Prefaţă la Acţiunea Umană

Mihai-Vladimir Topan · 08 ianuarie 2019

Această prefaţă este extrasă din ediţia tipărită în 2018 a Acţiunii Umane, pe care o puteţi cumpăra din Librăria Mises.


Ludwig von Mises nu a avut o părere prea bună despre prefeţe. Aşa că textul care urmează e într-un anumit sens lipsit de delicateţe. Singura speranţă legitimă este aceea că trădată, până la urmă, nu va fi decât litera precauţiei misesiene, nu şi spiritul acesteia. Dacă motivul lui era acela de a asigura condiţiile unei cât mai bune şi fidele înţelegeri, acelaşi tragem nădejde să fie şi al prezentei introduceri şi poate că abaterea merită încercată tocmai pentru că prezentul vine cu alt context, cu altă cultură şi cu alt tip de cititori. Dacă, acestea fiind zise, rezonaţi totuşi (dintotdeauna, sau de când am adus vorba) cu scepticismul misesian care poate vi se cuibăreşte în minte tot mai apăsat chiar citind aceste rânduri, n-ar fi deloc o idee rea să daţi mai multe pagini o dată până la primele cuvinte ale lui Mises, iar la prefaţă să reveniţi ulterior (dacă veţi mai considera că e cazul sau veţi fi pur şi simplu curioşi).

Pentru cei care vor să îşi asume riscuri împreună cu prefaţatorul, propunem următorul plan de bătaie: (1) mai întâi vom prezenta pe scurt biografia autorului, urmată de o trecere în revistă (de asemenea foarte succintă) a principalelor opere şi teme atinse; (2) apoi vom încerca să prezentăm esenţa viziunii economice misesiene, aşa cum transpare şi din (mai ales din) Acţiunea umană, rezumând-o la o formulă cât mai scurtă cu putinţă, pe care totuşi o vom comenta; (3) în ultima parte vom prezenta un mini ghid de lectură aplicat concret pe structura şi conţinutul tratatului misesian.

1. Cine a fost Ludwig von Mises?

Ludwig von Mises (1881-1973) a fost probabil cel mai important economist al aşa-numitei „şcoli austriece” de economie, din secolul XX. Născut în 1881 la Lvov/Lemberg (în Ucraina de astăzi; atunci Imperiul Austro-Ungar) într-o familie nu de multă vreme înnobilată, dar care, după toate aparenţele, constituia un cămin şi un mediu cât se poate de fertil pentru dezvoltarea capacităţilor şi potenţialului uman[1], el urmează cursurile unui prestigios gimnaziu vienez, după care îşi ia licenţa şi doctoratul în drept la universitatea din Viena[2]. În contextul elaborării unei lucrări de cercetare despre relaţiile agrare din Galiţia constată că fără o teorie economică, cele mai multe aspecte ale problemelor cercetate rămân de neînţeles. Lectura Principiilor de economie (1871) a lui Carl Menger (1840-1921) face din el, cum însuşi spune, un economist.

După o foarte scurtă experienţă în cadrul administraţiei fiscale, din care n-a învăţat decât că nu va putea niciodată să se acomodeze stazei birocratice a minţii şi inimii, şi după o perioadă de tranziţie în care a cochetat cu ideea intrării în avocatură (în paralel, şi între altele, predând economia la un liceu comercial de fete) Ludwig von Mises ocupă un post (în 1909) la Camera de Comerţ şi Industrie a Austriei Inferioare (Niederösterreich), cu sediul în Viena. Va rămâne aici pentru următorii douăzeci şi cinci de ani[3]. Pe undeva aceasta pare să fi fost slujba ideală pentru Mises. I-a permis să îşi continue cercetările şi studiul economiei teoretice, l-a menţinut totodată în legătură cu aspectele practice atât ale activităţii de afaceri, cât şi – mai ales – cu dezbaterile mai concrete de politici economice contemporane, şi i-a lăsat suficient timp liber şi flexibilitate pentru a preda la universitate ca Privatdozent. Nu în ultimul rând, în cadrul acestei instituţii a putut organiza, după modelul lui Eugen von Böhm-Bawerk (1851-1914), seminarul său bilunar pe teme economice fundamentale, seminar la care au participat minţi strălucite care au marcat dezvoltarea ulterioară a ştiinţei economice şi nu numai: Friedrich Hayek (1899-1992), Wilhelm Röpke (1899-1966), Fritz Machlup (1902-1983), Gottfried Haberler (1900-1995), Oskar Morgenstern (1902-1977), Lionel Robbins (1898-1984), etc.

Perioada cea mai tihnită şi luminoasă din punctul de vedere al carierei academice trebuie să fi fost însă aceea în care a ocupat poziţia de profesor la Institutul de Studii Internaţionale de la Geneva. Mises a lucrat aici între 1934 şi 1940, perioadă în care a şi produs Nationalökonomie (1940), ediţia germană a ceea ce, cu substanţiale dezvoltări, va deveni ulterior cartea pe care o aveţi în mână.

Ţintă evidentă a naziştilor prin prisma faptului că era nu doar evreu, ci şi un apărător consecvent şi intransigent al liberalismului clasic (şi totodată critic sever al socialismului şi al subspeciei sale, naţional socialismul sau nazismul), Mises se vede nevoit să emigreze în Statele Unite ale Americii în 1940. Plecarea din Elveţia via Franţa, Spania şi Portugalia a avut accente de film cu aventuri, finalizându-se cu o călătorie cu vaporul de la Lisabona la New York. Aici, la aproape şaizeci de ani, Mises s-a văzut nevoit s-o ia de la capăt. Sprijinul soţiei sale, Margit von Mises (1890-1993), în primul rând, dar şi suportul oferit de viitori prieteni, precum scriitorul şi jurnalistul Henry Hazlitt (1894-1993), au fost factori esenţiali pentru adaptarea la spaţiul american. Bineînţeles, şi profilul psihologic şi uman al lui Mises era unul solid, sugerat de moto-ul din Virgiliu pe care şi l-a ales în viaţă: „nu ceda în faţa răului, ci cu şi mai mult curaj înfruntă-l”. Deşi era un autor consacrat, cu un CV cât se poate de solid, mediul academic american nu l-a putut acomoda, fiind iarăşi, pe contrasens cu modele academice ale perioadei: liberal clasic când toată lumea era cel puţin keynesistă, dacă nu social democrată sau socialistă; apriorist şi adept al paradigmei logico-verbale când moda bătea înspre pozitivism-empirist tot mai puternic infuzat matematic; spirit clasic, cultivat pe multiple planuri într-un context de ascensiune a specialiştilor etc. Prin urmare, Mises va ţine un seminar opţional la New York University, ca visiting professor, cu salariul plătit de Volker Fund. Chiar şi în aceste condiţii vitrege, va reuşi practic transplantarea tradiţiei şcolii austriece pe tărâm american, influenţând autori importanţi din noua generaţie, precum Hans Sennholz (1922-2007), Israel Kirzner (n. 1930), George Reisman (n. 1937) şi, mai ales, Murray Rohbard (1926-1995). Activ şi lucid până la venerabila vârstă de 92 de ani, Mises se va stinge din viaţă în 1973, cu un an înainte ca munca sa să capete o tardivă şi oblică recunoaştere prin premiul în memoria lui Alfred Nobel pentru economie al Băncii Centrale a Norvegiei acordat colegului – şi întrucâtva elevului – său Friedrich A. Hayek.

