prudenții și conservatorii conducători sovietici nu au făcut absolut nimic. Abia după pactul Stalin-Hitler și după cucerirea germană a Poloniei, sovieticii, acum fără a riscuri, au recucerit teritoriile pierdute. Concret, Rușii au reocupat Estonia, Letonia, Lituania, precum și vechile teritorii rusești, Bielorusia și Ucraina, care fuseseră incluse în estul Poloniei. Și au putut face acest lucru fără a lupta. Vechea Rusie dinaintea Primului Război Mondial fusese acum restaurată, cu excepția Finlandei. Dar Finlanda era pregătită să lupte. Aici, rușii nu au cerut reîncorporarea Finlandei ca întreg, ci doar a unor părți din Istmul Carelia, care erau populate cu etnici ruși. Când finlandezii au refuzat această cerere, a izbucnit „Războiul de Iarnă” (1939-1940) dintre Rusia și Finlanda, care s-a sfârșit cu cedarea de către finlandezi doar a Careliei ruse.[15]

Pe 22 iunie 1941, Germania, care triumfase asupra tuturor, mai puțin asupra Angliei în Occident, a lansat un atac masiv, subit și neprovocat asupra Rusiei sovietice, un act de agresiune ajutat și susținut de alți aliați pro-germani din Europa de Est: Ungaria, România, Bulgaria, Slovacia și Finlanda. Această invazie a Germaniei și a aliaților a devenit curând unul din evenimentele cruciale pentru istoria Europei de atunci și până acum. Stalin era atât de nepregătit pentru asalt, avea atât de multă încredere în raționalitatea acordului germano-rus pentru pace în Europa de Est, încât a permis ca armata rusă să cadă într-o stare de degradare. Stalin era atât de inadaptat pentru război, încât Germania a fost cât pe-aci să cucerească Rusia, chiar dacă șansele erau foarte mici. Germania ar fi fost capabilă să păstreze controlul asupra Europei pe termen nedefinit, dar Hitler s-a amăgit cu ideologia anti-comunistă și a dat cu piciorul unei opțiuni raționale și prudente, alegând lansarea în ceea ce avea să fie începutul înfrângerii sale finale.

Mitologia adepților Războiului Rece acceptă adesea că sovieticii nu au fost agresivi la nivel internațional până la Al Doilea Război Mondial – într-adevăr, sunt obligați să afirme acest lucru, pentru că cei mai mulți apărători ai Războiului Rece sunt cu totul de acord cu alianța din Al Doilea Război Mondial dintre Statele Unite și Rusia împotriva Germaniei. Abia în timpul războiului și imediat după, spun ei, a devenit Rusia expansionistă, croindu-și drum în Europa de Est.

Această relatare ignoră însă faptul esențial că Germania și aliații ei au atacat Rusia în 1941. Nu există îndoială că Germania și aliații au lansat acest război. Prin urmare, pentru a-i înfrânge pe invadatori, era evident necesar ca rușii să-i respingă și să cucerească Germania și celelalte țări din Europa de Est. Este mai ușor să descriem Statele Unite ca expansionistă pentru că a cucerit și ocupat Italia și o parte din Germania, decât să o facem în cazul acțiunilor Rusiei – totuși, Statele Unite nu a fost niciodată atacată direct de Germania.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia, cele trei mari puteri aliate, au căzut de acord pentru ocuparea militară tripartită a teritoriilor cucerite. Statele Unite a fost prima care a rupt această înțelegere, încă din timpul războiului, nelăsând Rusiei nici un rol în ocuparea militară a Italiei. În ciuda acestei serioase nerespectări a înțelegerii, Stalin și-a demonstrat preferința consecventă pentru interesele conservatoare ale statului-națiune rus, în detrimentul ideologiei revoluționare, trădând în repetate rânduri mișcările comuniste indigene. Pentru a păstra relațiile pașnice între Rusia și Occident, Stalin a încercat sistematic să domolească succesul diverselor mișcări comuniste. A reușit în Franța și Italia, unde grupurile de partizani comuniști ar fi putut lejer să ia puterea, în urma retragerii militare germane; dar Stalin le-a ordonat să nu facă acest lucru, convingându-i în schimb să se alăture unor regimuri de coaliție, conduse de partide anticomuniste. În ambele țări, comuniștii au fost curând expulzați din coaliții. În Grecia, unde partizanii comuniști aproape că au luat puterea, Stalin i-a slăbit iremediabil, abandonându-i și persuadându-i să transfere puterea către trupele britanice, care erau pe cale de invada țara.

