13. Conservare, ecologie şi creştere

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Nemulţumiri ale socialiştilor

Intelectualii socialişti sunt adesea un grup uimitor. În ultimele 3 sau 4 decenii, un timp nu prea îndelungat pentru istoria umanităţii, au împrăştiat, asemenea unor dervişi în dansul lor ameţitor, o serie de nemulţumiri furioase împotriva capitalismului de piaţă liberă. Este curios, însă, că fiecare din aceste plângeri a intrat în contradicţie cu una sau mai multe din cele precedente. Dar contradicţiile nu par să-i încetinească pe socialişti sau să le mai taie din irascibilitate – chiar dacă, adesea, aceeaşi socialişti alternează rapid pe poziţii diametral opuse. Iar aceste răzgândiri nu par să le ştirbească vreun pic din îndreptăţire sau din încrederea în propriile păreri.

Să luăm în consideraţie lista ultimelor decenii:

1. La finalul anilor 1930 şi începutul anilor 1940, intelectualii socialişti trăseseră concluzia că „stagnarea seculară” era boala fatală a capitalismului. O stagnare impusă de încetinirea creşterii populaţiei, de dizolvarea vechii frontiere vestice şi de presupunerea că nu mai era posibilă vreo invenţie. Toate acestea aduceau eterna stagnare, şomajul permanent al maselor şi deci nevoia de socialism sau de riguroasă planificare statală, pentru a înlocui capitalismul pieţei libere. Toate acestea, în pragul celui mai mare avânt din istoria Americii.

2. În timpul anilor 1950, în ciuda marelui boom american postbelic, intelectualii de stânga au tot ridicat ştacheta; atunci a intrat în scenă cultul „creşterii economice”. Sigur, capitalismul creştea, dar nu o făcea destul de repede. Prin urmare, capitalismul pieţei libere trebuia abandonat, iar socialismul sau intervenţia guvernamentală trebuia să preia frâiele şi să dea pinteni economiei, să stimuleze investiţiile şi să oblige la mai multă economisire pentru a maximiza rata creşterii, chiar dacă lumea nu dorea să crească atât de repede. Economiştii conservatori, precum Colin Clark, au atacat acest program liberal şi l-au numit „cultul creşterii”.

3. John Kenneth Galbraith şi-a făcut subit apariţia pe scena stângii, cu bestsellerul The Affluent Society, în 1958. Şi, la fel de subit, intelectualii socialişti şi-au inversat verdictele. Problema capitalismului, se vădea acum, era că a crescut prea mult; nu mai sufeream de stagnare, ci de prea mult bine, iar omul îşi pierduse spiritualitatea printre supermarketuri şi aripile fanteziste de la spatele maşinilor. Era, deci, necesar ca statul să ia frâiele – fie prin intervenţie masivă, fie chiar prin socialism – şi să îi taxeze puternic pe consumatori pentru a le reduce îmbelşugarea sfruntată.

4. Cultul abundenţei excesive a trecut şi el, fiind înlocuit de o grijă contradictorie a sărăciei, stimulată de cartea lui Michael Harrington, The Other America, din 1962. Brusc, problema Americii nu mai era abundenţa, ci sărăcia crescândă şi apăsătoare – iar soluţia era, din nou, ca statul să preia frâiele, să facă planuri ample şi să îi impoziteze pe cei bogaţi pentru a-i ridica pe cei săraci. Aşa că am purtat, pentru câţiva ani, Războiul Contra Sărăciei.