Refăcând parcursul vieţii lui Mises urmărind de data aceasta operele şi temele sale cele mai importante[4], ar trebui să începem prin a menţiona tratatul de monedă din 1912, Teoria banilor şi a creditului[5] în care Mises integrează în mod reuşit teoria monetară în analiza economică generală, explicând formarea puterii de cumpărare a banilor pe baza teoriei utilităţii marginale şi teoriei subiective a valorii, prin ceea ce el numeşte „relaţia monetară” (the money relation), adică aplicarea aparatului analitic al cererii şi ofertei la bani. O fractură deja veche între analiza micro (subiectivă, marginalistă, realistă) şi cea macro (obiectivistă, holistă, agregată, nerealistă) avea să fie reparată. Apoi, după prima salvă din 1920, anume articolul despre imposibilitatea calculului economic în socialism, Mises dă în 1922 un întreg tratat dedicat acestui tip de sistem economic, politic şi social: Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Tineri cu simpatii socialiste, precum F. A. Hayek sau Wilhelm Röpke îl citesc şi se lecuiesc. Rămânând pe linia contribuţiilor fundamentale la teoria economică, după câteva lucrări de mai mică amploare (pe teme precum intervenţionismul sau crizele economice) trebuie să menţionăm colecţia de eseuri publicată în 1933 sub numele de Problemele epistemologice ale economiei. Reflecţiile epistemologice îi par tot mai importante deoarece înţelege din dezbaterea cu privire la calculul economic în socialism (dar nu numai) că natura diferendelor între economişti începe inclusiv de la consideraţiile de metodă. Şi că acestea îl despart nu doar de adversari de idei evidenţi (ca socialistul Oskar Lange, de pildă) ci, poate surprinzător, chiar de aliaţi precum F.A. Hayek sau Lionel Robbins.

Acţiunea umană. Un tratat de economie, cu o ediţie germană în 1940, apoi trei ediţii în engleză (1949, 1963 ediţie parţial ratată editorial, şi 1966, ediţia definitivă pe baza căreia s-a făcut şi traducerea prezentă) este cea mai importantă realizare a lui Mises. Sunt abordate dintr-o perspectivă unitară, integrată, toate problemele economice importante. Edificiul teoretic al economiei apare pentru prima dată întreg, arhitectonic construit, chiar dacă loc de completări, adăugiri, aprofundări fireşte că rămâne întotdeauna. Pentru Murray Rothbard, acest tratat este „izbânda”, „reuşita” în materie de economie; şi totodată, este şi „biblia economică a omului civilizat”[6].

După Acţiunea umană Mises va mai da, la o vârstă venerabilă, încă două opere epistemologice importante: Teorie şi istorie. O interpretare a evoluţiei sociale şi economice (1957) şi Fundamentele ultime ale ştiinţei economice (1962). În cadrul acestora va critica invazia pozitivismului empirist în ştiinţa economică, aprofundând mai mult şi tema aceasta a unui dublu dualism metodologic: întâi, între ştiinţele naturii şi cele sociale există o diferenţă de natură, de obiect de investigat şi, deci de metodă; apoi, în interiorul oricărei ştiinţe sociale (inclusiv economia) apare un al doilea dualism metodologic, anume cuplul teorie/istorie. Teoremele generale ale ştiinţelor, invariante la loc, timp şi persoane se întemeiază, critică, resping sau rafinează apriori, în timp ce cunoaşterea evenimentelor particulare, istoric unice se face prin înţelegere specifică (Verstehen sau understanding). Controlarea tuturor acestor nuanţe în analiză, fără confuzie, ia forma un aşa-numit discernământ metodologic (virtute de care, în paranteză fie spus, mediul academic contemporan duce cronic lipsă).

Pe lângă cele de mai sus, Mises a dat şi analize de politică internaţională extrem de pertinente (câte una pentru fiecare din cele două războaie mondiale; a se vedea Nation, State, and Economy. Contributions to the Politics and History of Our Time (1919) şi Omnipotent Government. The Rise of Total State and Total War (1944)), un manifest al liberalismului în tradiţia clasică (Liberalism. In the Classical Tradition (1927)) dar şi lucrări cu caracter tematic (în genul Birocraţiei (1944)). După cum se poate vedea, un adevărat festin. Vom reveni însă în cele ce urmează la opera principală, Acţiunea umană, încercând mai întâi să redăm cât mai succint esenţa cărţii – lucru riscant având în vedere anvergura acesteia.

2. Economia ca „structură complexă de producţie coordonată antreprenorial prin calcul economic în termeni monetari”

Dacă ar fi să facem exerciţiul de a reda dintr-o suflare esenţa mesajului misesian conţinut în acest tratat aceasta ar suna cam aşa: economia este o structură complexă de producţie coordonată antreprenorial prin calcul economic în termeni monetari[7].

O primă observaţie este aceea că economia umană, activitatea economică în general, nu este o simplă prelucrare sau multiplicare a unei „substanţe” (numită, eventual, „valoare”, „bogăţie”, sau „profit”) omogene care trebuie să se umfle (să „crească”) de la o perioadă la alta aşa cum ai umfla un balon (sau să crească cumva de la sine ca iarba). Factorii de producţie, resursele rare care sunt angrenate de oameni în procesul permanent de satisfacere cât mai bună a celor mai importante nevoi sunt eterogene, au naturi diferite şi utilizări diferite multiple (unele mai multe, altele mai puţine). Aşa încât nu doar existenţa şi multitudinea lor contează („substanţa”), ci şi structura. Aşa cum o grămadă de cărămizi, eventual laolaltă cu alte grămezi de materiale de construcţie, nu formează o casă, nici „grămada” de resurse la care suntem în pericol să reducem economia unei comunităţi umane – adesea prea reducţionist-materialist – nu este încă economia ca atare. Contează şi modul de aşezare, de structurare, a lucrurilor unele lângă altele. Economia, proces inteligibil adecvat numai în termeni de acţiuni umane, este eminamente teleologică, sau structurată intenţional. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că este planificată centralizat, ci că fiecare lucru este unde este în structura de producţie nu de la sine, mecanic, ci pentru că judecata deliberată a unei persoane umane l-a plasat acolo. Aceleaşi resurse materiale structurate diferit (spaţial, de pildă) pot face diferenţa de la profitabilitate la faliment, de la relativă îndestulare la risipă şi lipsuri. De asemenea, din aceeaşi perspectivă trebuie să vedem activitatea economică – economia – şi ca având o structură temporală sau, în măsura în care are în vedere distribuirea în timp a producţiei şi consumului, inter-temporală. Cum adesea spune Jesus Huerta de Soto (n. 1956) în cuvântările sale – ca ecou la Menger, Bohm-Bawerk, Mises sau Hayek – „automobilele de astăzi se fac cu tabla produsă acum doi ani; tabla produsă astăzi este în vederea automobilelor de peste doi ani”. Cu alte cuvinte, economia nu este un proces „sincronizat”, cum poate ar crede John Bates Clark (1847-1938), Frank Knight (1885-1972) sau, mai recent, Paul Krugman (n. 1953). Este, dacă nu forţăm nota, o amprentă a omului, în datele lui esenţiale (inclusiv temporalitatea), în universul exterior.

Un al doilea lucru care se poate adăuga imediat le cele de mai sus, chiar cu riscul folosirii unui termen suprautilizat, este acela că economia – mai ales cea modernă, dar nu numai – este complexă. Mii sau zeci de mii de tipuri de bunuri economice, cele mai multe dintre acestea fiind factori de producţie sau bunuri intermediare (deci nu bunuri finale, gata de consum) sunt produse în cadrul unei diviziuni sociale extinse a muncii organizată sub forma unei structuri productive cu multiple stadii şi etape. De asemenea, trebuie reţinut că aceste resurse sunt eterogene, diferite, aflate în raporturi diferite de substituibilitate sau complementaritate unele cu altele – element în plus generator de complexitate. Dacă se adaugă la toate acestea şi elementul dinamic, adică faptul că o astfel de structură complexă trebuie permanent revoluţionată şi restructurată „la margine” pentru mai buna adecvare la nevoile în schimbare ale consumatorilor şi la condiţiile – în schimbare şi ele (de ex. tehnologia) – de producţie, atunci, o dată în plus, gradul de complexitate creşte[8].

