14. Războiul şi politica externă

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

„Izolaţionismul”, de stânga şi de dreapta

Cuvântul „izolaţionism” a fost folosit pentru a-i denigra pe oponenţii intrării Americii în cel de-al Doilea Război Mondial. Şi, pentru că a fost folosit adesea ca învinuire-prin-asociere cu sensul de pro-Nazi, cuvântul „izolaţionist” a luat o conotaţie „de dreapta” şi, în general, negativă. Dacă nu erau vădit pro-Nazi, „izolaţioniştii” erau cel puţin nişte ignoranţi înguşti la minte, care habar nu aveau pe ce lume trăiesc, spre deosebire de „internaţionaliştii” sofisticaţi, scoşi în lume, cărora le păsa şi care erau în favoarea cruciadelor globale ale Americii. În ultimul deceniu, bineînţeles, forţele anti-război au fost considerate „de stânga” şi intervenţioniştii precum Lyndon Johnson sau Jimmy Carter şi adepţii lor au încercat necontenit să pună pe stânga actuală eticheta de „izolaţionist” sau măcar „neo-izolaţionist”.

Stânga sau dreapta? În timpul Primului Război Mondial, cei care se opuneau războiului erau atacaţi vehement, ca şi acum, ca „stângişti”, chiar dacă printre ei se numărau liberali şi adepţi ai capitalismului laissez faire. De fapt, în miezul opoziţiei faţă de războiul american cu Spania şi faţă de cel de zdrobire a revoltei din Filipine, se aflau liberali laissez faire, oameni precum sociologul şi economistul William Graham Sumner sau comerciantul bostonian Edward Atkinson, care a fondat „Liga Anti-imperialistă”. Mai mult, Atkinson şi Sumner erau continuatori ai marii tradiţii a liberalilor clasici englezi din secolele XVIII şi XIX, în particular ai unor „extremişti” laissez faire precum Richard Cobden şi John Bright de la „Şcoala din Manchester”. Cobden şi Bright erau în fruntea eforturilor viguroase de opoziţie faţă de toate războaiele şi intervenţiile politice ale Marii Britanii din vremea lor, iar Cobden nu era cunoscut ca „izolaţionist” pentru strădaniile sale, ci ca „Omul internaţional”.[1] Până la campania denigratoare de la finele anilor 1930, oponenţii războiului erau consideraţi autenticii „internaţionalişti”, oameni care se opuneau preamăririi statului naţiune şi pledau pentru pace, liber schimb, liberă migraţie şi schimburi culturale paşnice între popoarele tuturor naţiunilor. Intervenţiile externe sunt „internaţionale” doar în sensul în care războiul este internaţional: coerciţia, ca ameninţare sau ca deplasare efectivă a trupelor, va trece întotdeauna frontiera dintre o naţiune şi alta.

„Izolaţionismul” are o conotaţie de dreapta; „neutralitatea” şi „coexistenţa paşnică” sună stângist. Dar esenţa lor este aceeaşi: opoziţia faţă de război şi de intervenţia politică între ţări. Aceasta a fost poziţia forţelor anti-război timp de două secole, fie că vorbim de liberalii clasici ai secolelor XVIII şi XIX, de „stângiştii” Primului Război Mondial şi ai Războiului Rece, sau de cei „de dreapta” din cel de-al Doilea Război Mondial. Aceşti anti-intervenţionişti au recomandat în foarte puţine cazuri „izolarea”; în general au dorit non-intervenţia politică în treburile altor ţări, în paralel cu internaţionalismul economic şi cultural, adică libertatea paşnică a comerţului, investiţiilor şi conexiunilor între cetăţenii tuturor ţărilor. Iar aceasta este şi esenţa poziţiei autentic liberale.

Limitarea statului

Liberalii sunt în favoarea abolirii statelor de pretutindeni şi a furnizării tuturor funcţiilor legitime, care sunt acum prost oferite de state (poliţie, tribunale etc.), prin mijloacele pieţei libere. Liberalii consideră libertatea un drept uman natural şi o doresc nu doar pentru americani, ci pentru toate popoarele lumii. Prin urmare, într-o lume pur liberală nu ar exista „politică externă” pentru că nu ar exista state, nu am avea guverne care să deţină un monopol al coerciţiei asupra unor anumite teritorii. Dar, pentru că trăim într-o lume a statelor naţiune şi pentru că acest sistem e puţin probabil să dispară în viitorul apropiat, care este atitudinea liberală faţă de politica externă în actuala lume plină de state?

Până la dizolvarea statelor, liberalii îşi doresc să limiteze, să taie din puterea statului în toate direcţiile, pe cât se poate. Am arătat deja cum ar putea să funcţioneze acest principiu al „dezetatizării” în diverse cazuri „domestice” importante, scopul fiind de a împinge înapoi rolul statului şi a permite energiilor voluntare şi spontane ale persoanelor libere să ia o amploare cât mai mare prin interacţiuni paşnice, în mod special prin economia pieţei libere. În afacerile externe, scopul este acelaşi: de a nu lăsa statul să intervină în treburile altor state sau altor ţări. „Izolaţionismul” politic şi coexistenţa paşnică – abţinerea de la intervenţia asupra altor ţări – este, deci, corespondentul liberal al activismului pentru politici laissez-faire interne. Ideea este să încătuşăm statul în afară la fel cum îl încătuşăm acasă. Izolaţionismul, sau existenţa paşnică, este corespondentul de politică externă al limitării severe a statului la interior.

Mai concret, întreaga suprafaţă terestră a lumii este acum parcelată între diferitele State şi fiecare suprafaţă terestră este guvernată de o autoritate centrală care deţine monopolul asupra violenţei în acea suprafaţă. În relaţiile dintre state, aşadar, ţelul liberal este să oprească statul din a-şi extinde agresiunea asupra altor ţări, astfel încât tirania fiecărui stat să fie măcar delimitată în propria sa jurisdicţie. Liberalul este interesat de reducerea pe cât posibil a ariei agresiunii statului asupra tuturor indivizilor. Singurul mod de a face acest lucru în afacerile internaţionale este ca populaţia fiecărei ţări să pună presiune pe propriul stat pentru a-şi restrânge activităţile la zona pe care o monopolizează şi să nu atace alte state sau să le agreseze cetăţenii. Pe scurt, obiectivul liberalului este să limiteze orice stat existent la cel mai mic grad de invazie a persoanei şi proprietăţii cu putinţă. Iar aceasta implică evitarea totală a războiului. Populaţiile fiecărui stat ar trebui să pună presiune pe statele „lor” pentru a nu se ataca unul pe altul, sau, dacă izbucneşte un conflict, să se retragă din el cât mai curând este fizic cu putinţă.

Să ne imaginăm, deocamdată, o lume în care există doar două ţări ipotetice: Graustark şi Belgravia. Fiecare este guvernată de propriul său stat. Ce se întâmplă dacă statul din Graustark invadează teritoriul Belgraviei? Din punct de vedere liberal, au loc imediat două rele. În primul rând, Armata Graustakului începe să măcelărească civili inocenţi din Belgravia, persoane care nu sunt părtaşe la vreo agresiune pe care statul Belgravian o fi comis-o anterior. Războiul, aşadar, înseamnă ucidere în masă, iar această invazie masivă a dreptului la viaţă, la proprietate de sine, a unui număr mare de persoane nu este doar o crimă ci, pentru liberal, crima absolută. În al doilea rând, din moment ce toate statele îşi obţin veniturile prin tâlhăria taxării coercitive, orice mobilizare şi deplasare a trupelor implică inevitabil o creştere a coerciţiei fiscale în Graustark. Din ambele motive – pentru că războaiele interstatale implică inevitabil atât ucideri în masă, cât şi o creştere a coerciţiei fiscale – liberalul se opune războiului. Punct.

Lucrurile nu au stat întotdeauna astfel. În Evul Mediu, anvergura războaielor era mult mai limitată. Înainte de apariţia armelor moderne, armamentul era atât de limitat încât statele îşi puteau limita violenţa – şi adesea chiar o limitau – doar asupra armatelor statelor rivale. Este adevărat că taxarea creştea, dar măcar nu avea loc uciderea masivă a nevinovaţilor. Pe lângă faptul că armele erau suficient slabe încât să limiteze violenţa doar la nivelul armatelor celor două părţi combatante, în epoca pre-modernă nu existau state-naţiune centralizate care să se exprime inevitabil în numele tuturor locuitorilor dintr-o zonă anume. Dacă nişte regi sau baroni se războiau cu alţii, nu deveneau toţi locuitorii zonelor afectate partizani dedicaţi. Mai mult, armatele nu erau formate din sclavi recrutaţi în masă de către conducători, ci mici bande de mercenari. Adesea, o distracţie favorită a populaţiei era să urmărească bătăliile, de pe fortificaţiile oraşului, iar războiul era considerat ca un fel de sport. Dar, o dată cu apariţia statului centralizator şi a armelor moderne de distrugere în masă, măcelărirea civililor şi armatele de recruţi au devenit părţi vitale ale războiului interstatal.

Să presupunem că, în ciuda unei posibile opoziţii liberale, a izbucnit războiul. În mod cert, poziţia liberală ar trebui să fie că, pe toată durata conflictului, asaltul asupra celor inocenţi trebuie să fie cât mai mic cu putinţă. Legea internaţională de modă veche avea două mecanisme excelente pentru atingerea acestui deziderat: „legile războiului” şi „legile neutralităţii” sau „drepturile neutrilor”. Legile neutralităţii erau menite să constrângă conflictul doar în cadrul statelor aflate în război, fără atacuri asupra statelor nonbeligerante şi, în particular, fără agresiuni asupra popoarelor altor naţiuni. De aici derivă importanţa acelor vechi principii americane, azi aproape uitate, precum „libertatea mărilor” sau limitările severe ale dreptului statelor beligerante să blocheze comerţul neutru cu statele inamice. Pe scurt, liberalul încearcă să stimuleze statele neutre să rămână neutre în orice conflict interstatal, şi să stimuleze statele beligerante să respecte deplin drepturile cetăţenilor neutri. „Legile războiului”, la rândul lor, erau proiectate să limiteze pe cât posibil invazia de către statele beligerante a drepturilor civililor din ţările respective. După cum s-a exprimat juristul britanic F.J.P. Veale:

Principiul fundamental al acestui cod era acela că ostilităţile între popoarele civilizate trebuie să fie limitate la nivelul forţelor armate implicate efectiv. … Făcea o distincţie între combatanţi şi non-combatanţi prin stabilirea faptului că singura sarcină a combatanţilor era să lupte între ei şi, deci, că non-combatanţii trebuie să fie excluşi din sfera operaţiilor militare.[2]

În forma modificată a interzicerii bombardării tuturor oraşelor care nu se aflau pe linia frontului, această regulă a rezistat în războaiele secolelor recente din Europa Occidentală, până când Marea Britanie a lansat bombardarea strategică a civililor din cel de-al Doilea Război Mondial. Acum, bineînţeles, acest concept nu mai este amintit, din moment ce însăşi natura războiului nuclear modern se bazează pe anihilarea civililor.

Întorcându-ne la ipoteticele noastre Graustark şi Belgravia, să presupunem că Graustark a invadat Belgravia şi că un al treilea stat, Walldavia, se grăbeşte să intre acum în conflict pentru a apăra Belgravia în faţa „agresiunii Graustarkiene”. Este această acţiune justificată? Aici, de fapt, găsim germenele periculoasei teorii, din secolul XX, a „securităţii colective” – ideea că atunci când un stat îl „agresează” pe altul, există o obligaţie morală ca alte state să se adune în apărarea statului „victimă”.