În alte țări, în special în cele unde grupurile de partizani comuniști erau puternice, comuniștii au refuzat pur și simplu indicațiile lui Stalin. În Iugoslavia, generalul victorios Tito a refuzat să asculte indicația lui Stalin de a se subordona anticomunistului Mihailovici, într-o guvernare de coaliție. Mao a refuzat o cerință similară de a i se subordona lui Chiang Kai-shek. Nu este nici o îndoială că aceste refuzuri erau începutul schismelor extraordinar de importante care au apărut mai târziu în sânul mișcării comuniste mondiale.

Rusia, deci, a stăpânit Europa de Est ca ocupant militar, după ce a câștigat un război care fusese inițiat împotriva ei. Rusia nu avusese un plan inițial de a răspândi comunismul în Europa de Est pe spinarea armatelor rusești. Scopul ei era să obțină asigurarea că Europa de Est nu va fi autostrada largă a unui asalt asupra Rusiei, așa cum fusese de trei ori într-o jumătate de secol – ultima dată într-un război care măcelărise peste 20 de milioane de ruși. Pe scurt, Rusia dorise să aibă la hotare țări care să nu fie anticomuniste în sens militar și care să nu fie folosite ca platformă pentru lansarea unei noi invazii. Condițiile politice din Europa de Est erau de așa natură încât doar în Finlanda, care era mai modernizată, erau politicieni non-comuniști în a căror politică externă pașnică Rusia putea avea încredere. În Finlanda, această situație era lucrarea unui om de stat lucid, liderul agrarian Julio Paasikivi. Motivul pentru care Rusia a fost de acord să-și retragă trupele și să nu insiste în instaurarea comunismului în Finlanda – cu toate că luptase contra ei în două războaie, în ultimii șase ani – a fost faptul că acea țară a urmat ferm, atunci și după aceea, „linia Paasikivi”.

Chiar și în celelalte țări est-europene, Rusia a păstrat guvernări de coaliție timp de câțiva ani după război și a trecut la regimuri pur comuniste abia în 1948 – după trei ani de neobosită presiune americană în tentativa de a expulza Rusia din aceste țări. În alte zone, Rusia și-a retras imediat trupele din Austria și din Azerbaidjan.

Adepții Războiului Rece au probleme în a explica acțiunile Rusiei în Finlanda. Dacă Rusia este întotdeauna foarte hotărâtă să impună regimuri comuniste cu orice ocazie, atunci cum se explică atitudinea permisivă față de Finlanda? Singura explicație plauzibilă este că motivația ei este securizarea statului-națiune rus față de atacuri, succesul comunismului global jucând un rol foarte minor pe lista sa de priorități.

De fapt, adepții Războiului Rece nu au fost niciodată în stare să explice sau să accepte realitatea schismelor adânci din sânul mișcării comuniste mondiale. Dacă toți comuniștii sunt mânați de o ideologie comună, atunci fiecare comunist, de oriunde, ar trebui să fie parte dintr-un monolit care, dat fiind succesul timpuriu al bolșevicilor, i-ar face pe toți subordonați sau „agenți” ai Moscovei. Dacă motivația principală a comuniștilor este aderența la marxism-leninism, cum se explică divorțul dintre China și Rusia, în care Rusia, de exemplu, ține un milion de soldați pregătiți la granița cu China? Sau, cum se explică inamiciția dintre statele comuniste iugoslav și albanez? Și cum se explică actualul conflict militar dintre comuniști vietnamezi și cambodgieni? Răspunsul, bineînțeles, este că, odată ce o mișcare revoluționară preia puterea în stat, începe la scurt timp să capete atributele unei clase conducătoare, cu interese de clasă în păstrarea acelei puteri. Revoluția mondială începe să devină, în viziunea lor, un țel din ce în ce mai neînsemnat. Și, din moment ce elitele de stat pot avea, și chiar au, interese conflictuale de putere și avuție, nu este surprinzător că au devenit endemice conflictele inter-comuniste.