În al treilea rând, este bine să nu pierdem din vedere niciodată că structura de producţie e un rezultat al acţiunii umane, mai concret al acţiunii întreprinzătorilor capitalişti cărora, în calitatea lor de proprietari privaţi le revine implicit sarcina deciziei ultime de alocare a resurselor rare. Şi acest lucru rămâne valabil chiar dacă Mises îi vede pe aceştia ca „mandatari” ai consumatorilor[9]. Sunt „reprezentanţi” ai consumatorilor în sensul că ancora judecăţilor lor antreprenoriale trebuie să fie preferinţele consumatorilor judecate pe baza profiturilor şi pierderilor (istoric înregistrate, dar şi anticipate). Dar acest proces nu este unul mecanic, care se petrece de la sine, ci este unul de înţelegere istorică specifică a situaţiilor concrete de piaţă (understanding sau Verstehen) şi, mai ales, speculativă (cu ochii la viitorul incert). Or, tocmai antreprenorii (aflaţi în acelaşi timp în concurenţă) sunt cei care fac judecăţile antreprenoriale fundamentale care structurează (şi restructurează permanent dacă, şi când, e cazul) structura de producţie. Economia nu este propriu-zis nici organism, nici mecanism. Este un proces social. Pierderea din vedere a faptului că tocmai acţiunea umană antreprenorială este factorul crucial în economie şi, deci, eliminarea întreprinzătorului din miezul dur (echilibrul general şi/sau concurenţa perfectă) al ştiinţei economice este una dintre cele mai funeste consecinţe ale abordării neoclasice mainstream, pe care, din păcate, matematizarea mai degrabă o potenţează decât s-o tempereze, cu toate pretenţiile (false, finalmente) de rigurozitate[10].

Imediat trebuie spus că (şi în al patrulea rând) întreprinzătorii acţionează asupra şi în cadrul structurii de producţie ghidaţi de calculele economice în termeni monetari, veritabilă busolă economică după Mises. Contextul teleologic al economiei complexe nici nu este inteligibil (economic) altfel decât în termeni monetari. Practic spunând acest lucru, nu facem decât să reiterăm sub altă formă argumentul misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism. Dacă nu există preţuri monetare de piaţă pentru factorii de producţie (diferiţi, eterogeni, numeroşi, în schimbare etc.) este imposibilă structurarea lor economic coerentă pe baza diviziunii extinse a muncii, rezultatul inevitabil fiind haosul alocativ (sau calculaţional). Toate alternativele (ţinte cantitative, tabele de analiză input-output, optimizări liniare şi utilizarea de aşa-zise shadow-prices care sunt orice numai preţuri nu etc.) sunt mai degrabă moduri de a face haosul metodic („nebunie cu metodă”; sau „haos planificat”, cum zice Mises) decât soluţii veritabile. Activitatea antreprenorială presupune, aşadar, la nivel instituţional, existenţa unei monede sănătoase şi a unui sistem bancar şi financiar aşijderea, fapt care ne trimite la ultimul punct al discuţiei începute mai sus.

În al cincilea rând (nicidecum ultimul ca importanţă), înţelegerea procesului firesc de funcţionare a economiei permite, prin contrast, şi înţelegerea posibilităţilor de distorsionare a acesteia. Cu alte cuvinte, înţelegerea funcţionării naturale a economiei este o precondiţie a înţelegerii crizelor economice, acele episoade în care economia nu mai are ca proces coerenţa obişnuită. Hayek observa acest lucru deranjant, şi anume că mulţi se grăbesc să explice direct crizele economice punctând cu lux de amănunte „ce nu merge” fără să-şi fi luat răgazul de a explica cum stăteau lucrurile în profunzimea lor „când mergeau”. Or, e greu să indici boala dacă nu cunoşti sănătatea. Având una dintre cele mai solide concepţii despre procesul economic – cea mai solidă după părerea noastră – Mises a fost în măsură să ofere şi cea mai coerentă explicaţie a crizelor economice, explicaţie în sine economică, independentă de importuri ad-hoc de elemente antropologice („lăcomia”, „spiritele animale”) sau psihologice („exuberanţa raţională”, „optimismul/pesimismul”) sau mai rău. Fructificând înţelegerea distincţiei dintre inflaţia simplă[11] şi expansiunea creditului, în cazul ultimei masa suplimentară artificial creată intrând în economie mai întâi pe piaţa creditului, Mises înţelege că se petrece în această situaţie ceva mai mult decât erodarea puterii de cumpărare şi redistribuţia de avuţie. Mai exact, creditul suplimentar (artificial[12]) creat şi care poate fi plasat de către bănci în economie numai printr-o reducere a dobânzii (care devine şi ea artificială) induce în eroare întreprinzătorii că proiecte investiţionale mai intensive în capital (sau, altfel spus, cu bătaie mai lungă) anterior neviabile sunt (par) în noul context profitabile. Aşa încât are loc un proces – finalmente nesustenabil – de restructurare a economiei. În măsura în care Mises vede rata dobânzii ca fiind expresia ratei sociale a preferinţei de timp[13], distorsionarea acesteia ca urmare a expansiunii creditului vine la pachet cu o distorsionare intertemporală a structurii de producţie. Consumatorii nu şi-au redus consumul sporind economisirea şi nu şi-au crescut disponibilitatea pentru consum în viitor; dar întreprinzătorii găsesc totuşi credite relativ mai uşor decât înainte. Deznodământul acestor conduite incompatibile în contextul constrângerilor date de resursele rare existente va fi combinaţia investiţii eronate (malinvestiţii/malinvestment) plus supraconsum (overconsumption); în general sărăcire, în cel mai fericit caz contrafactuală. Până la descoperirea erorilor, economia va părea a fi în expansiune (boom); ulterior va intra în faza de lichidare e investiţiilor eronate şi reaşezare a consumului în cadre sustenabile (faza de contracţie, sau bust). Cu morala importantă că criza nu începe odată cu revelarea erorilor, ci înainte, odată cu boom-ul. Fireşte, analiza crizelor economice prezentată este doar o schiţă grosieră a tratamentului misesian al problemei, menirea ei fiind aceea de a recapitula ideea că înţelegerea funcţionării deficitare a economiei cere, în prealabil înţelegere funcţionării fireşti, normale, sănătoase. Acţiunea umană satisface cu brio acest criteriu.

După ce-am dat o variantă ultra-esenţializată de înţelegere a viziunii economice misesiene, vă propunem, în ultima parte a acestei prefeţe, câteva sfaturi concrete pentru citirea tratatului.

3. Mic îndreptar de abordare a cărţii

Acţiunea umană este o carte mare. Şi la propriu şi la figurat. Are, în ediţia engleză aproape nouă sute de pagini, iar în cea românească pe care o aveţi în mână, chiar mai mult. E, aşadar, de dimensiunile Bibliei. Or, cărţile atât de mari se citesc mai rar în întregime. Puţini sunt cei care le citesc de la un capăt la altul doar aşa, dintr-o pornire de tip hobby. De regulă se lasă cu una două sute de pagini citite şi cu restul frunzărite, în funcţie de timp şi interes. Ceea ce nu e rău, dar e departe de folosirea cărţii la valoarea şi potenţialul ei.