Există câteva probleme majore în acest concept al securităţii colective împotriva „agresiunii”. Una este că, atunci când Walldavia – sau orice alt stat – intră în conflict, extinde şi complică ea însăşi agresiunea, pentru că (1) măcelăreşte nejustificat masele de civili Graustarkieni şi (2) creşte coerciţia fiscală asupra cetăţenilor Walldavieni. În plus, (3) în această epocă a identificării cetăţenilor cu statul, Walldavia îi expune pe supuşii săi bombardierelor sau rachetelor Graustarkiene. Astfel, intrarea în război a statului Walldavian periclitează înseşi vieţile şi proprietăţile cetăţenilor Walldavieni, pe care statul se presupune că ar trebui să le protejeze. În fine, (4) recrutarea-înrobirea cetăţenilor Walldavieni probabil că se va intensifica.

Dacă acest tip de „securitate colectivă” ar fi cu adevărat aplicat la nivel mondial, toţi „walldavienii” implicându-se în orice conflict local şi alimentându-l, atunci toate încăierările locale ar fi rapid ridicate la nivel de conflagraţie globală.

Mai există o eroare crucială în conceptul securităţii colective. Ideea de a intra într-un război pentru a opri „agresiunea” este în mod clar o analogie a situaţiei când un individ îl agresează pe altul. Smith este văzut bătându-l pe Jones – agresându-l. Poliţiştii aflaţi în apropiere se grăbesc atunci să îl apere pe Jones, victima; ei întreprind o „acţiune poliţienească” pentru a opri agresiunea. În lumina acestui mit, de exemplu, Preşedintele Truman a insistat să numească intrarea Americii în războiul coreean o „acţiunea poliţienească”, un efort colectiv al ONU pentru a respinge „agresiunea”.

Dar „agresiunea” are sens doar la nivelul individual Smith-Jones, la fel ca şi expresia „acţiune poliţienească”. Aceşti termeni nu au nici un sens la nivel interstatal. În primul rând, am văzut deja că statele care intră în război devin ele însele agresoare asupra unor civili inocenţi; devin chiar ucigaşe în masă. Analogia corectă cu acţiunea individuală ar fi: Smith îl bate pe Jones, poliţia se grăbeşte să-l ajute pe Jones şi, în timp ce încearcă să-l prindă pe Smith, bombardează un cartier şi omoară mii de oameni, sau mitraliază o mulţime nevinovată. Aceasta este o analogie mult mai corectă, pentru că asta face un stat în război, iar în secolul XX o face la scară monumentală. Dar, orice agenţie de poliţie care se comportă în acest mod devine ea însăşi un agresor criminal, adesea într-o măsură mult mai mare decât acel Smith care a iniţiat tărăşenia.

Dar mai există o eroare fatală în analogia cu agresiunea individuală. Când Smith îl bate pe Jones sau îi fură proprietatea, îl putem identifica pe Smith ca agresor al persoanei sau al dreptului de proprietate al victimei. Dar, când statul graustarkian invadează teritoriul statului belgravian, nu este permisibil să ne referim la „agresiune” într-un mod similar. Pentru liberal, nici un stat nu are un drept legitim asupra vreunei proprietăţi, sau un drept de „suveran” într-un teritoriu dat. Pretenţia statului belgravian asupra teritoriului său este, aşadar, complet diferită de cea a domnului Jones asupra proprietăţii sale (cu toate că aceasta din urmă s-ar putea dovedi, la o cercetare atentă, a fi rezultatul ilegitim al furtului). Nici un stat nu are proprietate legitimă; tot teritoriul său este rezultatul unui fel sau al altuia de agresiune şi cucerire violentă. Prin urmare, invazia statului graustarkian este în mod necesar o bătălie între două grupuri de hoţi şi agresori: singura problemă este aceea că, de ambele părţi, există civili care sunt călcaţi în picioare.

Lăsând deoparte această observaţie legată de state, aşa-numitul stat „agresor” are adesea o pretenţie destul de plauzibilă – în contextul sistemului de state naţionale – asupra „victimei”. Să presupunem că Graustark a trecut graniţa Belgraviei pentru că Belgravia, cu un secol înainte, a invadat Graustark şi i-a luat provinciile nord-estice. Locuitorii acestor provincii sunt cultural, etnic şi lingvistic graustarkieni. Graustark invadează acum pentru a se reuni în sfârşit cu fraţii graustarkieni. În această situaţie, apropo, liberalii, condamnând ambele state pentru război şi uciderea civililor, ar trebui să ia partea Graustarkului, pentru că are pretenţii mai juste, sau mai puţin injuste. Să o luăm aşa: în situaţia puţin probabilă în care cele două ţări s-ar întoarce la războiul premodern, cu (a) arme limitate încât să nu afecteze persoana şi proprietatea civililor; (b) armate de voluntari, nu de recruţi şi (c) finanţare prin metode voluntare, în loc de taxare; liberalul ar putea, dat fiind contextul nostru, să fie fără rest de partea Graustarkului.

Dintre toate războaiele recente, nici unul nu a fost mai aproape de a satisface aceste trei criterii ale „războiului just” – cu toate că nu a făcut-o complet – decât războiul indian de la finele anului 1971 pentru eliberarea Bangladeshului. Pakistanul a fost creat ca un ultim dar otrăvit al Imperiului Britanic pentru continentul indian. Naţiunea pakistaneză consta în stăpânirea imperială de către populaţia punjabi din Pakistanul de Vest a mai numeroasei şi mai productivei populaţii bengaleze din Pakistanul de Est (şi, de asemenea, a paştunilor din nord-vest). Bengalezii şi-au dorit de mult independenţa faţă de opresorii imperiali; în prima parte a anului 1971, Parlamentul a fost suspendat ca urmare a victoriei bengalezilor în alegeri; apoi, trupele punjabi au măcelărit sistematic populaţia civilă bengaleză. Intrarea Indiei în acest conflict a ajutat forţele populare de rezistenţă bengaleze ale lui Mukhti Bahini. Cu toate că presupuneau taxarea şi recrutarea, armatele indiene nu şi-au folosit armele împotriva civililor bengalezi; din contră, aveam de-a face cu un autentic război revoluţionar al poporului bengalez împotriva statului asupritor punjabi. Gloanţele indiene au fost destinate doar soldaţilor punjabi.

Acest exemplu subliniază un alt aspect al conflictelor: un război revoluţionar de gherilă poate fi mult mai conform cu principiile liberale decât orice război interstatal. Prin însăşi natura activităţii lor, gherilele apără populaţia civilă împotriva abuzurilor unui stat; deci, gherilele, existând în aceeaşi ţară cu statul duşman, nu pot să folosească arme nucleare sau de distrugere în masă. Mai mult, din moment ce gherilele depind de susţinerea şi ajutoarele populaţiei civile pentru a fi victorioase, trebuie, ca element strategic fundamental, să protejeze civilii şi să ţintească cu grijă doar spre aparatul de stat şi spre forţele sale. Prin urmare, războiul de gherilă ne readuce vechea virtute a concentrării pe inamic şi evitării civililor nevinovaţi. Iar gherilele, fiind interesate să atragă susţinerea entuziastă a populaţiei, se abţin adesea de la practicile recrutării şi taxării, bazându-se pe voluntariat pentru resursele umane şi cele materiale.

Calităţile liberale ale războiului de gherilă sunt valabile doar pentru partea revoluţionară; pentru forţele contrarevoluţionare ale statului, lucrurile stau cu totul altfel. Cu toate că statul nu poate să meargă până la a-şi ataca nuclear populaţia, se bazează, în mod necesar, pe campanii de teroare în masă: ucideri, terorizare şi concentrare forţată a civililor. Din moment ce gherilele, pentru a avea succes, trebuie să fie susţinute de majoritatea populaţiei, statul, pentru a-şi duce războiul, trebuie să se concentreze pe distrugerea acelei populaţii sau trebuie să mâne masele de civili în lagăre de concentrare, pentru a-i separa de aliaţii din gherile. Această tactică a fost folosită de generalul spaniol Weyler „Măcelarul” contra rebelilor cubanezi în anii 1890, a fost continuată de trupele americane în Filipine, de britanici în Războiul Burilor şi a fost folosită recent în politica eşuată a „cătunelor strategice” din Vietnamul de Sud.

Politica externă liberală, deci, nu este o politică pacifistă. Nu susţinem, aşa cum o fac pacifiştii, că nici un individ nu are dreptul de a utiliza violenţa în apărarea contra unui atac violent. Ceea ce susţinem este că nimeni nu are dreptul să recruteze, să impoziteze, să omoare sau să agreseze pe alţii pentru a se apăra pe el însuşi. Din moment ce toate statele există şi sunt fondate pe agresarea supuşilor şi acapararea prezentului lor teritoriu, şi din moment ce războaiele interstatale măcelăresc civili nevinovaţi, aceste războaie sunt întotdeauna nedrepte – cu toate că unele pot fi mai nedrepte decât altele. Războiul de gherilă contra statului are măcar potenţialul de a satisface stringenţele liberale prin aţintirea luptelor de gherilă asupra oficialilor şi armatelor statului, şi prin metodele voluntare de dotare cu oameni şi bani.

Politica externă americană

Am putut vedea că prima responsabilitate a liberalilor este să se concentreze pe invaziile şi agresiunile propriului lor stat. Liberalii din Graustark trebuie să îşi îndrepte atenţia asupra încercărilor de a limita şi micşora statul graustarkian, liberalii din Walldavia trebuie să ţină în frâu statul walldavian şi aşa mai departe. În politica externă, liberalii oricărei ţări trebuie să insiste ca propriul lor stat să se abţină de la războaie şi intervenţii externe, şi să se retragă din orice război în care ar mai fi implicat. Aşadar, dacă nu din alte motive, liberalii din Statele Unite trebuie să-şi îndrepte criticile asupra activităţilor imperiale şi belicoase ale propriului lor stat.

Dar mai sunt şi alte motive pentru care liberalii de aici trebuie să se concentreze asupra invaziilor şi intervenţiilor străine ale Statelor Unite. Empiric, dacă privim secolul XX în totalitate, Statele Unite au fost de departe cel mai intervenţionist şi mai imperialist stat. O astfel de afirmaţie va avea darul de a-i şoca pe americani, care au fost supuşi de către regim unor decenii de propagandă intensă despre sanctitatea, intenţiile pacifiste şi devoţiunea pentru dreptate care caracterizau statul american în afacerile externe.

Expansionismul statului american a început să se manifeste din ce în ce mai tare la sfârşitul secolului XIX şi a izbucnit odată războiul american contra Spaniei, dominând Cuba, înhăţând Puerto Rico şi Filipinele şi înăbuşind brutal revolta filipineză pentru independenţă. Expansiunea imperialistă a Statelor Unite a ajuns la maturitate în Primul Război Mondial, când Preşedintele Woodrow Wilson a implicat ţara în conflict, prelungind războiul şi genocidul, şi hrănind neintenţionat devastarea sumbră care a dus direct la triumful bolşevicilor în Rusia şi la victoria nazistă în Germania. Wilson este remarcabil pentru inspiraţia genială de a oferi un văl pietist şi moralist noii politici americane a intervenţiei şi dominaţiei globale, o politică a remodelării tuturor ţărilor după imaginea americană, a suprimării regimurilor radicale sau marxiste, pe de o parte, şi a statelor monarhiste de modă veche, pe de alta. Woodrow Wilson a fost cel care a conturat politica externă americană pentru restul acestui secol. Aproape fără excepţie, preşedinţii care i-au succedat s-au considerat wilsonieni şi i-au urmat politicile. Nu este un accident că atât Herbert Hoover, cât şi Franklin D. Roosevelt – consideraţi de mult ca fiind la poluri opuse – au jucat roluri importante în prima cruciadă globală americană din Marele Război şi că ambii au fost tributari experienţei de intervenţionism şi planificare din timpul războiului, folosind-o ca model pentru ulterioarele lor politici externe şi interne. Iar unul dintre primele gesturi ale Preşedintelui Nixon a fost să pună portretul lui Woodrow Wilson pe biroul său.