După victoria contra agresiunii germanilor și aliaților lor din Al Doilea Război Mondial, sovieticii au continuat să aibă o politică militară conservatoare. Nu și-au folosit trupele decât pentru a-și apăra teritoriile din blocul comunist, în loc să-și continue expansiunea. Astfel, când Ungaria a amenințat cu părăsirea blocului sovietic, în 1956, sau Cehoslovacia, în 1968, sovieticii au intervenit cu trupe – într-un mod condamnabil, cu siguranță, dar acționând totuși într-o manieră defensivă și conservatoare, mai degrabă decât expansionistă. (Se pare că sovieticii s-au gândit serios să invadeze Iugoslavia, când Tito a scos-o din blocul sovietic, dar au fost descurajați de calitățile formidabile ale armatei iugoslave în lupta de gherilă.) Rusia nu și-a folosit în nici un caz trupele pentru a-și extinde blocul sau pentru a cuceri alte teritorii.

Profesorul Stephen F. Cohen, director al programului de Studii Ruse de la Princeton, a indicat recent natura conservatorismului sovietic în afacerile externe:

„Faptul că un sistem născut din revoluție și care încă propovăduiește idei revoluționare a ajuns unul dintre cele mai conservatoare din lume poate părea absurd. Dar toți acei factori, care s-a spus în diferite ocazii că sunt cei mai importanți în politica sovietică, au contribuit la acest conservatorism: tradiția birocratică a statului rus dinainte de revoluție; birocratizarea ulterioară a vieții sovietice, în care au proliferat normele conservatoare și în care s-a creat o clasă înrădăcinată de apărători zeloși ai privilegiilor birocratice; natura geriatrică a elitei actuale; și chiar ideologia oficială, a cărei accent a trecut, acum mulți ani, de la crearea unei noi ordini sociale, la elogierea celei existente. …

Cu alte cuvinte, principala preocupare a conservatorismului sovietic este acum aceea de a prezerva, de nu pune în pericol, ceea ce are deja acasă și peste hotare. Un stat conservator este capabil, fără îndoială, de acțiuni militare periculoase, așa cum am văzut în Cehoslovacia … dar acestea sunt acte de protecționism imperial, un tip de militarism defensiv, nu unul revoluționar sau acaparator. Este cu siguranță adevărat că pentru cei mai mulți conducători sovietici, la fel cum probabil este și pentru majoritatea conducătorilor americani, relaxarea nu este o acțiune altruistă, ci urmărirea intereselor naționale. Într-un sens, acesta este un lucru trist. Dar probabil că este, de asemenea, adevărat că urmărirea mutuală a propriului interes oferă o bază mai durabilă pentru relaxare, decât altruismul idealist, dar zadarnic.[16]

În mod similar, fostul director al CIA William Colby, o sursă dintre cele mai impecabile, consideră că preocuparea cea mai mare a sovieticilor este scopul, defensiv, de a evita o nouă invazie catastrofală a teritoriului lor. Așa cum a declarat Colby în fața Comitetului Senatorial pentru Relații Externe:

Veți descoperi o preocupare [a sovieticilor], chiar paranoică, pentru propria securitate. Veți descoperi hotărârea de a nu mai fi vreodată în situația suferi o invazie și toate felurile de tulburări prin care au trecut în multele invazii din trecut. … Cred că … vor o hiper-protecție care să-i asigure că acest lucru nu se va întâmpla din nou.[17]

Chiar și chinezii, în ciuda amenințărilor deșarte, au urmat o politică externă conservatoare și pașnică. Nu numai că nu au invadat Taiwan-ul, recunoscut internațional ca parte a Chinei, dar au și permis ca micile insule Quemoy și Matsu să rămână sub controlul lui Chiang Kai-shek. Nu au făcut nimic în privința enclavelor controlate de britanici și portughezi, Hong Kong și Macao. Mai mult, China a făcut un pas neobișnuit în declararea încetării unilaterale a focului și retragerea trupelor, după ce câștigase cu ușurință în fața trupelor indiene, în conflictul lor de graniță.[18]