În altă ordine de idei, Acţiunea umană este o carte mare şi în sensul tradiţiei Great Books, deci în sensul de operă importantă în istoria culturii şi civilizaţiei umane. Adică în rând cu marile texte religioase (am pomenit deja Biblia), marile tratate sau opere filozofice, piese de teatru, romane, opere poetice sau ştiinţifice. Acest lucru se traduce prin două aspecte. Mai întâi, că lectura e adesea dificilă. În sensul că cere atenţia şi concentrarea cititorului. Experienţa nu e a unei serii facile de „aha”-uri pe fiecare pagină, pentru ca la final să poţi concluziona liniştit „l-am citit şi pe Mises acesta”. Şi dificultatea nu vine din obscurantismul sau idiosincraziile autorului, ci din natura problemelor tratate. În măsura în care, prin această carte, Mises vrea nici mai mult nici mai puţin decât să facă clare natura economiei şi a ştiinţei economice, e de aşteptat ca demersul să aibă un anumit grad de dificultate. Însă – şi aici intervine al doilea aspect – calitatea de carte „mare” se vede şi prim aceea că îl ridică pe cititor, cu fiecare pagină, deasupra lui însuşi. Îi cere efort, îi pretinde atenţie, dar apoi îi oferă înţelegere, cunoaştere. Şi, lucru minunat, experienţa pare să se repete la fiecare nouă lectură. Se şi spune, de altfel, că marca marilor cărţi (scrise, prin urmare, de mari autori) tocmai aceasta este: că pot fi citite de mai multe ori (cele cu adevărat excepţionale pot fi citite de oricât de multe ori) şi de fiecare dată răsplătesc cu noi idei, noi accente, noi perspective, noi lămuriri. Cred că nu exagerez deloc încadrând cartea lui Mises în această categorie.

Prin urmare, un prim sfat în legătură cu lectura Acţiunii umane ar fi tocmai cel dat de Mortimer Adler atunci când vorbeşte despre lectura cărţilor mari şi dificile[14]. E bine de plănuit o primă lectură mai puţin încordată, cumva mai rapidă, la rând, prin care cititorul să înţeleagă – chiar dacă mai puţin profund – peisajul de ansamblu al edificiului teoretico-economic al lui Mises. Peste locurile dificile, în care tendinţa devine una de împotmolire, trebuie trecut, la acest nivel de lectură, după una două încercări de înţelegere. Apoi, după acest „tur de recunoaştere a traseului”, la o a doua lectură (de recomandat cu creionul şi carnetul de notiţe în mână) începe recolta mai profundă. În funcţie de interes, pot urma a treia, a patra sau a n-a lectură, toate cu folos.

Întorcându-ne acum cu privirea la materia pe care o tratează tratatul, la conţinutul şi structura sa, se pot face câteva observaţii utile pentru lectură.

Mai întâi, privind cuprinsul esenţializat pe părţi (nu pe capitole, ci mai „de sus”), Acţiunea umană este un tratat de sisteme economice comparate. Părţile IV (Catalactica sau economia societăţii de piaţă), V (Cooperarea socială fără piaţă) şi VI (Economia de piaţă obstrucţionată), care ocupă mai bine de şase sute de pagini din corpul tratatului sunt, în traducere liberă, tratări sistematice ale celor trei opţiuni posibile de organizare a economiei: piaţa (liberă), socialismul şi intervenţionismul. Înainte de acestea trei, Mises aşază alte trei părţi mai scurte (dar care laolaltă formează o substanţială introducere de cca 200 de pagini). Primele două părţi, I (Acţiunea umană) şi II (Acţiunea umană în cadrul societăţii), au menirea de a fixa din capul locului maniera de abordare a problemelor economice de către Mises, şi anume maniera praxeologică, cum îi spune el, sau în termeni de acţiune umană. Fenomenele economice trebuie analizate reducându-le la acţiunile umane care le compun şi recompuse apoi în termenii acestor acţiuni. Materia primă a ştiinţei economice nu sunt lucrurile, bunurile materiale, fenomenele exterioare, agregatele holiste („ţările”, „economiile naţionale”, etc.) sau impersonale („balanţa de plăţi”, „PIB-ul”, „şomajul”, „inflaţia” etc.), ci acţiunile umane. Partea a III-a (Calculul economic) este un veritabil manifest misesian pentru importanţa temei – contribuţie misesiană epocală – în ansamblul ştiinţei economice. Ultima parte, a VII-a (Locul ştiinţei economice în societate) vine ca o concluzie la întregul tratat.

Pătrunzând acum mai adânc în structura tratatului, la nivel de capitole – dând un fel de zoom in, dacă vreţi – descoperim un şirag de patruzeci de capitole (dacă numărăm şi introducerea). Sau, pentru a apela la o metaforă pe placul iubitorilor muntelui – în rândul cărora îl punem număra, în lumina biografiei, şi pe Mises însuşi – Acţiunea umană poate fi privită ca un masiv montan, iar lectura ei ca pe o ascensiune şi parcurgere a acestuia. Vârful, cota maximă de atins, este tocmai pe la jumătatea traseului, fiind vorba de capitolul XX, intitulat Dobânda, expansiunea creditului şi crizele economice. Într-un anume sens, tot ce e înainte pregăteşte acest capitol; tot ce e după în mare măsură îl adnotează. De asemenea, şi efortul de lectură urmează acest calapod. Capitolele devin, generalizând puţin, tot mai grele până la acesta, pentru ca lectura celor de după să aibă în mare caracterul unei destinderi (relative, fireşte), sau a unei „coborâri”.

Dacă despre ştiinţa economică s-a spus că este „regina ştiinţelor sociale” (the queen of social sciences), despre teoria crizelor am putea spune, parafrazând, că este regina problemelor economice. Cel care este în măsură să articuleze explicaţia (nu simpla descriere factologică[15]) unei economii malformate, distorsionate, mâncate pe dinăuntru de cangrena falimentelor în masă, pesemne că stăpâneşte suficient de bine şi descrierea economiei sănătoase, ne-distorsionate în funcţionarea ei firească, şi evidenţierea cauzelor crizei, dar şi în ce direcţie se află soluţiile. Cu alte cuvinte, este un economist.

Fireşte că orice masiv montan are şi alte atracţii în afara vârfului de maximă altitudine. Iubitorii Munţilor Retezat apreciază nu doar vârful Peleaga, ci şi Retezat, Păpuşa, Bucura sau Judele. La fel, Acţiunea umană are şi multe alte „înălţimi”: unii poate vor fi cuceriţi de capitolul XV, Piaţa; alţii de XVII, Schimbul indirect, în care explică natura banilor şi problemelor monetare; şi iarăşi, alţii poate vor fi impresionaţi de capitolul XXVI, Imposibilitatea calculului economic în socialism. Chiar şi cei care nu sunt interesaţi în primul rând de axul central economic al cărţii şi vizează trasee mai lăturalnice, ca să spunem aşa, vor fi plăcut surprinşi să afle capitole precum XXXIII (Sindicalismul şi corporativismul), XXXIV (Economia războiului), sau XXXV (Principiul asistenţial versus principiul pieţei).

În cele ce urmează voi încheia acest mic îndreptar de lectură – şi odată cu el şi prefaţa – cu câteva atenţionări privind poziţia anumitor teme (şi implicit importanţa lor) în edificiul misesian tocmai pentru că acest lucru aruncă o lumină mai bună asupra întregului.

Praxeologia

Întâi de toate, cititorul Acţiunii umane trebuie să se obişnuiască cu un cuvânt nou, nu chiar creat de Mises, dar valorificat intens de el: praxeologie[16]. Prin aceasta el înţelege un întreg domeniu de cercetare, şi anume teoria generală a acţiunii umane sau ştiinţa acţiunii umane. Deşi în primele sale scrieri Mises încă mai spera sa poată recâştiga termenul de sociologie din utilizările în tradiţia iniţiată de Auguste Comte, la finalul anilor treizeci a cedat, constituindu-şi propriul vocabular ştiinţific. Marea problemă a paradigmei sociologice era dezideratul unei ştiinţe generale a acţiunii umane făcută pe calapodul fizicii – o fizică umană şi socială – cu metodele specifice ştiinţelor naturale. Or, cu acest gând Mises nu doar că nu s-a acomodat, ci a devenit unul din cei mai fervenţi critici ai pozitivismului empirist în ştiinţele sociale şi, bineînţeles, în economie.