În numele „autodeterminării naţionale” şi al „securităţii colective” împotriva agresiunii, statul american a urmărit sistematic un ţel şi o politică de dominare mondială şi de suprimare violentă a oricărei revolte contra status quo-ului, oriunde în lume. În numele combaterii „agresiunii” de pretutindeni – aspirând la a fi „poliţistul” global – a devenit el însuşi un mare şi permanent agresor.

Oricine este uimit de o astfel de descriere a politicii americane ar trebui să privească pur şi simplu la reacţia tipică a Americii în faţa oricărei crize interne sau externe, de oriunde în lume, chiar şi în colţuri îndepărtate care nu pot fi considerate, prin nici o forţare a imaginaţiei, vreo ameninţare directă sau indirectă a vieţii şi securităţii poporului american. Dictatorul militar din „Bâzâstan” este în pericol; poate că supuşii săi s-au săturat să fie exploataţi de el şi de clica lui. Statele Unite începe atunci să privească situaţia cu adâncă îngrijorare; jurnaliştii apropiaţi Departamentului de Stat şi Pentagonului scriu articole care trag semnale de alarmă despre ce s-ar putea întâmpla cu „stabilitatea” Bâzâstanului şi a vecinătăţii lui, dacă dictatorul va fi dat jos. Asta deoarece se întâmplă să fie un dictator „pro-american” sau „pro-occidental”: adică, este unul de-al „nostru”, nu de-al „lor”. Statele Unite mobilizează apoi ajutoare economice şi militare în valoare de milioane sau miliarde de dolari, pentru a-l sprijini pe feldmareşalul Bâzâstanului. Dacă dictatorul „nostru” este salvat, se aude un oftat de uşurare şi încep să circule felicitările pentru salvarea statului „nostru”. Opresarea continuată sau intensificată a plătitorilor de taxe din America sau din Bâzâstan bineînţeles că nu intră în ecuaţia aceasta. Sau, dacă se întâmplă să cadă dictatorul bâzâstanez, presa şi oficialităţile americane se isterizează pe moment. Dar, după un timp, se observă că americanii sunt capabili să supravieţuiască „pierderii” Bâzâstanului şi să îşi ducă traiul ca înainte – poate chiar mai bine, acum că nu mai trebuie să suporte ajutoarele de miliarde extrase de la ei pentru a susţine statul bâzâstanez.

Dacă se subînţelege şi există aşteptări ca Statele Unite să încerce să-şi impună voia în fiecare criză, oriunde în lume, atunci e clar că America este marea putere intervenţionistă şi imperială a lumii. Acum, Statele Unite nu încearcă să îşi impună voinţa în Uniunea Sovietică şi în ţările comuniste – dar, bineînţeles, a încercat să facă acest lucru în trecut. Woodrow Wilson, împreună cu Marea Britanie şi Franţa, a încercat câţiva ani să strivească bolşevismul în faşă, trimiţând trupe americane şi aliate în Rusia, pentru a ajuta forţele ţariste („Albii”) în tentativa de a-i învinge pe Roşii. După Al Doilea Război Mondial, Statele Unite a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-i alunga pe sovietici din Europa de Est şi a reuşit să-i împingă din Azerbaidjan în nord-vestul Iranului. I-a ajutat, de asemenea, pe britanici să strivească un regim comunist în Grecia. Statele Unite a făcut tot ce-a putut pentru a menţine regimul dictatorial al lui Chiang Kai-shek în China, punând avioane la dispoziţia trupelor lui Chiang pentru a zbura înspre nord şi a ocupa Manciuria, pe măsură ce se retrăgeau forţele ruseşti, după Al Doilea Război Mondial; şi continuă să-i împiedice pe chinezi să-şi ocupe insulele din larg, Quemoy şi Matsu. După ce au instalat, practic, dictatura lui Batista în Cuba, Statele Unite a încercat disperat să înlăture regimul comunist Castro, prin acţiuni care au cuprins de la invazia Bay of Pigs, plănuită de CIA, până la tentative CIA-Mafie de a-l asasina pe Castro.

Dintre toate războaiele recente ale Americii, de departe cel mai traumatic pentru Americani şi pentru atitudinea lor faţă de politica externă a fost Războiul din Vietnam. Războiul imperial al Americii în Vietnam a fost, într-adevăr, un microcosmos al erorilor tragice ale politicii externe americane din acest secol. Intervenţia americană în Vietnam nu a început, aşa cum crede majoritatea oamenilor, cu Kennedy sau cu Eisenhower, şi nici măcar cu Truman. A început nu mai târziu decât pe 26 noiembrie 1941, dată la care statul american, sub Franklin Roosevelt, a dat un ultimatum tăios şi jignitor Japoniei, pentru a-şi retrage forţele armate din China şi Indochina, viitorul Vietnam. Acest ultimatum al SUA a fost contextul inevitabil în care trebuie văzut Pearl Harbour. Angajată, în Pacific, într-un război de înlăturare a Japoniei din continentul asiatic, Statele Unite şi al său OSS (predecesoare a CIA) au favorizat şi au ajutat mişcarea comunistă de rezistenţă a lui Ho Chi Min, împotriva japonezilor. După Al Doilea Război Mondial, coaliţia comunistă Viet Minh ocupa nordul Vietnamului. Dar Franţa, fosta stăpânitoare imperială a Vietnamului, a trădat înţelegerea cu Ho şi a masacrat forţele Viet Minh. În această dublă trădare, Franţa a fost ajutată de Marea Britanie şi de Statele Unite.

Când francezii au fost învinşi de forţele de gherilă ale Viet Minh, regrupate sub Ho, Statele Unite au susţinut Acordul de la Geneva din 1954, conform căruia Vietnamul urma să primească rapid unitatea naţională. Era un fapt general acceptat că divizarea în Nord şi Sud, venită o dată cu ocuparea postbelică a ţării, era pur arbitrară şi făcută doar din raţiuni militare. Dar, reuşind să păcălească Viet Minh pentru a părăsi Sudul, Statele Unite au recurs la ruperea Acordului de la Geneva şi la înlocuirea francezilor, şi pe al lor Împărat marionetă Bao Dai, cu proprii săi clienţi, Ngo Dinh Diem şi familia sa, la cârma regimului dictatorial din Vietnamul de Sud. Când Diem a devenit indezirabil, CIA a organizat o lovitură de stat pentru a-l asasina pe Diem şi a-l înlocui cu alt regim dictatorial. Pentru a suprima Viet Cong-ul, mişcarea de independenţă din Sud, condusă de comunişti, Statele Unite a devastat atât Sudul cât şi Nordul – bombardând şi ucigând un milion de vietnamezi şi târând jumătate de milion de soldaţi americani în mlaştinile şi junglele Vietnamului.

De-a lungul tragicului conflict vietnamez, Statele Unite a alimentat ficţiunea că era un război de „agresiune” dus de Statul Comunist al Vietnamului de Nord contra unui Stat Vietnamez de Sud prietenos şi „pro-occidental” (orice ar însemna acest termen), care ne cerea ajutorul. De fapt, războiul a fost o tentativă îndelungată, dar sortită eşecului, a unei Americi imperiale, de a suprima dorinţele marii majorităţi a populaţiei vietnameze şi de a susţine în jumătatea sudică a ţării nişte dictatori nepopulari, la nevoie şi prin genocid.

Americanii nu sunt obişnuiţi să aplice termenul „imperialism” acţiunilor SUA, dar cuvântul este foarte potrivit. În sensul său cel mai larg, imperialismul poate fi definit ca agresiune a statului A contra poporului ţării B, urmată de menţinerea ulterioară, prin forţă, a unui astfel de regim străin. În exemplul nostru de mai sus, stăpânirea permanentă a statului Graustark peste fosta Belgravie de nord-est ar fi un astfel de imperialism. Dar imperialismul nu trebuie să ia forma unei administrări directe asupra unei populaţii străine. În secolul XX, forma indirectă a „neoimperialismului” a înlocuit din ce în ce mai mult tipul direct, de modă veche; este mai subtilă şi mai puţin vizibilă, dar nu mai puţin eficientă. În această situaţie, statul imperial stăpâneşte populaţia străină prin controlul efectiv al clienţilor-stăpânitori nativi. Această versiune de imperialism modern occidental a fost definită tranşant de istoricul liberal Leonard Liggio:

Puterea imperialistă a ţărilor occidentale … a impus popoarelor lumii un sistem dublu, sau ranforsat, de exploatare – imperialismul – prin care puterea statelor occidentale menţine regimul local, în schimbul oportunităţii de a supraimpune exploatarea occidentală peste exploatarea statelor locale.[3]

Această perspectivă asupra Americii – ca veche putere imperială de anvergură globală – a început să fie acceptată de istorici în ultimii ani, ca rezultat al cercetării convingătoare şi savante a unui grup distins de istorici revizionişti ai Noii Stângi, inspiraţi de Profesorul William Appleman Williams. Dar, tot aceasta era şi perspectiva conservatorilor şi liberalilor clasici „izolaţionişti” din timpul Primului Război Mondial şi din primele zile al Războiului Rece.[4]

Critici izolaţioniste

Ultima şarjă anti-intervenţionistă şi anti-imperialistă a vechilor izolaţionişti conservatori şi clasic-liberali a venit în timpul Războiului Coreean. Conservatorul George Morgenstern, editorialist şef la Chicago Tribune şi autorul prime cărţi revizioniste despre Pearl Harbour a publicat un articol în Human Events, săptămânalul de dreapta din Washington, în care detaliază sumbra istorie imperialistă a Statelor Unite, începând cu Războiul Hispano-American şi până la Coreea. Morgenstern a observat că „prostiile exaltate” cu care Preşedintele McKinley a justificat războiul contra Spaniei erau

familiare oricui a ascultat mai târziu raţionalizările evanghelice ale lui Wilson pentru a interveni în războiul european, ale lui Roosevelt când promitea noul mileniu … ale lui Eisenhower când ridica în slăvi „cruciada din Europa” care, nu se ştie cum, a eşuat, sau ale lui Truman, Stevenson, Paul Douglas şi ale New York Times predicând războiul sfânt din Coreea.[5]

Într-un discurs foarte cunoscut, rostit când înfrângerea americană în Coreea de Nord de către chinezi era la apogeu, în partea a doua a anului 1950, izolaţionistul conservator Joseph P. Kennedy a cerut retragerea forţelor SUA din Coreea. Kennedy a spus: „m-am opus în mod natural comunismului, dar am zis că dacă porţiuni din Europa sau din Asia doresc să devină comuniste sau chiar să fie forţat comunismul asupra lor, noi nu putem să le oprim”. Rezultatul Războiului Rece, al Doctrinei Truman şi al Planului Marshall, a susţinut Kennedy, era un dezastru – un eşec în a cumpăra prieteni şi o ameninţare cu războiul convenţional în Europa şi Asia. Kennedy a avertizat că

jumătate din această lume nu va accepta niciodată dictatele celeilalte jumătăţi … Ce treabă avem noi să susţinem politicile coloniale franceze în Indochina sau să aplicăm conceptele despre democraţie ale domnului Syngman Rhee în Coreea? Trebuie să trimitem acum puşcaşii marini în munţii tibetului pentru a-l ţine pe Dalai Lama pe tron?

Economic, a adăugat Kennedy, ne-am încărcat cu datorii inutile în urma politicii Războiului Rece. Dacă vom continua să ne slăbim economia cu „cheltuieli nesăbuite, fie pentru naţiuni străine, fie în războaie străine, riscăm să precipităm un alt 1932 şi să distrugem însuşi sistemul pe care încercăm să-l salvăm.”