Evitarea istoriei a priori

Mai există o teză comună a americanilor și chiar a unor liberali, care i-ar putea împiedica să accepte analiza din acest capitol: mitul propus de Woodrow Wilson, că democrațiile trebuie să fie inevitabil pașnice, pe când dictaturile sunt inevitabil războinice. Această teză a fost, bineînțeles, foarte convenabilă pentru acoperirea culpabilității lui Wilson de a fi târât America într-un război inutil și monstruos. Dar, în afară de asta, pur și simplu nu există dovezi pentru această presupunere. Multe dictaturi s-au orientat către interior, limitându-se precaut la a-și prăda proprii cetățeni: exemplele se întind de la Japonia premodernă, până la Albania comunistă și la nenumărate dictaturi ale lumii a treia de azi. Idi Amin din Uganda, probabil cel mai brutal și opresiv dictator al lumii actuale, nu dă semne că ar fi dispus să-și pericliteze regimul invadându-și vecinii. Pe de altă parte, o democrație, atât de incontestabilă precum Marea Britanie, și-a răspândit imperialismul coercitiv pe tot globul, în secolul XIX și în cele precedente.

Motivul teoretic pentru care concentrarea pe democrație sau dictatură este eronată constă în aceea că stateletoate statele – își stăpânesc populația și decid dacă să poarte sau nu războaie. Toate statele, fie că sunt formal democrații, dictaturi, sau alt tip de guvernământ, sunt conduse de o elită. Dacă aceste elite vor porni sau nu la război contra altui stat, în fiecare caz particular, depinde de o încrengătură complexă de cauze, care includ temperamentul conducătorilor, puterea dușmanilor, îndemnurile războinice, opinia publică. Dacă opinia publică trebuie să fie luată în considerare în fiecare caz, singura diferență între o democrație și o dictatură, în privința războiului, este că în cazul primeia trebuie emisă mai multă propagandă către cetățeni pentru a le obține aprobarea. O propagandă intensă este necesară în orice caz – așa cum putem vedea în comportamentul – caracteristic tuturor statelor moderne războinice – de modelare zeloasă a opiniei publice. Dar statul democratic trebuie să lucreze mai intens și mai rapid. De asemenea, statul democratic trebuie să fie mai ipocrit în folosirea retoricii care face apel la valorile maselor: dreptate, libertate, interes național, patriotism, pace mondială etc. Astfel, în statele democratice arta propagandei trebuie să fie ceva mai sofisticată și mai rafinată. Dar acest lucru, după cum am văzut, este valabil pentru toate deciziile statului, nu doar pentru război și pace. Toate statele – dar în special cele democratice – trebuie să muncească din greu pentru a-și convinge supușii că toate actele lor de opresiune sunt într-adevăr în interesul supușilor.

Ceea ce am spus despre democrație și dictatură se aplică de asemenea lipsei de corelație dintre gradul de libertate internă al unei țări și agresivitatea sa externă. Unele state s-au dovedit perfect capabile să ofere un grad considerabil de libertate în interior, ducând în același timp războaie agresive în exterior; alte state s-au dovedit capabile să instituie un regim totalitar în interior, iar în exterior să practice o politică pașnică. Exemplele Ugandei, Albaniei, Chinei, Marii Britanii etc. sunt la fel de apte pentru această comparație.