5. Stagnarea; creşterea deficitară; supra-abundenţa; supra-sărăcia; modele intelectuale se perindau mai ceva ca stilurile vestimentare ale femeilor. Apoi, în 1964, efemerul (din fericire) Comitet Ad-Hoc al Triplei Revoluţii şi-a publicat pe atunci faimosul manifest care ne-a întors, pe noi şi pe intelectualii de stânga, înapoi la punctul de pornire. Timp de doi sau trei ani frenetici ne-am pricopsit cu ideea că problema Americii nu era stagnarea ci tocmai inversul ei: în foarte puţini ani urma ca toate capacităţile de producţie ale Americii să fie automatizate şi dotate cu mijloace cibernetice, veniturile şi producţia urmau să fie enorme şi supra-abundente, dar toţi vor deveni şomeri prin automatizare. Din nou, capitalismul pieţei libere va fi dus la şomaj permanent, care nu putea fi remediat – aţi ghicit! – decât prin intervenţia masivă a statului sau direct prin instituirea socialismului. Timp de câţiva ani, la mijlocul deceniului 1960, am suferit de ceea ce s-a numit, pe bună dreptate, „Isteria automatizării”[1]

6. La sfârşitul anilor 1960 era clar pentru toată lumea că isteriile automatizării se dovediseră a fi complet greşite, că automatizarea nu avea un ritm mai rapid decât vechea „mecanizare” şi că, de fapt, recesiunea din 1969 cauza o diminuare a ratei de creştere a productivităţii; ne aflăm acum în cea de-a 7-a fază a schimbărilor de direcţie a gândirii economice de stânga.

7. Abundenţa este din nou excesivă şi, în numele conservării, ecologiei şi rarităţii crescânde a resurselor, capitalismul pieţei libere creşte prea mult. Planificarea de stat, sau socialismul, trebuie – bineînţeles – să preia frâiele pentru a stopa urcarea şi a crea o societate şi o economie cu creştere zero, pentru a evita creşterea negativă sau regresul, cândva, peste un timp! Suntem acum, din nou într-o poziţie super-galbraithiană, căreia i-a fost adăugat un jargon ştiinţific despre efluenţi, ecologie şi „pământul rachetă”, alături de un asalt atroce asupra tehnologiei – pe motiv că este o forţă malefică a poluării. Capitalismul a adus tehnologie, creştere – inclusiv creştere a populaţiei, a industrializării şi a poluării – iar statul are chemarea de a interveni pentru a eradica aceste rele.

De fapt, nu este deloc greu să întâlneşti acum una şi aceeaşi persoană care se situează contradictoriu pe o combinaţie a poziţiilor 5 şi 7, susţinând în acelaşi timp că (a) trăim într-o epocă „post-raritate” în care nu mai avem nevoie de proprietatea privată, de capitalism, sau de stimulente materiale pentru a produce; şi (b) că lăcomia capitalistă ne epuizează resursele şi ne duce în pragul unei iminente penurii mondiale. Răspunsul stângist pentru ambele, de fapt pentru toate aceste probleme, se dovedeşte a fi, bineînţeles, acelaşi: socialism sau planificare statală în locul capitalismului de piaţă liberă. Marele economist Joseph Schumpeter a sintetizat încă de acum o generaţie întreaga atitudine mizerabilă a intelectualilor socialişti:

„Capitalismul stă la procesul său în faţa unor judecători care au condamnarea la moarte în buzunar. Ei o vor da indiferent ce apărare vor auzi; singurul succes pe care-l poate produce o apărare victorioasă e doar o schimbare a sentinţei”[2]

Şi astfel, acuzele, sentinţele, se pot schimba şi pot contrazice acuzele anterioare – dar răspunsul este întotdeauna şi ad nauseam acelaşi.

Atacul asupra tehnologiei şi creşterii

Se vede de la o poştă că moda atacării creşterii şi abundenţei este adoptată de stângişti satisfăcuţi din straturile superioare ale societăţii, cu un stil de viaţă confortabil. Bucurându-se de un confort material şi de un stil de viaţă pe care nu-l visau nici chiar cei mai bogaţi oameni din trecut, acestor socialişti le vine uşor să strâmbe din nas la auzul cuvântului „materialism” şi să pledeze pentru o îngheţare totală a avansului economic.[3] Pentru masele care trăiesc la nivel mondial în sărăcie lucie, o astfel de pledoarie pentru încetarea creşterii este de-a dreptul obscenă; dar nici chiar în Statele Unite nu sunt prea multe dovezi de saţietate şi super-abundenţă. Nici înşişi stângiştii din eşaloanele superioare nu s-au remarcat prin arderea colectivă a cecurilor salariale ca dovadă a contribuţiei lor la lupta împotriva „materialismului” şi abundenţei.