Kennedy a conchis că singura alternativă pentru America este să renunţe complet la politica Războiului Rece: „să se retragă din Coreea”, din Berlin şi din Europa. Statele Unite nu ar putea să oprească armatele ruse dacă acestea ar fi ales să mărşăluiască prin Europa, iar dacă Europa ar fi devenit atunci comunistă, comunismul

ar putea crăpa de unul singur, din starea de forţă unificată … Cu cât mai mulţi oameni va avea de stăpânit, cu atât mai necesar devine pentru cei care guvernează să se justifice faţă de cei care sunt guvernaţi. Cu cât sunt mai mulţi oameni sub jugul său, cu atât sunt mai mari şansele de revoltă.

Iar aici, într-un moment când adepţii Războiului Rece previzionau un monolit comunist mondial ca fapt al vieţii eterne, Joseph Kennedy îl cita pe Mareşalul Tito indicând calea spargerii finale a lumii comuniste: astfel, „Mao în China nu va sta la ordinele lui Stalin”.

Kennedy a înţeles că

această politică va fi, bineînţeles, criticată ca o formă de conciliere. [Dar] … să te retragi din angajamente nechibzuite este conciliere? … Dacă este înţelept şi în interesul nostru să nu facem angajamente care ne pun în pericol securitatea, şi acest lucru înseamnă conciliere, atunci sunt în favoarea concilierii.

Kennedy a conchis: „sugestia pe care o fac ar păstra vieţile americane pentru ţeluri americane, nu le-ar irosi pe dealurile îngheţate ale Coreei sau pe câmpurile devastate de război ale Germaniei de Vest.”[6]

Unul dintre cele mai tranşante şi puternice atacuri la adresa politicii externe americane, care au apărut în timpul Războiului Coreean, vine de la vechiul jurnalist clasic liberal, Garet Garrett. Garrett şi-a început pamfletul, The Rise of Empire (1952), declarând: „Am trecut hotarul care desparte Republica de Imperiu”. Conectând explicit această teză cu pamfletul său remarcabil din anii 1930, The Revolution Was, care denunţa noua tiranie din timpul New Deal-ului, executivă şi etatistă – dar sub aparenţă republicană, Garrett a văzut încă o dată o „revoluţie care coace sub masca” vechii republici constituţionale. Garrett, de exemplu, a numit intervenţia lui Truman în Coreea, fără o declaraţie de război, o „uzurpare” a puterii Congresului.

În pamfletul său, Garett a subliniat criteriile, semnele existenţei imperiului. Primul este dominaţia puterii executive, o dominaţie reflectată în intervenţia neautorizată a Preşedintelui în Coreea. Al doilea este subordonarea politicii interne celei externe; al treilea, „ascensiunea mentalităţii militare”; al patrulea, un „sistem de naţiuni satelit”; şi al cincilea, „un complex al trufiei şi al fricii”, o trufie a puterii naţionale nelimitate combinată cu o continuă frică, frică de inamic, de „barbar” şi de statutul îndoielnic al aliaţilor satelit. Garrett a considerat că toate aceste criterii se aplică pe deplin Statelor Unite.

Descoperind că Statele Unite manifestă toate simptomele imperiului, Garrett a adăugat că Statele Unite, asemenea imperiilor anterioare, se simte un „prizonier al istoriei”, deoarece dincolo de frică se află „securitatea colectivă” şi îndeplinirea rolului pe care se presupune că Americii îi este scris să-l joace pe scena lumii. Garrett a concluzionat:

Este rândul nostru.

Rândul nostru ca să facem ce?

Rândul nostru să ne asumăm responsabilităţi de conducători morali ai lumii,

Rândul nostru să echilibrăm balanţa puterii contra forţelor de pretutindeni ale răului – în Europa şi Asia şi Africa, în Atlantic şi în Pacific, în aer şi pe mări – răul în acest caz fiind barbarul rus.

Rândul nostru să facem pace în lume.

Rândul nostru să salvăm civilizaţia.

Rândul nostru să servim omenirea.

Dar aceasta este limba imperiilor. Imperiul Roman nu s-a îndoit vreodată că este apărătorul civilizaţiei. Bunele sale intenţii erau pacea, legea şi ordinea. Imperiul Spaniol a adăugat mântuirea. Imperiul Britanic a adăugat mitul nobil al poverii omului alb. Noi am adăugat libertatea şi democraţia. Totuşi, cu cât i se adaugă mai multe, cu atât aceeaşi limbă rămâne. O limbă a puterii.[7]

Războiul ca sănătate a statului

Mulţi liberali nu se simt în largul lor în chestiuni de politică externă şi preferă să îşi dedice energiile fie problemelor fundamentale de teorie liberală, fie unor griji „interne”, precum piaţa liberă sau privatizarea serviciilor poştale şi a celor de salubritate. Totuşi, atacarea războiului sau a politicii externe războinice este de o importanţă crucială pentru liberali, din două motive importante. Unul a devenit un clişeu, dar este cât se poate de adevărat: importanţa primordială a prevenirii unui holocaust nuclear. Tuturor vechilor motive, morale şi economice, de opoziţie faţă de o politică externă intervenţionistă li se adaugă acum ameninţarea iminentă, ubicuă, a distrugerii globale. Dacă lumea ar fi anihilată, toate celelalte probleme şi isme – socialismul, capitalismul sau liberalismul – nu ar mai avea nici o importanţă. De aceea este atât de importantă o politică externă paşnică şi sfârşirea ameninţării nucleare.

Celălalt motiv este că războiul, pe lângă ameninţarea nucleară, „este sănăratea statului” – în cuvintele lui Randolph Bourne. Războiul a fost întotdeauna prilejul unor mari accelerări şi intensificări – de obicei permanentizate – ale puterii statului asupra societăţii. Războiul este marele pretext pentru mobilizarea tuturor energiilor şi resurselor naţiunii, în numele retoricii patriotice, sub egida şi dictatul aparatului de stat. Abia în război se împlineşte statul, crescând în putere, în număr, în mândrie, în dominarea absolută asupra economiei şi societăţii. Societatea devine o turmă, căutând să-şi omoare presupuşii duşmani, dezrădăcinând şi suprimând orice scepticism faţă de eforturile oficiale de război, trădând cu uşurinţă adevărul de dragul presupusului interes public. Societatea devine o tabără înarmată, cu valorile şi moralitatea unei „armate în marş” – ca să-l cităm pe liberalul Albert Jay Nock.

Cel mai ironic este faptul că războiul permite statului să mâne energiile cetăţenilor săi sub pretextul că îl ajută să apere ţara de o bestială ameninţare externă. Mitul fondator care dă statului aripi în război este minciuna că războiul înseamnă apărarea de către stat a supuşilor săi. Lucrurile stau, de fapt, cu totul de dos. Dacă războiul este sănătatea statului, tot războiul este şi cea mai mare ameninţare la adresa sa. Un stat poate „muri” prin înfrângere în război sau prin revoluţie. De aceea, în război, statul îşi mobilizează cu disperare supuşii să lupte în apărarea sa contra altui stat, sub pretextul că el luptă pentru a-i apăra pe ei.[8]

În istoria Statelor Unite, războiul a fost principala ocazie cu care s-a intensificat, adesea permanentizându-se, puterea statului asupra societăţii. În Războiul din 1812 contra Marii Britanii, aşa cum am arătat mai sus, sistemul bancar modern bazat pe rezerve fracţionare a fost pentru prima oară folosit la scară mare, la fel ca tarifele, impozitarea federală internă şi forţele permanente ale armatei şi marinei. Iar o consecinţă directă a inflaţiei din timpul războiului a fost reînfiinţarea unei bănci centrale, cea de-a Doua Bancă a Statelor Unite. Practic, toate aceste politici şi instituţii etatiste s-au permanentizat după terminarea războiului. Războiul Civil şi sistemul său politic, care în practică este un sistem al partidului unic, au dus la permanentizarea unei politici neomercantiliste a Marelui Stat (Big Government) şi a subvenţionării diverselor mari interese de afaceri prin tarife protecţioniste, imense concesionări de terenuri şi alte subvenţii pentru căile ferate, accizele federale şi un sistem bancar controlat la nivel federal. De asemenea, au adus pentru prima dată conscripţia federală şi impozitul pe venit, stabilind precedente periculoase pentru viitor.

Primul Război Mondial a marcat trecerea decisivă şi fatală de la o economie relativ liberă şi laissez-faire la actualul sistem al monopolului statului corporatist de acasă şi al intervenţiei globale permanente în exterior. Mobilizarea colectivistă a economiei din timpul războiului, condusă de Preşedintele Consiliului Industriilor de Război, Bernard Baruch, a împlinit visul incipient al marilor oameni de afaceri şi al intelectualilor progresişti, care doreau o economie cartelizată şi monopolizată, planificată de statul federal în colaborare cu marii afacerişti. Şi exact acest colectivism de război a nutrit şi dezvoltat o mişcare sindicalistă naţională, dornică să îşi joace rolul de partener junior în noua economie a statului corporatist. Mai mult, acest colectivism temporar a servit drept stindard permanent şi model al marilor oameni de afaceri şi al politicienilor corporatişti, pentru tipul de economie permanentă pe care s-o impună în Statele Unite, pe timp de pace. Ca ţar al alimentaţiei, Secretar al Comerţului şi apoi Preşedinte, Herbert C. Hoover a pus umărul la edificarea acestei economii etatiste a monopolului continuu, iar viziunea a fost împlinită prin recrudescenţa agenţiilor de război şi chiar a personalului de război în New Deal-ul lui Franklin D. Roosevelt.[9] Primul Război Mondial a adus, de asemenea, şi permanenta intervenţie globală wilsoniană, întărirea noului Sistem al Rezervelor Federale şi un permanent impozit pe venit, bugete federale mari, recrutare masivă şi conexiuni intime între boom-ul economic, contractele de război şi împrumuturile către naţiunile occidentale.

Al Doilea Război Mondial a însemnat culminarea şi împlinirea tuturor acestor tendinţe: Franklin D. Roosevelt a încorsetat în sfârşit viaţa americană în promisiunea impetuoasă a programului wilsonian intern şi extern: parteneriatul neîntrerupt al Marelui Stat, marilor afaceri şi marilor sindicate; un complex militar-industrial permanent şi în continuă expansiune; conscripţia; inflaţia continuă şi accelerată; şi un rol costisitor şi fără capăt de „poliţist” contrarevoluţionar al întregii lumi. Lumea lui Roosevelt-Truman-Eisenhower-Kennedy-Johnson-Nixon-Ford-Carter (şi sunt foarte mici diferenţele substanţiale între oricare dintre aceşti administratori) este „socialismul corporatist”, împlinirea statului corporatist.

Este în mod special ironic felul cum conservatorii, cel puţin la nivel retoric suporteri ai unei economii a pieţei libere, sunt atât de înţelegători şi chiar admiră vastul nostru complex militar-industrial. Nu există o abatere mai mare de la piaţa liberă în America zilelor noastre. Majoritatea oamenilor noştri de ştiinţă şi a inginerilor a fost deturnată de la cercetarea fundamentală pentru scopuri civile, de la creşterea productivităţii şi a nivelului de trai al consumatorilor, către zadarnice proiecte militare şi spaţiale, ineficiente şi neproductive. Aceste aiureli nu sunt cu nimic mai puţin risipitoare, dar sunt mult mai distructive decât imensele piramide construite de faraoni. Nu este o coincidenţă că teoriile economice ale Lordului Keynes s-au dovedit a fi teoriile par excellence ale statului socialist corporatist. Economiştii keynesieni aprobă fără discernământ orice tip de cheltuială guvernamentală, fie că vorbim de piramide, rachete, sau fabrici de oţel; prin definiţie, toate aceste cheltuieli cresc produsul naţional brut, indiferent cât ar fi de nesăbuite. Abia recent au început unii socialişti să se trezească şi să vadă relele risipei, inflaţiei şi militarismului pe care socialismul corporatist keynesian le-a dat Americii.