Pe parcursul întregului tratat – dar cu maximă acribie în primele circa două sute de pagini de prolegomene epistemologice – cititorului şi studentului ideilor misesiene i se va reaminti că celula analitică de bază în ştiinţele sociale şi economie este acţiunea umană. Ea este „data ultimă”[17] a ştiinţelor umane, inclusiv economia. Omul acţionează. Adică foloseşte în mod conştient mijloace pentru a atinge scopuri. În măsura în care mijloacele sunt rare, se deschide discuţia economică. Atât de fundamental este acest adevăr luat ca punct de pornire încât însăşi negarea lui ar putea fi, în mod aproape ironic, calificată drept o acţiune[18]. Mai departe, toate conceptele economice importante (cost, profit, pierdere, producţie, consum, schimb, schimb indirect, mijloc de schimb, monedă, inflaţie, bun economic, bun de consum, factor de producţie sau bun de capital, acumulare de capital, creştere economică, creştere economică sănătoasă şi creştere economică nesănătoasă etc.) trebuie înţelese în termeni de acţiune umană, prin raportare la acţiunea umană. De exemplu, un obiect din realitate nu e numaidecât un bun în sens economic (sau o „resursă”), ci doar dacă este apreciat ca atare de către o persoană umană şi angrenat ca atare în contextul acţiunilor acesteia. Şi cum toate acestea se obţin prin „simplă reflecţie” la adevăruri de netăgăduit şi implicaţiile logice şi fireşti ale acestora, ne pomenim în mijlocul unei maniere apriori de a face ştiinţă (socială şi economică).

Abordarea praxeologică (cu corolarii precum individualismul metodologic[19] sau subiectivismul metodologic[20]) este grea de consecinţe şi implicaţii, întreaga carte fiind dovada vie a acestui lucru. Pe această linie, Acţiunea umană poate fi citită şi ca o critică mai mult sau mai puţin explicită la manierele rivale, cu diferite grade de suprapunere, de a aborda problemele economice: mecanicism (economia ca mecanism), empirism-pozitivist (economia ca ştiinţă experimentală), behaviorism (economia ca ştiinţă a comportamentului uman[21]), biologism (economia ca organism), abordarea matematică (economia ca obiect matematic cu diverse proprietăţi exploatabile analitic şi, eventual, practic; aici putem include şi aşa-numita „teoria a jocurilor”), psihologism (economia ca subspecie sau formă a psihologiei; că tot e vorba de scopuri, preferinţe, nevoi, subiect, subiectivism etc.), materialism sau tehnologism (economia ca studiu al materiei şi al anumitor proprietăţi intrinseci acesteia), eticism (economia ca formă de etică) etc.

De asemenea, abordarea praxeologică observă că dincolo de a fi homo faber, homo ludens, homo sapiens etc., omul este şi homo agens. Cu alte cuvinte, calitatea de a acţiona, de a utiliza conştient şi deliberat mijloace pentru a atinge scopuri, este o trăsătură esenţială a naturii umane[22]. Prin urmare abordarea devine una programatic realistă. Ştiinţa socială şi economică misesiană este despre oameni reali, în carne şi oase, nu despre ficţiuni precum homo oeconomicus sau oameni reduşi caricatural la statutul de funcţii de utilitate (cu proprietăţile x,y,z). Prim urmare, deşi va acorda o mare importanţă aşa-numitelor „constructe imaginare”, nu-şi va centra niciodată analiza pe acestea, ci le va folosi doar ca auxiliare, ca material de contrast, ca proptele analitice pentru scopuri strict limitate. Concomitent le va reproşa implicit membrilor născândului neoclasicism economic că-şi cheltuie energia în van studiind în amănunt tocmai aceste constructe imaginare (de exemplu: „echilibrul general”, „concurenţa pură şi perfectă”) uitând aproape complet de lumea reală cu dezechilibrele, erorile şi incertitudinea ei. De altfel, un lucru evident când se compară Acţiunea umană cu orice manual mainstream de economie al epocii Samuelson[23] este locul central ocupat de timp, incertitudine, rolul antreprenorului şi al banilor în prima, în opoziţia cu caracterul marginal şi artificial al acestor discuţii în cele din urmă.

Calculul economic

Nu este deloc întâmplător locul în care Mises aşază anumite discuţii, aşa cum este cea cu privire la calculul economic. Deja am menţionat mai sus câteva lucruri legate de aceasta. Din faptul că i se dedică o parte separată, care e plasată înainte oricăror discuţii economice substanţiale, se vede că Mises nu concepe înţelegerea economiei desprinsă de calcul economic. În teoria schimbului, a pieţei, a activităţii antreprenoriale, a banilor[24], a crizelor, a socialismului, a intervenţionismului etc., calculul economic e un fir roşu, conducător, care leagă discuţiile între ele şi care dă sens economiei în ansamblu. Din acest punct de vedere, Mises este primul economist care se emancipează decisiv de ceea ce el numea „ficţiunea barter” – sau economia complexă bazată pe barter. Practic toţi economiştii de până la el (şi majoritatea covârşitoare a celor de după) încă operează în această ficţiune. Anume că tainiţele ascunse ale economiei pot fi suficient de bine scoase la lumină contemplând o economie bazată pe barter din care calculul economic în termeni monetari lipseşte, introducerea ulterioară a „complicaţiei” numită bani nemodificând substanţial analiza. Probabil cea mai pernicioasă consecinţă a iluziei barterului complex[25] (după himera „reprezentării producţiei reale în masa monetară” şi iluzia posibilităţii managementului ştiinţific al cantităţii de bani din economie, ambele subîntinse de idealul problematic al banilor neutri[26]) este că nu facilitează deloc diferenţierea problemelor economice de cele tehnologice. Structura de producţie este coerentă economic numai în lumina unei constelaţii de preţuri monetare endogene procesului, indiferent câtă plauzibilitate ar putea avea ea în termeni tehnologici. O fabrică, o fermă, un complex imobiliar, o platformă industrială pot fi foarte bine inteligibile tehnologic, dar în acelaşi timp risipă colosală de resurse din punct de vedere economic. Fără conceptele misesiene de acţiune calculată, coerenţă calculaţională şi haos calculaţional nu pot fi înţelese nici economia modernă şi nici care-i până la urmă cauza fundamentală a prăbuşirii sistemelor socialiste, dincolo de sultanismul conducătorilor şi corupţia nomenclaturii, şocurile externe de tip preţul petrolului sau rambursarea integrală forţată a datoriei externe.