Pe scurt, liberalii și toți ceilalți americani trebuie să se ferească de istoria a priori: în acest caz, de presupunerea că, în orice conflict, statul care este mai democratic sau care permite mai multă libertate este necesarmente sau chiar prezumptiv victima agresiunii statului mai dictatorial sau totalitar. Pur și simplu nu există nici un fel de dovezi istorice pentru această ipoteză. În analiza lucrurilor relativ corecte sau greșite, a gradelor relative de agresiune dintr-o dispută de politică internațională, nu există substitut pentru investigarea detaliată, empirică a disputei înseși. Nu ar trebui, atunci, să surprindă că o astfel de investigație ajunge la concluzia că Statele Unite, o țară democrată și relativ mult mai liberă, a fost mai agresivă și mai imperialistă în afacerile externe, decât o Rusie sau Chină relativ totalitare. În schimb, lăudarea unui stat pentru că este mai puțin agresiv în afacerile externe nu implică în vreun fel că observatorul este câtuși de puțin un simpatizant al performanței sale interne. Este un lucru vital – într-adevăr, este literalmente o chestiune de viață și de moarte – ca americanii să poată privi cât se poate de clar și de lucid, cât mai despuiați de mituri, la faptele statului lor în politica externă, așa cum au început să o facă în privința politicilor interne. Războiul și falsa „amenințare externă” sunt de mult principalul mijloc prin care statul recâștigă loialitatea cetățenilor săi. După cum am văzut, războiul și militarismul au fost groparii liberalismului clasic; nu trebuie să mai permitem vreodată statului să ne tragă pe sfoară în același fel.[19]

Un program de politică externă

Pentru a concluziona, principala revendicare a unui program liberal de politică externă pentru America trebuie să fie cerința ca Statele Unite să-și abandoneze politica de intervenționism global: să se retragă imediat și complet, militar și politic, din Asia, Europa, America Latină, Orientul Mijlociu, de peste tot. Scandarea liberalilor americani ar trebui să fie ca Statele Unite să se retragă acum, în orice fel care implică statul american. Statele Unite ar trebui să-și închidă bazele, să-și retragă soldații, să stopeze neîncetatele amestecuri politice și să abolească CIA. De asemenea, ar trebui să înceteze orice ajutor străin – care nu este decât o formă de constrângere a plătitorului de taxe american pentru a subvenționa exporturile americane și a favoriza statele străine, toate în numele „ajutorării popoarelor înfometate ale lumii”. Pe scurt, statul american ar trebui să se retragă complet în interiorul granițelor sale și să mențină o politică strictă de „izolare” sau de neutralitate față de toată lumea.

Spiritul acestei politici externe ultra-„izolaționiste”, liberale, a fost surprins în anii 1930 de general-maiorul în rezervă al Pușcașilor Marini, Smedley D. Butler. În toamna lui 1936, generalul Butler a propus un amendament constituțional uitat astăzi, dar care – dacă ar fi luat din nou în serios – ar încânta orice liberal. Iată, în întregime, amendamentul constituțional propus de Butler:

„1. Se interzice deplasarea membrilor forțelor armate terestre afară din interiorul hotarelor continentale ale Statelor Unite și din Zona Canalului Panama, pentru orice motiv

2. Vaselor Marinei Statelor Unite, sau ale altor ramuri ale serviciilor militare, li se interzice să se depărteze mai mult de 500 de mile de țărmurile noastre, sub orice motiv, excepție făcând cauzele umanitare.

3. Aeronavelor Armatei, Marinei sau Pușcașilor Marini le este interzis să zboare, sub orice motiv, mai departe de 750 de mile dincolo de coastele Statelor Unite.[20]

Dezarmarea

Așadar, izolaționismul strict și neutralitatea sunt primele revendicări ale politicii externe liberale, pe lângă recunoașterea responsabilității majore a statului american pentru Războiul Rece și pentru implicarea în toate celelalte conflicte din acest secol. Dar, dată fiind izolarea, ce tip de politică a înarmării ar trebui să urmeze Statele Unite? Mulți dintre izolaționiștii inițiali erau adepții unei politici a „înarmării până în dinți”; dar un astfel de program, în era nucleară, perpetuează riscurile grave ale holocaustului global, ale unui stat puternic înarmat, ale risipei și perturbărilor enorme pe care cheltuielile neproductive ale statului le impun economiei.