Pe măsură ce sfera cheltuielilor statului – atât militare, cât şi civile – s-a lărgit, ştiinţa şi industria au fost trase din ce în ce mai mult către scopuri neproductive şi procese foarte ineficiente. Scopul de a servi consumatorii pe cât de eficient posibil a fost din ce în ce mai mult înlocuit cu căutarea favorurilor de către contractorii guvernamentali, adesea sub forma risipitoarelor contracte de tip „cost plus”. Raţiunile politice, în domeniu după domeniu, au înlocuit raţiunile economice în ghidarea activităţilor productive. Mai mult, pentru că întregi industrii şi regiuni ale ţării au ajuns să depindă de stat şi de contractele militare, s-au creat interese speciale imense în continuarea programelor, indiferent că au sau nu cea mai palidă justificare a necesităţii militare. Prosperitatea noastră economică a fost făcută să ajungă dependentă de continuarea narcoticului care este cheltuiala guvernamentală, neproductivă sau chiar antiproductivă.[10]

Unul dintre criticii cei mai perceptivi şi profetici ai intrării Americii în al Doilea Război Mondial a fost liberalul clasic John T. Flynn. În lucrarea sa, As We Go Marching, scrisă în miezul războiului pe care a încercat atât de mult să-l prevină, Flynn a afirmat că New Deal-ul, culminând în manifestarea sa din timpul războiului, a instituit în sfârşit statul corporatist pe care importanţi mari afacerişti îl doriseră încă de la începutul secolului XX. „Ideea generală”, a scris Flynn, era

„să fie reordonată societatea prin transformarea ei, dintr-o economie liberă, într-una planificată şi controlată, în care afacerile să fie grupate în mari ghilde sau într-o imensă structură corporatistă, prin combinarea elementelor de auto-administrare şi supervizare etatică, alături de un sistem naţional de aplicare a acestor decrete. … Aceasta, până la urmă, nu era ceva atât de diferit de ceea ce promovaseră marii afacerişti.[11]

New Deal-ul a avut o primă tentativă de a crea o astfel de nouă societate prin National Recovery Administration şi Agricultural Adjustment Administration, măreţe motoare ale „regimentării”, slăvite de atât de sindicalişti, cât şi de afacerişti. Acum, venirea celui de-al Doilea Război Mondial a restabilit acest program colectivist – „o economie susţinută de puternice fluxuri de datorie, sub control complet, aproape toate agenţiile funcţionând cu o putere practic totalitară, într-o birocraţie vastă”. După război, a anticipat Flynn, New Deal-ul va încerca să extindă permanent acest sistem la nivelul afacerilor internaţionale. A prezis cu înţelepciune că principala direcţie a vastei cheltuieli guvernamentale, după război, va continua să fie cea militară, pentru că este singura formă de cheltuială guvernamentală la care conservatorii nu obiectează niciodată şi pe care muncitorii o vor accepta, pentru că generează locuri de muncă. „Astfel, militarismul este marele şi fermecătorul proiect de lucrări publice care întruneşte aprobarea unei varietăţi de elemente ale comunităţii”.[12]

Flynn a prezis şi că politica postbelică a Americii va fi „internaţionalistă” în sensul că va fi imperialistă. Imperialismul „este, bineînţeles, internaţional … în sensul că războiul este internaţional”, şi va decurge din politica militarismului. „Vom face ceea ce au făcut şi alte ţări; vom alimenta fricile poporului faţă de ambiţiile agresive ale altor ţări şi ne vom arunca şi noi în propriile noastre aventuri imperialiste.” Imperialismul va asigura Statelor Unite existenţa perpetuă a „duşmanilor”, a ceea ce a numit mai târziu Charles A. Beard „războiul perpetuu pentru pacea perpetuă”. Flynn a arătat că

Am reuşit să avem baze peste tot în lume. … Nu există vreun loc pe lume în care să apară probleme … şi în care să nu putem pretinde că interesele noastre sunt ameninţate. Astfel ameninţate, trebuie ca, după ce războiul se termină, să le rămână imperialiştilor un argument continuu pentru menţinerea unei vaste prezenţe navale şi a unei armate imense, gata să atace oriunde în lume sau să rezite unui atac din partea tuturor duşmanilor pe care ne vom simţi obligaţi să-i avem.[13]

Unul dintre cele mai impresionante portrete ale felului în care a fost schimbată viaţa americană de Al Doilea Război Mondial a fost făcut de John Dos Passos, un vechi radical şi individualist care a fost împins de la „extrema stângă” la „extrema dreaptă” de înregimentarea din timpul New Deal-ului. Dos Passos şi-a exprimat amărăciunea în romanul său postbelic, The Grand Design:

Acasă, am organizat bănci de sânge şi sisteme de apărare civilă, şi am imitat restul lumii înfiinţând lagăre de concentrare (doar că noi le-am spus centre de relocare) şi le-am umplut cu

Cetăţeni americani de origine japoneză … fără a le oferi privilegiul habeas corpus. …

Preşedintele Statelor Unite se pretindea un democrat sincer şi la fel o făceau şi membrii Congresului. În Administraţie aveam oameni devotaţi libertăţilor civile. „Acum suntem ocupaţi cu războiul; vom desfăşura toate cele patru libertăţi mai târziu”, spuneau. …

Războiul este o vreme a cezarilor. …

Iar poporului american i se pretindea să spună mersi, pentru că secolul Omului Obişnuit fusese trimis spre relocare în spatele sârmelor ghimpate, aşa să-i ajute Dumnezeu.

Am învăţat. Sunt lucruri pe care am învăţat să le facem

dar nu am învăţat, în ciuda Constituţiei şi a Declaraţiei de Independenţă şi a marilor dezbateri de la Richmond şi Philadelphia

cum să punem puterea asupra vieţilor oamenilor în mâinile unui singur om

şi să îl facem s-o folosească înţelept.[14]

Politica externă sovietică

Am discutat deja, mai devreme, despre problema apărării naţionale, făcând abstracţie de întrebarea dacă ruşii au într-adevăr înverşunarea de a ataca militar Statele Unite. După Al Doilea Război Mondial politica militară şi externă americană, cel puţin retoric, a pornit de la presupunerea că atacul rusesc este iminent – o presupunere care a obţinut aprobarea publică a intervenţiilor globale ale Americii şi a cheltuielilor militare de nenumărate miliarde. Dar, cât de realistă, cât de bine fundamentată, este această presupunere?

În primul rând, nu este nici o urmă de îndoială că sovieticilor şi tuturor celorlalţi marxişti-leninişti le-ar plăcea să înlocuiască toate sistemele sociale existente cu regimuri comuniste. Dar, bineînţeles că un astfel de sentiment nu implică vreun pericol real de atac – la fel cum un blestem în viaţa cotidiană nu poate fi motiv pentru anticiparea realistă a unei agresiuni iminente. Dimpotrivă, marxism-leninismul însuşi crede că victoria comunismului este inevitabilă – nu prin forţe externe, ci prin acumularea tensiunilor şi „contradicţiilor” interne ale fiecărei societăţi. Astfel, marxism-leninismul consideră că revoluţia internă (sau, în versiunea curentă „eurocomunistă”, schimbarea democratică) pentru instalarea comunismului este inevitabilă. În acelaşi timp, consideră că orice impunere externă coercitivă a comunismului este, în cel mai bun caz suspectă, şi, în cel mai rău, perturbatoare şi contraproductivă pentru schimbarea socială organică. Orice idee de a „exporta” comunismul în alte ţări pe spinarea armatelor sovietice este în totală contradicţie cu teoria marxist-leninistă.

Bineînţeles, nu spunem că liderii sovietici nu vor face niciodată ceva contrar teoriei marxist-leniniste. Dar, în măsura în care acţionează ca nişte conducători obişnuiţi ai puternicului stat-naţiune rus, pericolul unei ameninţări sovietice iminente este pus în lumina unei serioase îndoieli. Din cele spuse de adepţii războiului rece de la noi, singura bază aparentă a unei asemenea ameninţări este presupusa devoţiune a Uniunii Sovietice pentru teoria marxist-leninistă şi pentru scopul ei final, triumful global al comunismului. Dacă lideri sovietici ar acţiona pur şi simplu ca nişte dictatori ruşi care îşi văd de interesele propriului lor stat-naţiune, atunci se prăbuşeşte întreaga bază pe care se consideră că sovieticii sunt sursa deosebit de diabolică a unui asalt militar iminent.

Când bolşevicii au luat puterea în Rusia, în 1917, nu s-au preocupat de viitoarea politică externă sovietică, pentru că erau convinşi că revoluţia comunistă va urma curând în toate ţările industriale avansate din vestul Europei. Când aceste speranţe au fost spulberate, după sfârşitul Primului Război Mondial, Lenin şi colegii lui bolşevici au adoptat teoria „coexistenţei paşnice” ca bază a politicii externe a unui stat comunist. Ideea era aceasta: ca primă mişcare comunistă de succes, Rusia sovietică urma să servească drept stindard şi susţinător al altor partide comuniste din întreaga lume. Dar, statul sovietic qua stat se va dedica relaţiilor paşnice cu toate celelalte ţări, şi nu va încerca să exporte comunismul prin războaie interstatale. Miza aici nu era doar respectarea teoriei marxist-leniniste, ci aceea mult mai practică de a menţine supravieţuirea statului comunist existent, ca scop primordial al politicii externe: adică, statul sovietic să nu fie pus vreodată în pericol prin război interstatal. Alte ţări era de aşteptat să devină comuniste prin propriile lor procese interne.

Astfel, din fericire, printr-un amestec de motive teoretice şi practice proprii, sovieticii au ajuns timpuriu la ceea ce liberalii consideră a fi singura politică externă corectă şi principială. Mai mult: cu trecerea timpului, această politică a fost întărită printr-un „conservatorism” la care ajung toate mişcările, după ce au obţinut şi păstrat puterea o bucată de timp, şi în care interesele păstrării puterii asupra statului-naţiune încep să aibă o importanţă din ce în ce mai mare, faţă de idealul iniţial al revoluţiei mondiale. Acest conservatorism, crescând sub Stalin şi sub succesorii săi, a ranforsat politica non-agresivă a „coexistenţei paşnice”.

Bolşevicii, de fapt, şi-au început povestea de succes fiind literalmente singura mişcare politică din Rusia care cerea, încă de la începutul Primului Război Mondial, o retragere imediată a Rusiei din război. Într-adevăr, au mers chiar până la a-şi dori înfrângerea „propriului lor” guvern („defetism revoluţionar”), riscând să devină foarte nepopulari în rândul cetăţenilor. Când Rusia a început să sufere pierderi enorme, acompaniate de dezertări masive ale militarilor de pe front, şi când războiul a devenit foarte nepopular, bolşevicii, conduşi de Lenin, au continuat să fie singura partidă care cerea o imediată terminare a războiului – celelalte partide jurând încă să-i înfrunte pe nemţi până la final. Când au luat bolşevicii puterea, Lenin, în ciuda opoziţiei isterice chiar şi a majorităţii comitetului central bolşevic, a insistat pentru încheierea păcii „conciliatorii” de la Brest-Litovsk, în martie 1918. Lenin a reuşit să scoată Rusia din război, chiar cu preţul cedării către armata germană victorioasă a tuturor părţilor din Imperiul Rus pe care le ocupa la acel moment (incluzând Bielorusia şi Ucraina). Astfel, Lenin şi bolşevicii şi-au început stăpânirea fiind nu doar o partidă a păcii, ci practic una a „păcii cu orice preţ”.