Atacul răspândit asupra tehnologiei este şi mai iresponsabil. Dacă tehnologia ar suferi un regres până la nivelul „tribal” şi cel al erei preindustriale, rezultatul ar fi înfometarea colectivă şi moartea la scară universală. Marea majoritate a populaţiei de pe glob nu poate supravieţui în lipsa tehnologiei şi industriei moderne. Continentul nord-american putea susţine, în perioada precolumbiană, în jur de 1 milion de indieni, care trăiau cu toţii la un nivel de subzistenţă. Acum, poate susţine câteva sute de milioane de oameni şi toţi au un nivel de trai infinit mai mare – iar aceasta se datorează tehnologiei şi industriei moderne. Dacă le suprimăm, vom suprima şi oamenii. Nu e vorbă, fanaticii noştri anti-populaţionişti ar primi bucuroşi o astfel de „soluţie” pentru problema populaţiei, dar pentru marea noastră majoritate aceasta ar fi de fapt o draconică „soluţie finală”.

Atacul iresponsabil asupra tehnologiei face parte din panoplia contradicţiilor socialiste: vine din partea aceloraşi intelectuali de stânga care, acum vreo 30 de ani, denunţau capitalismul pentru că nu punea tehnologia cu totul în slujba planificării de stat şi cereau ca o elită „tehnocratică” să impună un regim absolutist. Şi totuşi, aceiaşi intelectuali care tânjeau nu demult după o dictatură tehnocratică asupra tuturor aspectelor vieţii noastre, încearcă acum să ne văduvească de fructele vitale ale tehnologiei înseşi.

Totuşi, diferitele faze contradictorii ale gândirii stângiste nu se sting niciodată complet; mulţi dintre aceiaşi anti-tehnologişti, poziţionându-se la 180 de grade faţă de isteria automatizării, prezic în acelaşi timp că de acum vom avea stagnare tehnologică. Văd un viitor sumbru al omenirii, plecând de la premisa că tehnologia va stagna, în loc să continue să se îmbunătăţească şi să accelereze. Aceasta este tehnica previziunilor pseudoştiinţifice ale mult lăudatului Raport al Clubului de la Roma, o grupare anti-dezvoltare. Passell, Roberts şi Ross, în critica pe care au adus-o raportului, observă: „Dacă ar fi constrânse companiile telefonice să folosească tehnologia de la începutul secolului [XX – n. tr.] 20 de milioane de operatoare ar fi necesare pentru a face faţă volumului actual de apeluri”. Sau, după cum a spus editorul britanic Norman Macrae, „o extrapolare a tendinţelor din anii 1880 ar înfăţişa oraşele de azi îngropate în balegă de cal”.[4] Sau, mai departe:

„Cu toate că modelul echipei [Clubului de la Roma] lucrează cu ipoteza creşterii exponenţiale pentru nevoile industriale şi agricole, pune limite arbitrare, ne-exponenţiale, progresului tehnic care ar putea soluţiona aceste nevoi. …

Thomas Malthus a susţinut ceva similar acum două sute de ani, fără ajutorul computerelor. … Malthus a argumentat că oamenii tind să se înmulţească exponenţial, pe când sursele de mâncare vor creşte în cel mai bun caz într-un cu o rată constantă. Anticipa că foametea şi războiul vor re-corecta periodic această balanţă. …