Chiar și dintr-o perspectivă pur militară, Statele Unite și Uniunea Sovietică au puterea de a se anihila reciproc de câteva ori la rând; iar Statele Unite și-ar putea păstra cu ușurință puterea de reacție nucleară prin demantelarea întregului armament, cu excepția submarinelor Polaris, care sunt invulnerabile și dotate cu rachete nucleare cu focoase multi-țintă. Dar, pentru liberal și, de fapt, pentru oricine este îngrijorat de distrugerea nucleară masivă a vieții umane, nici măcar dezarmarea până la nivel de Polaris nu are cum să fie o soluție satisfăcătoare. Pacea lumii va continua să stea într-o șubredă „balanță a terorii”, o balanță care poate fi oricând destabilizată accidental sau prin acțiunile unor nebuni ajunși la putere. Nu. Pentru punerea oricui la adăpost față de amenințarea nucleară este vital să se obțină dezarmarea nucleară mondială, o dezarmare către care convenția SALT din 1972 și negocierile SALT II sunt doar niște mici pași ezitanți.

Pentru că este în interesul tuturor, chiar și al conducătorilor statului, să nu fie anihilați într-un holocaust nuclear, acest interes mutual înseamnă o bază fermă, rațională, pentru acordul și aplicarea unei politici mondiale și reciproce de „dezarmare generală și completă”, de renunțare la armele nucleare și la alte arme moderne de distrugere în masă. O astfel de dezarmare reciprocă a devenit fezabilă încă de la acceptarea de către Uniunea Sovietică a propunerilor occidentale în acest sens, din 10 mai 1955 – o acceptare care a dus doar la abandonarea totală și panicată, de către Occident, a propriilor propuneri.[21]

Versiunea Americană a fost întotdeauna că noi am vrut dezarmare și inspecție, pe când sovieticii au insistat doar pe dezarmare, fără inspecție. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel: începând cu luna mai 1955, Uniunea Sovietică a acceptat orice nivel de dezarmare și inspecție nelimitată a oricărei structuri dezarmate; în schimb, americanii au dorit inspecție nelimitată, dar dezarmare foarte puțină sau deloc! Aceasta a fost povara propunerii spectaculoase, dar nesincere, de „ceruri deschise” a Președintelui Eisenhower, care a înlocuit propunerile inițiale de dezarmare pe care le-am retras rapid după acceptarea de către sovietici din mai 1955. Chiar și acum, când cerurile au fost practic deschise de sateliții spațiali americani și rusești, controversatul acord SALT din 1972 nu implică de fapt dezarmarea, ci limitări ale expansiunii nucleare viitoare. Mai mult, din moment ce măreția strategică a Americii în lume constă în puterea ei nucleară și aeriană, avem motive serioase să credem că sovieticii sunt sinceri în orice discuție despre lichidarea rachetelor nucleare și a bombardierelor ofensive.

Nu ar trebui să avem doar dezarmare nucleară mutuală, ci să renunțăm la toate armele capabile să lovească masiv peste granițele naționale; în special la bombardiere. Acest fel de arme – bombardierele și rachetele – nu pot fi niciodată îndreptate cu precizie către o țintă și folosirea lor nu poate evita uciderea inocenților civili. În plus, abandonarea totală a rachetelor și a bombardierelor ar obliga fiecare stat, în special pe cel american, să urmeze o politică de izolare și neutralitate. Statele vor fi forțate să urmeze o politică izolaționistă și pașnică doar dacă vor fi lipsite de armament ofensiv. Cu siguranță, dată fiind istoria neagră a tuturor statelor, inclusiv a celui american, ar fi o nebunie să fie lăsate în mâinile lor aceste vestitoare ale genocidului și devastării – și să ne încredem că nu vor folosi niciodată aceste arme monstruoase. Dacă nu poate fi vreodată legitim ca un stat să folosească aceste arme, de ce să fie permis să rămână, gata de lansare, în mâinile lor necurate?

Contrastul dintre pozițiile conservatoare și liberale, față de război și de politica externă americană, a fost exprimat vehement într-un schimb dintre William F. Buckley, Jr. și liberalul Ronald Hamowy, în primele zile ale mișcării liberale contemporane. Ironizând critica liberală a pozițiilor conservatoare de politică externă, Buckley a scris:

„Este loc în orice societate pentru cei a căror unică preocupare este să ceară socoteală statului; dar, să înțeleagă aceia că se pot bucura de monahismul lor, și-și pot vedea de micile lor seminare intense despre chestiunea privatizării serviciilor de salubritate, doar datorită dispoziției conservatorilor de a se sacrifica pentru a face față inamicului [sovietic].”