După Primul Război Mondial, soldat cu înfrângerea Germaniei, noul stat polonez a atacat Rusia şi a reuşit să acapareze o bună parte din Bielorusia şi din Ucraina. Speculând tulburările şi războiul civil din Rusia, de la finalul Marelui Război, diverse alte grupuri naţionale – Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania – s-au decis să se rupă din Imperiul Rus antebelic şi să declare independenţa naţională. Acum, chiar dacă leninismul susţine de faţadă autodeterminarea naţională, pentru conducătorii sovietici era clar, de la bun început, că hotarele vechiului stat rus trebuia să rămână intacte. Armata Roşie a recucerit Ucraina nu de la Albi, ci şi de la naţionaliştii ucraineni, şi de la armata indigenă de anarhişti a lui Nestor Makhno. În rest, era clar că Rusia, asemeni Germaniei în anii 1920 şi 1930, era o ţară „revizionistă” faţă de aranjamentul postbelic de la Versailles. Cu alte cuvinte, ţelul suprem al politicii externe, atât a Rusiei, cât şi a Germaniei, era să reocupe teritoriile circumscrise în graniţele antebelice – pe care le considerau „adevăratele” graniţe ale statelor lor, respectiv. Trebuie menţionat că toate partidele politice sau mişcările din Rusia şi Germania, de la putere sau din opoziţie, erau de acord cu acest scop al restaurării integrale a teritoriului naţional.

Dar, trebuie subliniat, în timp ce Germania, sub Hitler, a luat măsuri hotărâte de a redobândi teritoriile pierdute, prudenţii şi conservatorii conducători sovietici nu au făcut absolut nimic. Abia după pactul Stalin-Hitler şi după cucerirea germană a Poloniei, sovieticii, acum fără a riscuri, au recucerit teritoriile pierdute. Concret, Ruşii au reocupat Estonia, Letonia, Lituania, precum şi vechile teritorii ruseşti, Bielorusia şi Ucraina, care fuseseră incluse în estul Poloniei. Şi au putut face acest lucru fără a lupta. Vechea Rusie dinaintea Primului Război Mondial fusese acum restaurată, cu excepţia Finlandei. Dar Finlanda era pregătită să lupte. Aici, ruşii nu au cerut reîncorporarea Finlandei ca întreg, ci doar a unor părţi din Istmul Carelia, care erau populate cu etnici ruşi. Când finlandezii au refuzat această cerere, a izbucnit „Războiul de Iarnă” (1939-1940) dintre Rusia şi Finlanda, care s-a sfârşit cu cedarea de către finlandezi doar a Careliei ruse.[15]

Pe 22 iunie 1941, Germania, care triumfase asupra tuturor, mai puţin asupra Angliei în Occident, a lansat un atac masiv, subit şi neprovocat asupra Rusiei sovietice, un act de agresiune ajutat şi susţinut de alţi aliaţi pro-germani din Europa de Est: Ungaria, România, Bulgaria, Slovacia şi Finlanda. Această invazie a Germaniei şi a aliaţilor a devenit curând unul din evenimentele cruciale pentru istoria Europei de atunci şi până acum. Stalin era atât de nepregătit pentru asalt, avea atât de multă încredere în raţionalitatea acordului germano-rus pentru pace în Europa de Est, încât a permis ca armata rusă să cadă într-o stare de degradare. Stalin era atât de inadaptat pentru război, încât Germania a fost cât pe-aci să cucerească Rusia, chiar dacă şansele erau foarte mici. Germania ar fi fost capabilă să păstreze controlul asupra Europei pe termen nedefinit, dar Hitler s-a amăgit cu ideologia anti-comunistă şi a dat cu piciorul unei opţiuni raţionale şi prudente, alegând lansarea în ceea ce avea să fie începutul înfrângerii sale finale.

Mitologia adepţilor Războiului Rece acceptă adesea că sovieticii nu au fost agresivi la nivel internaţional până la Al Doilea Război Mondial – într-adevăr, sunt obligaţi să afirme acest lucru, pentru că cei mai mulţi apărători ai Războiului Rece sunt cu totul de acord cu alianţa din Al Doilea Război Mondial dintre Statele Unite şi Rusia împotriva Germaniei. Abia în timpul războiului şi imediat după, spun ei, a devenit Rusia expansionistă, croindu-şi drum în Europa de Est.

Această relatare ignoră însă faptul esenţial că Germania şi aliaţii ei au atacat Rusia în 1941. Nu există îndoială că Germania şi aliaţii au lansat acest război. Prin urmare, pentru a-i înfrânge pe invadatori, era evident necesar ca ruşii să-i respingă şi să cucerească Germania şi celelalte ţări din Europa de Est. Este mai uşor să descriem Statele Unite ca expansionistă pentru că a cucerit şi ocupat Italia şi o parte din Germania, decât să o facem în cazul acţiunilor Rusiei – totuşi, Statele Unite nu a fost niciodată atacată direct de Germania.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite, Marea Britanie şi Rusia, cele trei mari puteri aliate, au căzut de acord pentru ocuparea militară tripartită a teritoriilor cucerite. Statele Unite a fost prima care a rupt această înţelegere, încă din timpul războiului, nelăsând Rusiei nici un rol în ocuparea militară a Italiei. În ciuda acestei serioase nerespectări a înţelegerii, Stalin şi-a demonstrat preferinţa consecventă pentru interesele conservatoare ale statului-naţiune rus, în detrimentul ideologiei revoluţionare, trădând în repetate rânduri mişcările comuniste indigene. Pentru a păstra relaţiile paşnice între Rusia şi Occident, Stalin a încercat sistematic să domolească succesul diverselor mişcări comuniste. A reuşit în Franţa şi Italia, unde grupurile de partizani comunişti ar fi putut lejer să ia puterea, în urma retragerii militare germane; dar Stalin le-a ordonat să nu facă acest lucru, convingându-i în schimb să se alăture unor regimuri de coaliţie, conduse de partide anticomuniste. În ambele ţări, comuniştii au fost curând expulzaţi din coaliţii. În Grecia, unde partizanii comunişti aproape că au luat puterea, Stalin i-a slăbit iremediabil, abandonându-i şi persuadându-i să transfere puterea către trupele britanice, care erau pe cale de invada ţara.

În alte ţări, în special în cele unde grupurile de partizani comunişti erau puternice, comuniştii au refuzat pur şi simplu indicaţiile lui Stalin. În Iugoslavia, generalul victorios Tito a refuzat să asculte indicaţia lui Stalin de a se subordona anticomunistului Mihailovici, într-o guvernare de coaliţie. Mao a refuzat o cerinţă similară de a i se subordona lui Chiang Kai-shek. Nu este nici o îndoială că aceste refuzuri erau începutul schismelor extraordinar de importante care au apărut mai târziu în sânul mişcării comuniste mondiale.

Rusia, deci, a stăpânit Europa de Est ca ocupant militar, după ce a câştigat un război care fusese iniţiat împotriva ei. Rusia nu avusese un plan iniţial de a răspândi comunismul în Europa de Est pe spinarea armatelor ruseşti. Scopul ei era să obţină asigurarea că Europa de Est nu va fi autostrada largă a unui asalt asupra Rusiei, aşa cum fusese de trei ori într-o jumătate de secol – ultima dată într-un război care măcelărise peste 20 de milioane de ruşi. Pe scurt, Rusia dorise să aibă la hotare ţări care să nu fie anticomuniste în sens militar şi care să nu fie folosite ca platformă pentru lansarea unei noi invazii. Condiţiile politice din Europa de Est erau de aşa natură încât doar în Finlanda, care era mai modernizată, erau politicieni non-comunişti în a căror politică externă paşnică Rusia putea avea încredere. În Finlanda, această situaţie era lucrarea unui om de stat lucid, liderul agrarian Julio Paasikivi. Motivul pentru care Rusia a fost de acord să-şi retragă trupele şi să nu insiste în instaurarea comunismului în Finlanda – cu toate că luptase contra ei în două războaie, în ultimii şase ani – a fost faptul că acea ţară a urmat ferm, atunci şi după aceea, „linia Paasikivi”.

Chiar şi în celelalte ţări est-europene, Rusia a păstrat guvernări de coaliţie timp de câţiva ani după război şi a trecut la regimuri pur comuniste abia în 1948 – după trei ani de neobosită presiune americană în tentativa de a expulza Rusia din aceste ţări. În alte zone, Rusia şi-a retras imediat trupele din Austria şi din Azerbaidjan.

Adepţii Războiului Rece au probleme în a explica acţiunile Rusiei în Finlanda. Dacă Rusia este întotdeauna foarte hotărâtă să impună regimuri comuniste cu orice ocazie, atunci cum se explică atitudinea permisivă faţă de Finlanda? Singura explicaţie plauzibilă este că motivaţia ei este securizarea statului-naţiune rus faţă de atacuri, succesul comunismului global jucând un rol foarte minor pe lista sa de priorităţi.

De fapt, adepţii Războiului Rece nu au fost niciodată în stare să explice sau să accepte realitatea schismelor adânci din sânul mişcării comuniste mondiale. Dacă toţi comuniştii sunt mânaţi de o ideologie comună, atunci fiecare comunist, de oriunde, ar trebui să fie parte dintr-un monolit care, dat fiind succesul timpuriu al bolşevicilor, i-ar face pe toţi subordonaţi sau „agenţi” ai Moscovei. Dacă motivaţia principală a comuniştilor este aderenţa la marxism-leninism, cum se explică divorţul dintre China şi Rusia, în care Rusia, de exemplu, ţine un milion de soldaţi pregătiţi la graniţa cu China? Sau, cum se explică inamiciţia dintre statele comuniste iugoslav şi albanez? Şi cum se explică actualul conflict militar dintre comunişti vietnamezi şi cambodgieni? Răspunsul, bineînţeles, este că, odată ce o mişcare revoluţionară preia puterea în stat, începe la scurt timp să capete atributele unei clase conducătoare, cu interese de clasă în păstrarea acelei puteri. Revoluţia mondială începe să devină, în viziunea lor, un ţel din ce în ce mai neînsemnat. Şi, din moment ce elitele de stat pot avea, şi chiar au, interese conflictuale de putere şi avuţie, nu este surprinzător că au devenit endemice conflictele inter-comuniste.

După victoria contra agresiunii germanilor şi aliaţilor lor din Al Doilea Război Mondial, sovieticii au continuat să aibă o politică militară conservatoare. Nu şi-au folosit trupele decât pentru a-şi apăra teritoriile din blocul comunist, în loc să-şi continue expansiunea. Astfel, când Ungaria a ameninţat cu părăsirea blocului sovietic, în 1956, sau Cehoslovacia, în 1968, sovieticii au intervenit cu trupe – într-un mod condamnabil, cu siguranţă, dar acţionând totuşi într-o manieră defensivă şi conservatoare, mai degrabă decât expansionistă. (Se pare că sovieticii s-au gândit serios să invadeze Iugoslavia, când Tito a scos-o din blocul sovietic, dar au fost descurajaţi de calităţile formidabile ale armatei iugoslave în lupta de gherilă.) Rusia nu şi-a folosit în nici un caz trupele pentru a-şi extinde blocul sau pentru a cuceri alte teritorii.