Dar nu există vreun criteriu anume, în afară de miopie, pe care să se poată baza această speculaţie. Malthus era în eroare; capacitatea de producţie alimentară a ţinut pasul cu populaţia. Cu toate că nu putem avea siguranţa progresului tehnologic, acesta nu pare să încetinească. Cele mai bune estimări econometrice sugerează că, de fapt, creşte exponenţial.”[5]

Avem nevoie de mai multă creştere economică, nu de mai puţină; de tehnologie mai multă şi mai bună, nu de tentativa absurdă şi imposibilă de a abandona tehnologia şi a ne întoarce la tribul primitiv. Tehnologia mai bună şi investiţiile mai mari în capital vor duce la niveluri de trai mai ridicate pentru toată lumea şi vor oferi atât un confort material mai mare, cât şi timpul liber pentru urmărirea laturii „spirituale” a vieţii. De prea puţină cultură sau civilizaţie se pot bucura cei care trebuie să lucreze multe ore pentru a duce un trai de subzistenţă. Problema reală este căpuşarea investirii productive a capitalului prin taxe, restricţii şi contracte guvernamentale cu care se risipesc banii publici, inclusiv pe proiecte falimentare din domeniul militar sau spaţial. Mai mult, oamenii de ştiinţă şi inginerii, care sunt o resursă tehnică preţioasă, sunt din ce în ce mai intens deturnaţi către stat, în loc să folosească producţiei de bunuri de consum „civile”. Avem nevoie ca statul să se dea la o parte, să-şi înlăture incubul taxării şi cheltuielilor din economie şi să permită ca resursele productive şi tehnice să fie din nou direcţionate pe de-a-ntregul către creşterea bunăstării maselor de consumatori. Ne trebuie creştere, niveluri de trai mai înalte şi tehnologia şi înzestrarea cu bunuri de capital care satisfac nevoile şi cerinţele consumatorilor; dar nu putem obţine aceste lucruri decât înlăturând incubul etatismului şi permiţând energiilor tuturor oamenilor să se exprime liber în economia pieţei libere. Avem nevoie de o creştere economică şi tehnologică naturală, care să izvorască, aşa cum a arătat Jane Jacobs, din economia pieţei libere, nu din distorsiunile şi risipa impuse economiei mondiale de stimularea socialistă forţată a anilor 1950. Pe scurt, avem nevoie de o economie de piaţă, autentic liberală.

Conservarea resurselor

Aşa cum am menţionat, aceiaşi socialişti care susţin că am intrat în era „post-rarităţii” şi nu mai avem nevoie de creştere economică se află în avangarda mişcării care acuză „lăcomia capitalistă” pentru distrugerea resurselor noastre naturale rare. Profeţii sumbri de la Clubul Romei, de exemplu, prin simpla extrapolare a utilizării actuale a resurselor, prezic cu nonşalanţă epuizarea unor materii prime vitale în următorii 40 de ani. Dar astfel de predicţii cu pretenţii de certitudine – şi complet false – despre epuizarea materiilor prime s-au făcut de nenumărate ori în ultimele secole.

Lucrul pe care l-au trecut cu vederea falşii profeţi este rolul vital al mecanismului pieţei libere în conservarea şi înmulţirea resurselor naturale. Să analizăm, de exemplu, o mină tipică de cupru. De ce nu a fost epuizat de mult minereul de cupru prin cerinţele inexorabile ale civilizaţiei noastre industriale? Când este descoperit şi dat în exploatare un filon de cupru, de ce nu extrag minerii tot minereul imediat; de ce conservă, în schimb, mina, o extind şi extrag cuprul gradual, an de an? Pentru că proprietarii minei înţeleg că dacă îşi triplează, de exemplu, producţia din acest an, se prea poate să-şi tripleze veniturile anuale, dar vor şi epuiza mina şi, deci, veniturile viitoare pe care ar putea să le obţină din ea. Pe piaţă, această pierdere a veniturilor viitoare este reflectată imediat în valoarea monetară – preţul – minei. Această valoare monetară – reflectată în preţul de vânzare al minei şi mai departe în cel al acţiunilor individuale ca titluri fracţionare de proprietate asupra ei – este bazată pe anticiparea veniturilor viitoare care pot fi obţinute din producţia cuprului; orice epuizare a unor părţi din mină va diminua, aşadar, valoarea minei şi preţul acţiunilor sale. Fiecare proprietar de mină are, deci, de pus în balanţă avantajele veniturilor imediate din producţia de cupru şi pierderea „valorii de capital” a minei ca întreg, adică pierderea valorii acţiunilor sale.