Avantajul comparativ

Una dintre cele mai surprinzătoare trăsături a cărţii este locul extrem de important pe care îl ocupă în economia ei argumentativă principiul avantajului comparativ sau, după cum l-a redenumit Mises cu intenţie generalizatoare, legea ricardiană a asocierii. Principiul este introdus devreme, la începutul părţii a doua (Acţiunea în societate), în capitolul VIII (Societatea umană). Mises nu îl consideră – ca Ricardo, poate – simplă dovadă irefutabilă a superiorităţii liberului schimb faţă de protecţionism în comerţul internaţional şi politica comercială, ci mult mai mult de atât. Legea asocierii descrie structura esenţială a vieţii sociale în virtutea căreia cooperarea socială paşnică este inteligibilă, fezabilă şi, mai ales, reciproc avantajoasă (superioară izolării şi autarhiei). Redat cât mai succint, principiul asocierii spune că există posibilitatea cooperării sociale chiar şi în situaţia în care una dintre părţi este inferioară din toate punctele de vedere (reversul medaliei fiind că cealaltă parte este superioară din toate punctele de vedere: tehnic, înzestrare cu talente, resurse, experienţă etc.). Şi anume, cel inferior trebuie să se specializeze în branşele în care inferioritatea sa este mai puţin pronunţată (ineficienţa sa este relativ mai mică – aici are avantaj comparativ, chiar dacă nu are nici un avantaj absolut), iar cel superior trebuie să se dedice sferelor productive în care superioritatea sa este mai pronunţată (eficienţa sa este relativ mai mare). Asocierea în aceste condiţii sporeşte productivitatea globală a eforturilor membrilor societăţii şi, implicit, şi partea care revine fiecăruia. Mises vede legea asocierii sau avantajul comparativ la lucru oriunde apar frânturi de societate umană – în familie, sat, oraş/polis, regiune, naţiune sau mapamond. Este principiul care subîntinde posibilitatea (nu necesitatea sau inevitabilitatea) marii societăţi umane (Great Society) în care oamenii se văd universal ca parteneri, şi nu ca adversari sau concurenţi ireductibili. Prin această discuţie Mises reuşeşte să sublinieze şi contrastul (nicidecum analogia sau identitatea) dintre competiţia biologică şi cea economică. Spre deosebire de prima, care are ca deznodământ dispariţia fizică a celui mai slab, cea de a doua nu face decât să-l plaseze în structura socială de producţie acolo unde are avantaje comparative. Iar avantaje comparative – tocmai aceasta este partea spectaculoasă ca implicaţie – oricine are, oricât ar fi de ineficient în termeni absoluţi. De asemenea, o altă manieră de a interpreta avantajul comparativ este tocmai opusul ideii că cei bogaţi se îmbogăţesc sărăcindu-i pe cei săraci, bogăţia primilor fiind cauza sărăciei ultimilor. Lucrurile stau chiar pe dos. Pe piaţa liberă, bogaţii nu se pot îmbogăţi (şi nu pot rămâne bogaţi) decât îmbogăţindu-i pe ceilalţi. Oricum, nu există o legătură necesară între bogăţia unora şi sărăcia altora[27]. Judiciozitatea resentimentului sau a invidiei este, şi din această perspectivă, cu atât mai şubredă.

Societatea, în concepţia misesiană, apare astfel ca marele mijloc prin care toţi îşi pot satisface mai bine propriile scopuri. Tema legii asocierii dublată de cea a calculului economic în termeni monetari care permit laolaltă formarea şi coordonarea structurilor sociale complexe fac din Mises, în termenii lui Joseph Salerno, un raţionalist social. Participarea omului în societate nu este doar naturală, firească ci e şi o opţiune raţională permanent reconfirmată pentru civilizaţie în detrimentul relativelor grade de barbarie[28]. De altfel, poate e potrivit la acest punct să amintim că primul titlu pe care Mises l-a avut în vedere pentru tratat a fost Cooperarea socială.

Geniul şi ascetul

Acţiunea umană rezervă cititorilor săi şi surprize absolute, dacă ne este îngăduită hiperbola. S-ar încadra aici consideraţiile misesiene referitoare la geniul creator şi ascet. Primul este văzut în lumină foarte favorabilă; cel de-al doilea cel mult ca o ciudăţenie indiferentă, dacă nu chiar ca o anomalie deranjantă.

Geniului creator Mises îi dedică un subcapitol, în finalul primei părţi a tratatului, şi de asemenea îl pomeneşte în câteva rânduri şi contexte (după cum se poate vedea şi din index). Problema pare să îl preocupe deoarece găseşte conceptul de geniu ca foarte intuitiv, şi ca descriind un fenomen de netăgăduit care apare în societatea umană (chiar dacă relativ rar). De asemenea, i se pare că geniul contribuie prin creativitatea sa la dezvoltarea civilizaţiei umane. Pe alocuri, modul de exprimare al lui Mises în acest context capătă accente atipice pentru el, geniul fiind „un dar gratuit al destinului”. În sens tehnic, însă, conceptul îi ridică probleme deoarece nu poate fi încadrat în teoria producţiei şi distribuţiei. Creaţia genială nu este simplu muncă (deci nici remunerabilă cu vreun fel de salariu sau rentă de genialitate) şi nici nu poate fi clasificată sec ca formă de producţie. Are, implicit, statutul unei excepţii în teoria producţiei, fiind în sine „o dată ultimă” (ca să folosim limbajul lui Mises). Dar acest lucru echivalează cu a admite că organizarea în regim de piaţă liberă beneficiază de ceva din afara pieţei libere – genialitatea creativă – şi neîncadrabil ca atare în categoriile pieţei libere. Mai mult, această contribuţie cumva din afara pieţei este responsabilă pentru mari deschideri de drumuri şi inovaţii, potenţând prin aceasta piaţa, deşi piaţa în sine nu e în stare sau în măsură să evalueze acest sprijin ca atare, internalizându-l, remunerându-l, producându-l, dezvoltându-l sau investind în el. Mises aici atinge o discuţie pe care nu o poartă ca atare până la capăt, anume: dacă există un astfel de factor din afara sferei pieţei libere, dar care are o contribuţie crucială la bunul mers al acesteia, oare e singurul?

Se vede imediat că discuţia e relevantă şi că nu poate fi evitată când ne îndreptăm atenţia asupra celeilalte categorii surpriză la care Mises se referă adesea, dar pe care n-o vede într-o lumină la fel de bună: asceţii. Nici asceţii nu pot fi încadraţi direct şi sec în diviziunea muncii, deoarece demersul lor este tocmai unul al fugii de lume şi de lumesc. Principiul lor nu este încadrarea în societate pe baza avantajului comparativ ci ieşirea din societate pentru a putea duce lupta pentru virtute şi mântuire personală pe un teren mai favorabil[29]. Pentru Mises asceţii (consecvenţi) sunt problematici tocmai în ideea că pentru ei beneficiile diviziunii sociale extinse a muncii nu sunt suficient de atractive. Restul oamenilor vor, cum spune el, bogăţie mai degrabă decât sărăcie, sănătate mai degrabă decât boală, etc. Adică ceea ce vrea „tot omul”. Acest „ceea ce vrea tot omul” îi permite lui Mises să confere ideii liberale un grad maxim de generalitate. Mai mult, acest grad de generalitate i-ar permite să prezinte idealul societăţii liberale bazată pe un sistem capitalist de piaţă liberă nu printr-o judecată de valoare („trebuie să adoptă acest sistem”), ci printr-una de tip „dacă… atunci”, aproape epurată de orice considerente normative: dacă toată lumea vrea mai multe bunuri şi nu mai puţine, sănătate şi nu boală, prosperitate şi nu sărăcie etc., atunci mijlocul adecvat pentru atingerea acestui scop general este economia capitalistă de piaţă liberă bazată pe proprietatea privată şi diviziunea extinsă a muncii. Această abordare, în măsura în care ar fi corectă, ar permite evitarea discuţiilor mai grele de natură metafizică, etică, teologică etc. şi ar fi cumva cea mai economicoasă formulă de facilitare a cooperării sociale.