Profesorul Stephen F. Cohen, director al programului de Studii Ruse de la Princeton, a indicat recent natura conservatorismului sovietic în afacerile externe:

„Faptul că un sistem născut din revoluţie şi care încă propovăduieşte idei revoluţionare a ajuns unul dintre cele mai conservatoare din lume poate părea absurd. Dar toţi acei factori, care s-a spus în diferite ocazii că sunt cei mai importanţi în politica sovietică, au contribuit la acest conservatorism: tradiţia birocratică a statului rus dinainte de revoluţie; birocratizarea ulterioară a vieţii sovietice, în care au proliferat normele conservatoare şi în care s-a creat o clasă înrădăcinată de apărători zeloşi ai privilegiilor birocratice; natura geriatrică a elitei actuale; şi chiar ideologia oficială, a cărei accent a trecut, acum mulţi ani, de la crearea unei noi ordini sociale, la elogierea celei existente. …

Cu alte cuvinte, principala preocupare a conservatorismului sovietic este acum aceea de a prezerva, de nu pune în pericol, ceea ce are deja acasă şi peste hotare. Un stat conservator este capabil, fără îndoială, de acţiuni militare periculoase, aşa cum am văzut în Cehoslovacia … dar acestea sunt acte de protecţionism imperial, un tip de militarism defensiv, nu unul revoluţionar sau acaparator. Este cu siguranţă adevărat că pentru cei mai mulţi conducători sovietici, la fel cum probabil este şi pentru majoritatea conducătorilor americani, relaxarea nu este o acţiune altruistă, ci urmărirea intereselor naţionale. Într-un sens, acesta este un lucru trist. Dar probabil că este, de asemenea, adevărat că urmărirea mutuală a propriului interes oferă o bază mai durabilă pentru relaxare, decât altruismul idealist, dar zadarnic.[16]

În mod similar, fostul director al CIA William Colby, o sursă dintre cele mai impecabile, consideră că preocuparea cea mai mare a sovieticilor este scopul, defensiv, de a evita o nouă invazie catastrofală a teritoriului lor. Aşa cum a declarat Colby în faţa Comitetului Senatorial pentru Relaţii Externe:

Veţi descoperi o preocupare [a sovieticilor], chiar paranoică, pentru propria securitate. Veţi descoperi hotărârea de a nu mai fi vreodată în situaţia suferi o invazie şi toate felurile de tulburări prin care au trecut în multele invazii din trecut. … Cred că … vor o hiper-protecţie care să-i asigure că acest lucru nu se va întâmpla din nou.[17]

Chiar şi chinezii, în ciuda ameninţărilor deşarte, au urmat o politică externă conservatoare şi paşnică. Nu numai că nu au invadat Taiwan-ul, recunoscut internaţional ca parte a Chinei, dar au şi permis ca micile insule Quemoy şi Matsu să rămână sub controlul lui Chiang Kai-shek. Nu au făcut nimic în privinţa enclavelor controlate de britanici şi portughezi, Hong Kong şi Macao. Mai mult, China a făcut un pas neobişnuit în declararea încetării unilaterale a focului şi retragerea trupelor, după ce câştigase cu uşurinţă în faţa trupelor indiene, în conflictul lor de graniţă.[18]

Evitarea istoriei a priori

Mai există o teză comună a americanilor şi chiar a unor liberali, care i-ar putea împiedica să accepte analiza din acest capitol: mitul propus de Woodrow Wilson, că democraţiile trebuie să fie inevitabil paşnice, pe când dictaturile sunt inevitabil războinice. Această teză a fost, bineînţeles, foarte convenabilă pentru acoperirea culpabilităţii lui Wilson de a fi târât America într-un război inutil şi monstruos. Dar, în afară de asta, pur şi simplu nu există dovezi pentru această presupunere. Multe dictaturi s-au orientat către interior, limitându-se precaut la a-şi prăda proprii cetăţeni: exemplele se întind de la Japonia premodernă, până la Albania comunistă şi la nenumărate dictaturi ale lumii a treia de azi. Idi Amin din Uganda, probabil cel mai brutal şi opresiv dictator al lumii actuale, nu dă semne că ar fi dispus să-şi pericliteze regimul invadându-şi vecinii. Pe de altă parte, o democraţie, atât de incontestabilă precum Marea Britanie, şi-a răspândit imperialismul coercitiv pe tot globul, în secolul XIX şi în cele precedente.

Motivul teoretic pentru care concentrarea pe democraţie sau dictatură este eronată constă în aceea că stateletoate statele – îşi stăpânesc populaţia şi decid dacă să poarte sau nu războaie. Toate statele, fie că sunt formal democraţii, dictaturi, sau alt tip de guvernământ, sunt conduse de o elită. Dacă aceste elite vor porni sau nu la război contra altui stat, în fiecare caz particular, depinde de o încrengătură complexă de cauze, care includ temperamentul conducătorilor, puterea duşmanilor, îndemnurile războinice, opinia publică. Dacă opinia publică trebuie să fie luată în considerare în fiecare caz, singura diferenţă între o democraţie şi o dictatură, în privinţa războiului, este că în cazul primeia trebuie emisă mai multă propagandă către cetăţeni pentru a le obţine aprobarea. O propagandă intensă este necesară în orice caz – aşa cum putem vedea în comportamentul – caracteristic tuturor statelor moderne războinice – de modelare zeloasă a opiniei publice. Dar statul democratic trebuie să lucreze mai intens şi mai rapid. De asemenea, statul democratic trebuie să fie mai ipocrit în folosirea retoricii care face apel la valorile maselor: dreptate, libertate, interes naţional, patriotism, pace mondială etc. Astfel, în statele democratice arta propagandei trebuie să fie ceva mai sofisticată şi mai rafinată. Dar acest lucru, după cum am văzut, este valabil pentru toate deciziile statului, nu doar pentru război şi pace. Toate statele – dar în special cele democratice – trebuie să muncească din greu pentru a-şi convinge supuşii că toate actele lor de opresiune sunt într-adevăr în interesul supuşilor.

Ceea ce am spus despre democraţie şi dictatură se aplică de asemenea lipsei de corelaţie dintre gradul de libertate internă al unei ţări şi agresivitatea sa externă. Unele state s-au dovedit perfect capabile să ofere un grad considerabil de libertate în interior, ducând în acelaşi timp războaie agresive în exterior; alte state s-au dovedit capabile să instituie un regim totalitar în interior, iar în exterior să practice o politică paşnică. Exemplele Ugandei, Albaniei, Chinei, Marii Britanii etc. sunt la fel de apte pentru această comparaţie.

Pe scurt, liberalii şi toţi ceilalţi americani trebuie să se ferească de istoria a priori: în acest caz, de presupunerea că, în orice conflict, statul care este mai democratic sau care permite mai multă libertate este necesarmente sau chiar prezumptiv victima agresiunii statului mai dictatorial sau totalitar. Pur şi simplu nu există nici un fel de dovezi istorice pentru această ipoteză. În analiza lucrurilor relativ corecte sau greşite, a gradelor relative de agresiune dintr-o dispută de politică internaţională, nu există substitut pentru investigarea detaliată, empirică a disputei înseşi. Nu ar trebui, atunci, să surprindă că o astfel de investigaţie ajunge la concluzia că Statele Unite, o ţară democrată şi relativ mult mai liberă, a fost mai agresivă şi mai imperialistă în afacerile externe, decât o Rusie sau Chină relativ totalitare. În schimb, lăudarea unui stat pentru că este mai puţin agresiv în afacerile externe nu implică în vreun fel că observatorul este câtuşi de puţin un simpatizant al performanţei sale interne. Este un lucru vital – într-adevăr, este literalmente o chestiune de viaţă şi de moarte – ca americanii să poată privi cât se poate de clar şi de lucid, cât mai despuiaţi de mituri, la faptele statului lor în politica externă, aşa cum au început să o facă în privinţa politicilor interne. Războiul şi falsa „ameninţare externă” sunt de mult principalul mijloc prin care statul recâştigă loialitatea cetăţenilor săi. După cum am văzut, războiul şi militarismul au fost groparii liberalismului clasic; nu trebuie să mai permitem vreodată statului să ne tragă pe sfoară în acelaşi fel.[19]

Un program de politică externă

Pentru a concluziona, principala revendicare a unui program liberal de politică externă pentru America trebuie să fie cerinţa ca Statele Unite să-şi abandoneze politica de intervenţionism global: să se retragă imediat şi complet, militar şi politic, din Asia, Europa, America Latină, Orientul Mijlociu, de peste tot. Scandarea liberalilor americani ar trebui să fie ca Statele Unite să se retragă acum, în orice fel care implică statul american. Statele Unite ar trebui să-şi închidă bazele, să-şi retragă soldaţii, să stopeze neîncetatele amestecuri politice şi să abolească CIA. De asemenea, ar trebui să înceteze orice ajutor străin – care nu este decât o formă de constrângere a plătitorului de taxe american pentru a subvenţiona exporturile americane şi a favoriza statele străine, toate în numele „ajutorării popoarelor înfometate ale lumii”. Pe scurt, statul american ar trebui să se retragă complet în interiorul graniţelor sale şi să menţină o politică strictă de „izolare” sau de neutralitate faţă de toată lumea.

Spiritul acestei politici externe ultra-„izolaţioniste”, liberale, a fost surprins în anii 1930 de general-maiorul în rezervă al Puşcaşilor Marini, Smedley D. Butler. În toamna lui 1936, generalul Butler a propus un amendament constituţional uitat astăzi, dar care – dacă ar fi luat din nou în serios – ar încânta orice liberal. Iată, în întregime, amendamentul constituţional propus de Butler:

„1. Se interzice deplasarea membrilor forţelor armate terestre afară din interiorul hotarelor continentale ale Statelor Unite şi din Zona Canalului Panama, pentru orice motiv

2. Vaselor Marinei Statelor Unite, sau ale altor ramuri ale serviciilor militare, li se interzice să se depărteze mai mult de 500 de mile de ţărmurile noastre, sub orice motiv, excepţie făcând cauzele umanitare.

3. Aeronavelor Armatei, Marinei sau Puşcaşilor Marini le este interzis să zboare, sub orice motiv, mai departe de 750 de mile dincolo de coastele Statelor Unite.[20]

Dezarmarea

Aşadar, izolaţionismul strict şi neutralitatea sunt primele revendicări ale politicii externe liberale, pe lângă recunoaşterea responsabilităţii majore a statului american pentru Războiul Rece şi pentru implicarea în toate celelalte conflicte din acest secol. Dar, dată fiind izolarea, ce tip de politică a înarmării ar trebui să urmeze Statele Unite? Mulţi dintre izolaţioniştii iniţiali erau adepţii unei politici a „înarmării până în dinţi”; dar un astfel de program, în era nucleară, perpetuează riscurile grave ale holocaustului global, ale unui stat puternic înarmat, ale risipei şi perturbărilor enorme pe care cheltuielile neproductive ale statului le impun economiei.

Chiar şi dintr-o perspectivă pur militară, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au puterea de a se anihila reciproc de câteva ori la rând; iar Statele Unite şi-ar putea păstra cu uşurinţă puterea de reacţie nucleară prin demantelarea întregului armament, cu excepţia submarinelor Polaris, care sunt invulnerabile şi dotate cu rachete nucleare cu focoase multi-ţintă. Dar, pentru liberal şi, de fapt, pentru oricine este îngrijorat de distrugerea nucleară masivă a vieţii umane, nici măcar dezarmarea până la nivel de Polaris nu are cum să fie o soluţie satisfăcătoare. Pacea lumii va continua să stea într-o şubredă „balanţă a terorii”, o balanţă care poate fi oricând destabilizată accidental sau prin acţiunile unor nebuni ajunşi la putere. Nu. Pentru punerea oricui la adăpost faţă de ameninţarea nucleară este vital să se obţină dezarmarea nucleară mondială, o dezarmare către care convenţia SALT din 1972 şi negocierile SALT II sunt doar nişte mici paşi ezitanţi.