Deciziile proprietarilor minei sunt determinate de anticiparea producţiei şi cererii viitoare, ratele dobânzii existente şi viitoare etc. Să presupunem, de exemplu, că se preconizează ca un nou material sintetic să înlocuiască cuprul în câţiva ani. În acest caz, proprietarii minelor de cupru se vor grăbi să producă mai mult cupru acum, când are valoare mai mare şi să păstreze mai puţin pe viitor, când va avea o valoare mai mică – în felul acesta aducând beneficii consumatorilor şi întregii economii prin producţia de cupru acum, când e nevoie mai mare. Dar, pe de altă parte, dacă se preconizează o penurie de cupru în viitor, proprietarii de mine vor produce mai puţin acum şi vor aştepta să producă mai mult în viitor, când preţurile cuprului vor fi mai mari – astfel aducând beneficii societăţii prin producţia mai mare în viitor, când nevoile vor fi mai intense. Aşadar, putem vedea că economia de piaţă are un minunat mecanism integrat, prin care deciziile proprietarilor de resurse, de balansare a producţiei prezente cu cea viitoare, vor aduce beneficii nu doar pentru veniturile şi averea lor, ci şi pentru masele de consumatori şi pentru întreaga economie.

Dar mecanismul pieţei libere înseamnă mult mai mult de atât: să presupunem că se anticipează acum o viitoare penurie de cupru. Rezultatul e că mai mult cupru va fi păstrat acum şi economisit pentru producţia viitoare. Preţul cuprului va creşte acum. Creşterea preţurilor la cupru va avea câteva efecte „de conservare”. În primul rând, preţul mai mare al cuprului este un semnal către utilizatorii de cupru că este mai rar şi mai preţios; utilizatorii de cupru vor acţiona în consecinţă şi vor folosi mai judicios acest metal mai scump; vor folosi mai puţin cupru, substituindu-l cu metale mai ieftine sau cu plastic; iar cuprul va fi conservat mai intens şi folosit în acele cazuri în care nu există un substitut satisfăcător. Mai mult, costul mai mare al cuprului va stimula (a) o cursă în descoperirea unor noi surse de minereu; şi (b) o căutare a unor substitute mai ieftine, poate prin noi descoperiri tehnologice. Preţurile mai mari ale cuprului vor stimula de asemenea şi campaniile pentru economisirea şi reciclarea metalului. Acest mecanism al preţului de pe piaţa liberă este însuşi motivul pentru care cuprul şi alte resurse materiale nu au dispărut de mult. După cum spun Passell, Roberts şi Ross în critica Clubului de la Roma:

„Rezervele de resurse naturale şi nevoile din model sunt calculate [în] … absenţa preţurilor ca variabilă în proiectarea „Limite” a modului de utilizare a resurselor. În lumea reală, preţurile în creştere funcţionează ca un semnal economic pentru a conserva resursele rare, oferind stimulente pentru utilizarea materialelor mai ieftine în locul lor, stimulând eforturile de cercetare asupra noilor moduri de a economisi inputurile de resurse şi punând din nou într-o lumină profitabilă eforturile de explorare.”[6]