Or, tocmai asta fac asceţii. Nu vor ceea ce vrea tot omul. Vor sărăcie de bună voie, de pildă[30]. Existenţa lor îi relevă lui Mises că totuşi, inferenţa sa cu privire la oportunitatea pieţei libere capitaliste este dependentă de cel puţin o judecată de valoare („nu e bine să ne dorim ce-şi doresc asceţii”), ceea ce-l face să se simtă inconfortabil. Ezită între a-i clasa resemnat în categoria minorităţilor irelevante practic şi a-i considera cazuri patologice. Ce face discuţia cu atât mai interesantă este că exact aceeaşi extraneitate în raport cu piaţa îi convine în cazul geniului şi-l deranjează în cazul ascetului. Cert este, totuşi, că Mises are puterea şi onestitatea intelectuală şi umană de a aborda aceste probleme şi de a nu le băga sub preş. Asta dă o dată în plus valoare tratatului, care nu e nici pe departe o litanie dogmatică, cum acuză mulţi, mai ales din cei care nu l-au citit, ci un efort autentic al unui gânditor care, dacă putem spune astfel, joacă tare cu toate cărţile la vedere.

În încheiere aş reitera un gând deja vechi pentru mine. A citi Acţiunea umană cu simţul răspunderii echivalează cel puţin cu un an întreg de facultate de economie (sau de ştiinţe sociale)[31]. Cartea oferă de toate, de la conţinutul efectiv şi faptul că trece în revistă cam toate problemele economice importante, la faptul că are organizare arhitectonică şi că elementele formează un tot unitar inteligibil. De asemenea, o proprietate a acestei cărţi deja verificată în numeroasele seminarii care s-au bazat pe parcurgerea şi studierea ei, este aceea de a fi formativă. Poate e cel mai bun loc aici să spunem – aşa cum Mises însuşi spunea despre lectura Principiilor de economie a lui Carl Menger – că lectura Acţiunii umane va face din cititor – între multe altele – un economist.[32]


[1] Relatările existente o arată pe mama sa, Adele, ca fiind o femeie puternică şi excepţională. De asemenea, unul dintre fraţii lui Mises, Richard von Mises (un al treilea frate, Karl, n-a trăit prea mult) a ajuns la rândul lui mare savant şi inovator în domeniul matematicii, în special teoria probabilităţilor, dar şi în domenii aplicate, precum teoria zborului. Vezi Hülsmann, Jörg Guido, Mises. The Last Knight of Liberalism, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007, de care ne-am folosit ca material de bază pentru realizarea acestei scurte biografii misesiene.

[2] Ca detaliu de biografie intelectuală, Mises spune despre sine în memorii: „when I entered the university, I […] was a thorough statist (când am intrat la universitate, eram etatist până în măduva oaselor)” (Hülsmann, Last Knight…, p. 79).

[3] Cu întrerupere pe perioada cât a activat în armata austro-ungară în timpul primului război mondial. Căpitan de artilerie, Mises a participat în focul luptelor fiind chiar rănit destul de grav. A luptat şi pe frontul românesc, ajungând până la Bucureşti. Povestea pe larg, în biografia amintită a lui Hülsmann, pp. 257 şi urm.

[4] Probabil cea mai bună introducere la temele misesiene rămâne Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor a lui Murray N. Rothbard, disponibilă ca postfaţă în Ludwig von Mises, Economia în 7 lecţii. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine, Institutul Ludwig von Mises – România, 2010. De asemenea, un material în română care tratează pe larg temele misesiene, cu referire specială la cele din Acţiunea umană este şi Mihai-Vladimir Topan, Biblia economică a omului civilizat. Un comentariu la „Acţiunea umană” de Ludwig von Mises, Institutul Ludwig von Mises – România, 2017.

[5] După părerea lui J.G. Hülsmann, care cel mai probabil este şi cea corectă, traducere mai riguroasă a titlului ar fi Teoria banilor şi a mijloacelor fiduciare, deoarece tocmai conceptualizarea mijloacelor fiduciare – ca substitute monetare fără acoperite în monedă propriu zisă cu efecte economice importate – este una din contribuţiile cele mai importante ale cărţii. Pe linia acestui concept, lucrarea este de pionierat şi prin aceea că schiţează teoria a crizelor.

[6] Joseph Salerno spune undeva că importanţa scrierii acestui tratat nu trebuie subestimată. Practic a făcut cu putinţă menţinerea şcolii austriece şi renaşterea ei după război. Poate tocmai pentru că nu a scris un tratat comparabil, nu a lăsat în urma sa o şcoală F.A. Hayek, de pildă.

[7] Această formulă de sintetizare a concepţiei misesiene, ultra esenţializată dar totuşi extrem de fidelă, am auzit-o prima dată la Cristian Comănescu, traducătorul Acţiunii umane în limba română, membru fondator şi primul preşedinte al Institutului Ludwig von Mises - România.

[8] Fără a putea face o distincţie precisă, economiile devin complexe pe măsură ce se generalizează utilizarea monedei. Până ce participanţii la proces nu resimt calculul monetar ca indispensabil pentru a se ghida în interiorul economiei am putea spune că economia este încă suficient de simplă (gen o gospodărie rurală, o latifundie cvasi-autosuficientă, un sat, o mănăstire etc.). Problema (distincţiei economie simplă versus economie complexă) este atinsă de David Gordon într-un articol, parte a unei dezbateri cu Bryan Caplan, intitulat Must Economies Be Rational?, Mises Review 10, Nr. 3 (Toamna, 2004), disponibil on-line https://mises.org/library/socialism-really-%E2%80%98impossible%E2%80%99-bryan-caplan.

[9] Cum sugestiv spune Mises, la pag. 274: „Într-o societate de piaţă direcţionarea tuturor activităţilor economice cade în sarcina antreprenorilor. Ei sunt cei ce controlează producţia. Ei pilotează şi cârmesc vasul. Un observator superficial ar putea crede că ei deţin supremaţia. Dar lucrurile nu stau astfel. Ei trebuie să asculte necondiţionat de ordinele căpitanului. Iar căpitan este consumatorul. Nici antreprenorii, nici fermierii, nici capitaliştii nu determină ce anume trebuie produs. Decizia asta o iau consumatorii. Dacă un om de afaceri nu ascultă cu stricteţe de ordinele publicului, aşa cum îi sunt ele transmise prin structura preţurilor de piaţă, el suferă pierderi, ajunge la faliment şi este astfel îndepărtat din poziţia eminentă de cârmaci. El va fi înlocuit de alte persoane, care s-au dovedit mai capabile de a satisface cererea consumatorilor”.

[10] Ajuns la o vârstă venerabilă să vadă ascensiunea „teoriei creşterii economice” Mises deplângea regresul analitic pe care îl consfinţea această „nouă ramură”. Înlocuia biologizant şi prin epurarea economiei de factorul intenţional uman (deci esenţa, omul în acţiune, întreprinzătorul) vechea teorie a capitalului (care s-a cam pierdut) în care acumularea de capital („creşterea”) era o chestiune evident inteligibilă doar praxeologic (în termeni de acţiune umană, în speţă de amânare a consumului prezent, deci economisire şi investire, toate acestea privite iarăşi antreprenorial, nu mecanic, şi nici în comode presupoziţii de certitudine)

[11] Inflaţia simplă ar fi creşterea artificială a masei monetare (prin substitute monetare fără acoperire în monedă propriu-zisă în context cu monedă marfă; orice expansiune a masei monetare în context de monedă fiat sau decret) injectată direct în economie. Banii noi pătrund într-un loc anume în economie şi urmează un traseu anume, revoluţionând observabil structura de preţuri de regulă în sus („creşterea generalizată a preţurilor”), lucru perceput ca erodare a puterii de cumpărare a unităţii monetare. De asemenea, cum preţurile nu cresc toate în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură (banii nu sunt neutri, va zice Mises) are loc concomitent şi un proces de redistribuţie (efectele Cantillon) dinspre cei care primesc noii bani ultimii (sau nu-i mai primesc deloc) dar se confruntă cu preţuri crescute (deci sărăcesc), către cei care-i primesc primii şi care s-au confruntat cu preţurile vechi, încă „necrescute” (şi care câştigă).