Pentru că este în interesul tuturor, chiar şi al conducătorilor statului, să nu fie anihilaţi într-un holocaust nuclear, acest interes mutual înseamnă o bază fermă, raţională, pentru acordul şi aplicarea unei politici mondiale şi reciproce de „dezarmare generală şi completă”, de renunţare la armele nucleare şi la alte arme moderne de distrugere în masă. O astfel de dezarmare reciprocă a devenit fezabilă încă de la acceptarea de către Uniunea Sovietică a propunerilor occidentale în acest sens, din 10 mai 1955 – o acceptare care a dus doar la abandonarea totală şi panicată, de către Occident, a propriilor propuneri.[21]

Versiunea Americană a fost întotdeauna că noi am vrut dezarmare şi inspecţie, pe când sovieticii au insistat doar pe dezarmare, fără inspecţie. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel: începând cu luna mai 1955, Uniunea Sovietică a acceptat orice nivel de dezarmare şi inspecţie nelimitată a oricărei structuri dezarmate; în schimb, americanii au dorit inspecţie nelimitată, dar dezarmare foarte puţină sau deloc! Aceasta a fost povara propunerii spectaculoase, dar nesincere, de „ceruri deschise” a Preşedintelui Eisenhower, care a înlocuit propunerile iniţiale de dezarmare pe care le-am retras rapid după acceptarea de către sovietici din mai 1955. Chiar şi acum, când cerurile au fost practic deschise de sateliţii spaţiali americani şi ruseşti, controversatul acord SALT din 1972 nu implică de fapt dezarmarea, ci limitări ale expansiunii nucleare viitoare. Mai mult, din moment ce măreţia strategică a Americii în lume constă în puterea ei nucleară şi aeriană, avem motive serioase să credem că sovieticii sunt sinceri în orice discuţie despre lichidarea rachetelor nucleare şi a bombardierelor ofensive.

Nu ar trebui să avem doar dezarmare nucleară mutuală, ci să renunţăm la toate armele capabile să lovească masiv peste graniţele naţionale; în special la bombardiere. Acest fel de arme – bombardierele şi rachetele – nu pot fi niciodată îndreptate cu precizie către o ţintă şi folosirea lor nu poate evita uciderea inocenţilor civili. În plus, abandonarea totală a rachetelor şi a bombardierelor ar obliga fiecare stat, în special pe cel american, să urmeze o politică de izolare şi neutralitate. Statele vor fi forţate să urmeze o politică izolaţionistă şi paşnică doar dacă vor fi lipsite de armament ofensiv. Cu siguranţă, dată fiind istoria neagră a tuturor statelor, inclusiv a celui american, ar fi o nebunie să fie lăsate în mâinile lor aceste vestitoare ale genocidului şi devastării – şi să ne încredem că nu vor folosi niciodată aceste arme monstruoase. Dacă nu poate fi vreodată legitim ca un stat să folosească aceste arme, de ce să fie permis să rămână, gata de lansare, în mâinile lor necurate?

Contrastul dintre poziţiile conservatoare şi liberale, faţă de război şi de politica externă americană, a fost exprimat vehement într-un schimb dintre William F. Buckley, Jr. şi liberalul Ronald Hamowy, în primele zile ale mişcării liberale contemporane. Ironizând critica liberală a poziţiilor conservatoare de politică externă, Buckley a scris:

„Este loc în orice societate pentru cei a căror unică preocupare este să ceară socoteală statului; dar, să înţeleagă aceia că se pot bucura de monahismul lor, şi-şi pot vedea de micile lor seminare intense despre chestiunea privatizării serviciilor de salubritate, doar datorită dispoziţiei conservatorilor de a se sacrifica pentru a face faţă inamicului [sovietic].”

La care Hamowy a răspuns tranşant:

„Poate părea o lipsă de recunoştinţă din partea mea, dar trebuie să refuz să-i mulţumesc domnului Buckley pentru a-mi fi salvat viaţa. Mai mult, sunt convins că, dacă se răspândeşte perspectiva sa şi dacă persistă în a-şi oferi ajutorul nesolicitat, rezultatul va fi aproape sigur moartea mea (şi a multor altor zeci de milioane de oameni) în războiul nuclear, sau încarcerarea mea iminentă pentru „anti-americanism”. …

Ţin foarte mult la libertatea mea personală şi tocmai de aceea insist ca nimeni să nu aibă dreptul de a-şi impune deciziile asupra altcuiva. Domnul Buckley alege să fie mai degrabă mort decât comunist. La fel şi eu. Dar eu insist ca toţi oamenii să aibă voie să facă singuri această alegere. Un holocaust nuclear ar face-o în locul lor.[22]

La aceasta mai putem adăuga că oricine are dreptul să ia decizia personală de a fi „mai bine mort decât comunist” sau de a primi „libertatea sau moartea”. În schimb, nu are dreptul să ia aceste decizii pentru alţii, aşa cum ar face politica belicoasă a conservatorismului. Conservatorii ne spun de fapt aceasta: „mai bine să fie alţii morţi decât comunişti” şi „dă-mi libertatea sau dă-le moartea” – lozinci nu ale unor nobili eroi, ci ale unor ucigaşi în masă.

Domnul Buckley are dreptate într-un singur sens: în era nucleară este mai important să te preocupe războiul şi politica externă mai degrabă decât privatizarea serviciilor de salubritate, oricât de importantă ar fi cea din urmă. Dar, dacă facem acest lucru, ajungem inexorabil la opusul concluziei buckleyene. Ajungem la opinia că însăşi existenţa rachetelor şi bombelor moderne trebuie condamnată, ele neputând fi ţintite cu precizie pentru a evita rănirea civililor. Iar dezarmarea nucleară şi aeriană devine un bun măreţ şi primordial, un scop în sine, care trebuie urmărit mai avid chiar şi decât privatizarea serviciilor de salubritate.


Note:

[1] Vezi William H. Dawson, Richard Cobden and Foreign Policy (London: George Allen and Unwin, 1926).

[2] F.J.P. Veale, Advance to Barbarism (Appleton, Wisc.: C.C. Nelson Publishing, 1953), p. 58.

[3] Leonard P. Liggio, Why the Futile Crusade? (New York: Center for Libertarian Studies, 1978), p. 3.

[4] Pentru revizionişti ai „Noii Stângi”, vezi, în afară de Williams însuşi, lucrările lui Gabriel Kolko, Lloyd Gardner, Stephen E. Ambrose, N. Gordon Levin, Jr., Walter LaFeber, Robert F. Smith, Barton Bernstein, and Ronald Radosh. La concluzii similare, dar din tradiţii revizioniste mult diferite, au ajuns Charles A. Beard şi Harry Elmer Barnes, liberalul James J. Martin, şi liberalii clasici John T. Flynn şi Garet Garrett.

Ronald Radosh, în Prophets on the Right: Profiles of Conservative Critics of American Globalism (New York: Simon and Schuster 1975) a descris apreciativ opoziţia izolaţionistă conservatoare faţă de intervenţia americană în Al Doilea Război Mondial. În numeroase articole şi în Not to the Swift: The Old Isolationists in the Cold War Era (Lewisburg, Pa.: Bucknell University Press, 1978), Justus D. Doenecke a analizat cu grijă şi cu simpatie atitudinea izolaţioniştilor din Al Doilea Război Mondial faţă de începutul Războiului Rece. În Carl Oglesby şi Richard Shaull, Containment and Change (New York: Macmillan, 1967), se poate găsi un apel pentru o mişcare comună a Stângii şi a Dreptei, anti-intervenţionistă şi anti-imperialistă. O bibliografie adnotată a lucrărilor izolaţioniştilor se poate găsi în Doenecke, The Literature of Isolationism (Colorado Springs, Colo.: Ralph Myles, 1972).

[5] George Morgenstern, “The Past Marches On,” Human Events (April 22, 1953). Lucrarea revizionistă despre Pearl Harbor este Morgenstern, Pearl Harbor: Story of a Secret War (New York: Devin-Adair, 1947). Pentru mai multe informaţii despre izolaţioniştii conservatori şi criticile lor la adresa Războiului Rece, vezi Murray N. Rothbard, “The Foreign Policy of the Old Right,” Journal of Libertarian Studies (Winter, 1978).

[6] Joseph P. Kennedy, “Present Policy is Politically and Morally Bankrupt,” Vital Speeches (January 1, 1951): 170–73.

[7] Garet Garrett, The People’s Pottage (Caldwell, Idaho: Caxton Printers, 1953), pp. 158–59, 129–74. Pentru mai multe formulări ale criticilor anti-imperialiste la adresa Războiului Rece, conservatoare sau clasic liberale, vezi Doenecke, Not to the Swift, p. 79.

[8] Pentru mai multe discuţii despre teoria liberală a politicii externe, vezi Murray N. Rothbard, “War, Peace and the State,” in Egalitarianism as a Revolt Against Nature and other Essays (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974), pp. 70–80. (În limba română, „Războiul, pacea şi statul”, în Liberalismul: adevărat şi fals, Institutul Ludwig von Mises România, Bucureşti, 2011, traducere de Dan Cristian Comănescu.)

[9] Numeroşi istorici revizionişti au elaborat recent această interpretare a istoriei secolului XX. În special, vezi, printre altele, lucrările lui Gabriel Kolko, James Weinstein, Robert Wiebe, Robert D. Cuff, William E. Leuchtenburg, Ellis D. Hawley, Melvin I. Urofsky, Joan Hoff Wilson, Ronald Radosh, Jerry Israel, David Eakins şi Paul Conkin – din nou, ca în cazul revizionismului politicii externe, sub influenţa lui William Appleman Williams. O serie de eseuri cu această abordare se poate găsi în Ronald Radosh şi Murray N. Rothbard, eds., A New History of Leviathan (New York: Dutton, 1972).

[10] Despre distorsiunile economice provocate de politicile militar-industriale, vezi Seymour Melman, ed. The War Economy of the United States (New York: St. Martin’s Press, 1971).

[11] John T. Flynn, As We Go Marching (New York: Doubleday, Doran,1944),
pp. 193–94.

[12] Ibid., pp. 198, 201, 207.

[13] Ibid., pp. 212–13, 225–26.

[14] John Dos Passos, The Grand Design (Boston: Houghton Mifflin, 1949), pp. 416–18.

[15] Pentru o perspectivă revelatoare asupra conflictului ruso-finlandez, vezi Max Jakobson, The Diplomacy of the Winter War (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1961).

[16] Stephen F. Cohen, “Why Detente Can Work,” Inquiry (December 19, 1977): 14–15.

[17] Citat în Richard J. Barnet, “The Present Danger: American Security and the U.S.-Soviet Military Balance,” Libertarian Review (November 1977): 12.

[18] Vezi Neville Maxwell, India’s China War (New York: Pantheon Books, 1970). Nici recucerirea şi suprimarea de către China a rebeliunii naţionale din Tibet nu este un argument valid contra tezei noastre, pentru că Chiang Kai-shek – precum şi toţi ceilalţi chinezi – a considerat că Tibetul este o parte a Marii Chine, iar China a acţionat în acest caz în aceeaşi manieră conservatoare, proprie statului-naţiune, care îi ghidează şi pe sovietici.

[19] Pentru o critică a tentativelor recente ale adepţilor Războiului Rece de a reînvia sperietoarea ameninţării militare sovietice, vezi Barnet, The Present Danger.

[20] The Woman’s Home Companion (September 1936): 4. Republicat în Mauritz A. Hallgren, The Tragic Fallacy (New York: Knopf, 1937), p. 194n.

[21] Pentru detaliile comportamentului ruşinos al Occidentului în aceste negocieri şi pentru corectarea felului în care au fost reflectate în presa americană, vezi Philip
Noel-Baker, The Arms Race (New York: Oceana Publications, 1958).

[22] Ronald Hamowy şi William F. Buckley, Jr. “National Review: Criticism and Reply,” New Individualist Review (November 1961): 9,11.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)