De fapt, în ciuda profeţilor sumbri ai dezastrului, preţurile materiilor prime şi resurselor naturale au rămas mici şi în general au scăzut relativ faţă de alte preţuri. Pentru intelectualii socialişti şi marxişti, acesta este, de regulă, un semn al „exploatării” capitaliste a ţărilor subdezvoltate, care sunt adesea producătoarele materiilor prime. Dar e, de fapt, semnul a ceva cu totul diferit: al faptului că resursele naturale nu au devenit mai rare ci mai abundente; de aici şi costul lor relativ mai scăzut. Dezvoltarea unor substitute ieftine, precum plasticul sau fibrele sintetice, a ţinut resursele naturale ieftine şi abundente. Iar în câteva decenii ne putem aştepta ca tehnologia modernă să dezvolte o sursă de energie remarcabil de ieftină – fuziunea nucleară – un rezultat care va duce automat la o mare abundenţă a materiilor prime faţă de munca ce va fi necesară.

Dezvoltarea materialelor sintetice şi a energiei mai ieftine subliniază un aspect vital al tehnologiei moderne pe care profeţii sumbri îl trec cu vederea: acela că tehnologia şi producţia industrială creează resurse care din lucruri care nu erau înainte considerate resurse efective. De exemplu, înainte de dezvoltarea lămpii cu kerosen şi în special înainte de apariţia automobilului, petrolul nu era o resursă, ci un deşeu nedorit, o mare „buruiană” lichidă şi neagră. Abia dezvoltarea industriei moderne a convertit petrolul într-o resursă folositoare. Mai mult, tehnologia modernă, prin tehnici geologice perfecţionate şi prin stimulentele pieţei, a descoperit noi şi noi rezerve de petrol, într-un ritm rapid.

Predicţiile despre epuizarea iminentă a resurselor, după cum am spus, nu sunt ceva nou. În 1908, Preşedintele Theodore Roosevelt, organizând o Conferinţă a Guvernatorilor pe tema resurselor naturale, a exprimat temerea că sunt pe punctul „epuizării iminente”. La aceeaşi conferinţă, industriaşul Andrew Carnegie a prezis că fierul din zona Lake Superior va fi epuizat până în 1940, iar magnatul căilor ferate James J. Hill a prognozat epuizarea celei mai mari părţi a resurselor lemnoase în 10 ani. Şi nu numai asta: Hill a prezis chiar o penurie iminentă de grâu în Statele Unite, o ţară în care încă ne luptăm cu surplusurile generate de programul nostru de subvenţionare a fermelor. Prognozele sumbre ale prezentului sunt făcute pe aceeaşi bază: o gravă subestimare a promisiunilor tehnologiei moderne şi o ignorare a mecanismelor economiei de piaţă.[7]

Este adevărat că anumite resurse naturale s-au exploatat până la epuizare, în trecut şi în zilele noastre. Dar în fiecare caz motivul nu a fost „lăcomia capitalistă”; dimpotrivă, motivul a fost eşecul statului de a permite deţinerea resursei în regim de proprietate privată – pe scurt, neurmărirea logicii drepturilor proprietăţii private până la capăt.

Un exemplu este cel al resurselor lemnoase. În Vestul american şi în Canada, majoritatea pădurilor sunt deţinute nu de proprietari privaţi, ci de statul federal sau provincial. Statul închiriază apoi către companiile forestiere private. Pe scurt, proprietatea privată este permisă doar în privinţa folosirii anuale a resursei, dar nu în ceea ce priveşte pădurea, resursa însăşi. În această situaţie, compania forestieră privată nu deţine valoarea de capital şi, de aceea, nu are de ce să-şi facă griji legate de epuizarea resursei însăşi. Compania forestieră nu are nici un stimulent economic pentru a conserva resursa, pentru a replanta copacii etc. Singurul ei stimulent este să taie cât mai mulţi copaci, cât mai repede, din moment ce nu există valoarea economică pentru companie în păstrarea valorii de capital a pădurii. În Europa, unde proprietatea privată asupra pădurilor este mult mai des întâlnită, nu există multe plângeri legate de distrugerea resurselor forestiere. Oriunde este permis un regim de proprietate privată asupra pădurii înseşi, este în interesul proprietarului să păstreze şi să regenereze copacii pe măsură ce extrage cherestea, astfel încât să evite distrugerea valorii de capital a pădurii.[8]