[12] Acest lucru este posibil deoarece sistemele bancare moderne operează cu aşa-numitele rezerve fracţionare, adică nu fac diferenţa netă între depozite şi credite, adică între banii pe care deponenţii ar dori să-i considere ca fiind permanent la dispoziţia lor şi cei pe care îi tratează ca pe un împrumut pe termen ferm dat băncii (contra unei dobânzi atractive) şi care nu ar mai trebui consideraţi ca făcând parte din disponibilităţile lor monetare curente (cash balance). Un alt mod de a spune acelaşi lucru: dacă operează cu rezerve fracţionare, băncile pot da cu împrumut mai mult decât permit economisirile populaţiei (inclusiv ale lor, dacă e vorba de capitalul propriu), devenind prin însăşi modul lor de funcţionare atât creatori de masă monetară, cât şi – cel puţi la fel de grav – creatori de credit practic „din nimic”.

[13] Discountul pe care, ceteris paribus, bunurile viitoare îl fac faţă de bunurile prezente de aceeaşi cantitate şi calitate.

[14] A se vedea Adler, Mortimer J. şi Van Doren, Charles, Cum se citeşte o carte. Ghidul clasic pentru o lectură inteligentă, Editura Paralela 45, 2017.

[15] Am în vedere aici reportaje despre diversele crize care, sub aparenţa detaliului istoric atent şi a caracterului comprehensiv (şi totodată pretins ştiinţific şi obiectiv), spun până la urmă o naivă poveste în care, de exemplu, preţul acţiunilor (sau al imobiliarelor) a crescut şi a tot crescut (spre euforia tuturor) până când la un moment dat n-a mai crescut, ba chiar a început să scadă, şi a tot scăzut (spre disperarea tuturor). Şi asta fără a oferi nicăieri un răspuns la întrebarea de ce s-au petrecut lucrurile tocmai astfel.

[16] Mises îl creditează pe Espinas cu crearea sau prima utilizare a termenului. De asemenea, e de reţinut că praxeologia misesiană nu e totuna cu ideea de praxiologie care se mai utilizează în contexte – şi pe filiere – marxiste.

[17] „Dată ultimă” dacă avem în vedere imposibilitatea de a reduce fenomenul acţiunii umane la alte fenomene mai fundamentale, dacă putem spune aşa, în termenii cărora acţiunea însăşi ar putea fi mai bine explicată, analizată şi înţeleasă ca fenomen compus şi derivat. Dacă privim acţiunea umană cumva invers, în sensul de axiomă, de punct arhimedic de ancorare a întregului edificiu al ştiinţelor sociale, inclusiv economia, atunci ea ar putea fi numită „dată primă”.

[18] Şi aici tocmai l-am regăsit pe Mises apărându-şi axioma la fel cum Aristotel îşi apără axiomele logicii. Anume punctând că anumite propoziţii, enunţuri, adevăruri sunt în aşa măsură de neocolit încât chiar şi negaţia lor le presupune ca adevărate, ceea ce face negaţia incoerentă.

[19] Doar indivizii umani acţionează ca atare, şi nu grupurile. Grupurile acţionează numai prin intermediul indivizilor care le compun.

[20] Valoarea bunurilor economice (cea economică, relevantă pentru explicarea formării preţurilor) nu este obiectivă şi nu există separat ca atare, ci numai prin prisma preferinţelor subiecţilor umani. Preferinţele subiective ale oamenilor conferă valoare bunurilor.

[21] Este un proiect în sine a urmări în ce fel acţiunea (action) misesiană este un concept diferit de cel de comportament (behavior) din paradigma economiei comportamentale, la modă în prezent şi prin prisma premiului Nobel (mai bine zis al Băncii Centrale a Suediei) pentru economie conferit recent (2017) lui Richard Thaler. În speţă, ideea de behavior este aplicabilă atât oamenilor, cât şi păsărilor, bacteriilor, cometelor sau gazelor şi ştiinţa care studiază „comportamentele” acestor entităţi este principial metodologic monistă (aceeaşi unică metodă „ştiinţifică” se utilizează în toate ştiinţele; de aici şi observabila sinergie „economie comportamentală – economie experimentală”), pe când cea de action a lui Mises este specific umană, implicând un dualism metodologic în virtutea căruia ştiinţele sociale sau ale omului necesită metode categorial diferite de ştiinţele naturale sau ale universului exterior non-uman.

[22] Deşi Mises ar avea rezerve faţă de această exprimare, fiind mai degrabă un sceptic atât în privinţa esenţialismului cât şi a naturalismului. E drept că scepticismul pare mai mult declarativ decât pus efectiv în aplicare, dar rămâne o discuţie în sine dacă referinţele aprobative la Freud, Bergson sau Mandeville nu se coroborează cu acesta (scepticismul privind natura umană), totuşi.

[23] Pe care îl avem aici în vedere ca autor al formei clasice a manualelor moderne de economie prin celebrul său Economics (prima ediţie 1948).

[24] Deşi când vorbeşte de calcul economic Mises are în vedere întotdeauna calculul monetar sau în termeni monetari, introduce conceptul de calcul înaintea celui de monedă. Acest lucru în sine ranforsează ideea importanţei pe care el o acordă conceptului.

[25] Ideea că poate exista o economie complexă bazată, pe diviziunea extinsă a muncii, dar în acelaşi timp care să funcţioneze strict prin schimburi directe, bun contra bun, fără bani.

[26] Moneda neutră ar fi, pe scurt, aceea care, crescându-i-se cantitatea (sau masa monetară), ar duce la o creştere simultană a tuturor preţurilor în aceeaşi măsură. De pildă, o dublare a cantităţii de bani ar duce la dublarea imediată şi concomitentă a tuturor preţurilor. Ideea de neutralitate vine din faptul că dacă lucrurile s-ar întâmpla realmente astfel, variabilele „nominale” ar lăsa practic neatinse variabilele „reale”, fără a influenţa consumul, structura producţiei şi alocarea factorilor de producţie.

[27] Bineînţeles, o legătură particulară poate oricând apărea. Furtul, jaful, exproprierea este oricând posibilă şi în aceste cazuri agresorul se îmbogăţeşte (relativ) pe seama victimei.

[28] Evident, reversul este opţiunea – din greşeală sau convingere – pentru opusul civilizaţiei.

[29] Mises pare să opereze cu o viziune extremă a ascetismului, întruchipată de o anumită secta jainistă pentru care obiectivul este punerea în surdină a tuturor caracteristicilor umane ca atare, respingerea vieţii, depersonalizarea, reificarea. Dacă-i acceptăm cadrul, consideraţiile lui sunt mai tari şi mai relevante, însă se poate răspunde că au aplicabilitatea foarte limitată, şi că marile tradiţii ascetice (precum cea creştină) nu satisfac descrierea propusă şi ar trebui abordate diferit.

[30] Văzută ca virtute în creştinismul ortodox, de pildă. Mises pare să nu cunoască adecvat această tradiţie, considerându-l ca exponent valid („eminent”) pe Nikolai Berdiaev.

[31] Asta fără să însemne că n-ar fi de interes pentru nespecialişti, ci dimpotrivă, deoarece nu e marcată de tarele duhului contemporan „academic” – cuvânt care a ajuns să însemne „irelevant” sau „neimportant”.

[32] Două lucrări utile în mai buna parcurgere şi înţelegere a tratatului misesian sunt Greaves, Percy L., Mises Made Easier: A Glossary for Ludwig von Mises’ Human Action, Free Market Books, 1974 (inclus în volumul al patrulea al ediţiei Liberty Fund a Human Action, disponibilă on-line) şi Murphy, Robert P. & Gabriel, Amadeus, Study Guide to “Human Action. A Treatise on Economics”, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2008 (disponibil şi acesta on-line pe site-ul institutului).


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)