La care Hamowy a răspuns tranșant:

„Poate părea o lipsă de recunoștință din partea mea, dar trebuie să refuz să-i mulțumesc domnului Buckley pentru a-mi fi salvat viața. Mai mult, sunt convins că, dacă se răspândește perspectiva sa și dacă persistă în a-și oferi ajutorul nesolicitat, rezultatul va fi aproape sigur moartea mea (și a multor altor zeci de milioane de oameni) în războiul nuclear, sau încarcerarea mea iminentă pentru „anti-americanism”. …

Țin foarte mult la libertatea mea personală și tocmai de aceea insist ca nimeni să nu aibă dreptul de a-și impune deciziile asupra altcuiva. Domnul Buckley alege să fie mai degrabă mort decât comunist. La fel și eu. Dar eu insist ca toți oamenii să aibă voie să facă singuri această alegere. Un holocaust nuclear ar face-o în locul lor.[22]

La aceasta mai putem adăuga că oricine are dreptul să ia decizia personală de a fi „mai bine mort decât comunist” sau de a primi „libertatea sau moartea”. În schimb, nu are dreptul să ia aceste decizii pentru alții, așa cum ar face politica belicoasă a conservatorismului. Conservatorii ne spun de fapt aceasta: „mai bine să fie alții morți decât comuniști” și „dă-mi libertatea sau dă-le moartea” – lozinci nu ale unor nobili eroi, ci ale unor ucigași în masă.

Domnul Buckley are dreptate într-un singur sens: în era nucleară este mai important să te preocupe războiul și politica externă mai degrabă decât privatizarea serviciilor de salubritate, oricât de importantă ar fi cea din urmă. Dar, dacă facem acest lucru, ajungem inexorabil la opusul concluziei buckleyene. Ajungem la opinia că însăși existența rachetelor și bombelor moderne trebuie condamnată, ele neputând fi țintite cu precizie pentru a evita rănirea civililor. Iar dezarmarea nucleară și aeriană devine un bun măreț și primordial, un scop în sine, care trebuie urmărit mai avid chiar și decât privatizarea serviciilor de salubritate.


Note:

[1] Vezi William H. Dawson, Richard Cobden and Foreign Policy (London: George Allen and Unwin, 1926).

[2] F.J.P. Veale, Advance to Barbarism (Appleton, Wisc.: C.C. Nelson Publishing, 1953), p. 58.

[3] Leonard P. Liggio, Why the Futile Crusade? (New York: Center for Libertarian Studies, 1978), p. 3.

[4] Pentru revizioniști ai „Noii Stângi”, vezi, în afară de Williams însuși, lucrările lui Gabriel Kolko, Lloyd Gardner, Stephen E. Ambrose, N. Gordon Levin, Jr., Walter LaFeber, Robert F. Smith, Barton Bernstein, and Ronald Radosh. La concluzii similare, dar din tradiții revizioniste mult diferite, au ajuns Charles A. Beard și Harry Elmer Barnes, liberalul James J. Martin, și liberalii clasici John T. Flynn și Garet Garrett.

Ronald Radosh, în Prophets on the Right: Profiles of Conservative Critics of American Globalism (New York: Simon and Schuster 1975) a descris apreciativ opoziția izolaționistă conservatoare față de intervenția americană în Al Doilea Război Mondial. În numeroase articole şi în Not to the Swift: The Old Isolationists in the Cold War Era (Lewisburg, Pa.: Bucknell University Press, 1978), Justus D. Doenecke a analizat cu grijă și cu simpatie atitudinea izolaționiștilor din Al Doilea Război Mondial față de începutul Războiului Rece. În Carl Oglesby și Richard Shaull, Containment and Change (New York: Macmillan, 1967), se poate găsi un apel pentru o mișcare comună a Stângii și a Dreptei, anti-intervenționistă și anti-imperialistă. O bibliografie adnotată a lucrărilor izolaționiștilor se poate găsi în Doenecke, The Literature of Isolationism (Colorado Springs, Colo.: Ralph Myles, 1972).

[5] George Morgenstern, “The Past Marches On,” Human Events (April 22, 1953). Lucrarea revizionistă despre Pearl Harbor este Morgenstern, Pearl Harbor: Story of a Secret War (New York: Devin-Adair, 1947). Pentru mai multe informații despre izolaționiștii conservatori și criticile lor la adresa Războiului Rece, vezi Murray N. Rothbard, “The Foreign Policy of the Old Right,” Journal of Libertarian Studies (Winter, 1978).

[6] Joseph P. Kennedy, “Present Policy is Politically and Morally Bankrupt,” Vital Speeches (January 1, 1951): 170–73.

[7] Garet Garrett, The People’s Pottage (Caldwell, Idaho: Caxton Printers, 1953), pp. 158–59, 129–74. Pentru mai multe formulări ale criticilor anti-imperialiste la adresa Războiului Rece, conservatoare sau clasic liberale, vezi Doenecke, Not to the Swift, p. 79.

[8] Pentru mai multe discuții despre teoria liberală a politicii externe, vezi Murray N. Rothbard, “War, Peace and the State,” in Egalitarianism as a Revolt Against Nature and other Essays (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974), pp. 70–80. (În limba română, „Războiul, pacea și statul”, în Liberalismul: adevărat și fals, Institutul Ludwig von Mises România, București, 2011, traducere de Dan Cristian Comănescu.)

[9] Numeroși istorici revizioniști au elaborat recent această interpretare a istoriei secolului XX. În special, vezi, printre altele, lucrările lui Gabriel Kolko, James Weinstein, Robert Wiebe, Robert D. Cuff, William E. Leuchtenburg, Ellis D. Hawley, Melvin I. Urofsky, Joan Hoff Wilson, Ronald Radosh, Jerry Israel, David Eakins și Paul Conkin – din nou, ca în cazul revizionismului politicii externe, sub influența lui William Appleman Williams. O serie de eseuri cu această abordare se poate găsi în Ronald Radosh și Murray N. Rothbard, eds., A New History of Leviathan (New York: Dutton, 1972).

[10] Despre distorsiunile economice provocate de politicile militar-industriale, vezi Seymour Melman, ed. The War Economy of the United States (New York: St. Martin’s Press, 1971).

[11] John T. Flynn, As We Go Marching (New York: Doubleday, Doran,1944),
pp. 193–94.

[12] Ibid., pp. 198, 201, 207.

[13] Ibid., pp. 212–13, 225–26.

[14] John Dos Passos, The Grand Design (Boston: Houghton Mifflin, 1949), pp. 416–18.

[15] Pentru o perspectivă revelatoare asupra conflictului ruso-finlandez, vezi Max Jakobson, The Diplomacy of the Winter War (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1961).

[16] Stephen F. Cohen, “Why Detente Can Work,” Inquiry (December 19, 1977): 14–15.

[17] Citat în Richard J. Barnet, “The Present Danger: American Security and the U.S.-Soviet Military Balance,” Libertarian Review (November 1977): 12.

[18] Vezi Neville Maxwell, India’s China War (New York: Pantheon Books, 1970). Nici recucerirea și suprimarea de către China a rebeliunii naționale din Tibet nu este un argument valid contra tezei noastre, pentru că Chiang Kai-shek – precum și toți ceilalți chinezi – a considerat că Tibetul este o parte a Marii Chine, iar China a acționat în acest caz în aceeași manieră conservatoare, proprie statului-națiune, care îi ghidează și pe sovietici.

[19] Pentru o critică a tentativelor recente ale adepților Războiului Rece de a reînvia sperietoarea amenințării militare sovietice, vezi Barnet, The Present Danger.

[20] The Woman’s Home Companion (September 1936): 4. Republicat în Mauritz A. Hallgren, The Tragic Fallacy (New York: Knopf, 1937), p. 194n.

[21] Pentru detaliile comportamentului rușinos al Occidentului în aceste negocieri și pentru corectarea felului în care au fost reflectate în presa americană, vezi Philip
Noel-Baker, The Arms Race (New York: Oceana Publications, 1958).

[22] Ronald Hamowy și William F. Buckley, Jr. “National Review: Criticism and Reply,” New Individualist Review (November 1961): 9,11.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)