Astfel, în Statele Unite, un vinovat principal a fost Serviciul Forestier al Departamentului de Agricultură al S.U.A., care deţine păduri şi închiriază drepturi anuale de exploatare a cherestelei, cu rezultatul devastării pădurilor. Prin contrast, pădurile private, precum cele deţinute de mari firme forestiere ca Georgia-Pacific şi U.S. Plywood, taie şi reîmpăduresc ştiinţific pentru a asigura menţinerea unor producţii viitoare.[9]

O altă consecinţă nefericită a ţinerii resurselor afară din sfera proprietăţii private, de către statul american, a fost distrugerea păşunilor din Vest în ultima parte a secolului XIX. Oricărui amator de westernuri îi este familiară mistica „ţinutului deschis” şi a „războaielor” adesea violente dintre posesorii de turme şi fermieri, pe parcele de teren. „Ţinutul deschis” a fost consecinţa politicii statului federal de a nu permite aproprierea (homesteading) în condiţiile diferite ale climei mai uscate de la vest de Mississippi. În Est, cei 160 de acri din pământul statului, care puteau fi apropriaţi liber de către primii fermieri veniţi, constituiau o unitate tehnologică viabilă pentru cultivare, în acel climat mai umed. În climatul uscat al Vestului, nu se putea organiza cu succes o fermă de oi sau de vite pe doar 160 de acri. Dar statul federal a refuzat să extindă unitatea de 160 de acri pentru a permite „aproprierea” unor ferme cu turme mai mari. De aici, „ţinutul deschis”, păşunile deţinute de stat, pe care proprietarii privaţi de oi şi vite puteau să le folosească fără oprelişti. Însă, acest lucru însemna că nimeni nu deţinea păşunea, terenul în sine; era, deci, în avantajul economic al fiecărui proprietar de turme să radă tot terenul şi să folosească iarba cât mai repede, altfel ar fi fost păscută de turmele altui fermier. Rezultatul acestui refuz tragic de obtuz de a permite proprietatea privată asupra terenului de păscut a fost exploatarea prea intensă a câmpiilor, distrugerea prin păşunarea prea timpurie în sezon şi faptul că nu dorea nimeni să regenereze sau să replanteze iarba – dacă oricine ar fi făcut asta, ar fi trebuit să privească apoi neajutorat cum altcineva îşi paşte turmele acolo. De aici, exploatarea prea intensă a câmpiilor Vestului şi instalarea „Dust Bowl-ului”. De aici şi tentativele ilegale ale multor proprietari de turme şi fermieri de a îşi face singuri legea, îngrădind terenul în cadrul unor proprietăţi private – şi războaiele care urmau adesea între domenii.

Profesorul Samuel P. Hays, în relatarea sa necontestată despre mişcarea pentru conservare din America, scrie despre problema ţinutului deschis:

„O mare parte a industriei crescătorilor de animale depindea de păşunatul pe domeniul „deschis”, deţinut de către statul federal, dar accesibil pentru folosul oricui. … Congresul nu a oferit niciodată legislaţie pentru reglementarea păşunatului sau care să permită proprietarilor de turme să achiziţioneze terenuri. Turmele se perindau pe domeniul public. … Proprietarii de turme au îngrădit terenuri pentru a le folosi exclusiv, dar competitorii tăiau îngrădirile. Recurgând la forţă şi violenţă, ciobanii şi văcarii îşi „rezolvau” disputele asupra terenurilor de păscut prin decimarea turmelor şi uciderea rivalilor. … Absenţa celor mai elementare instituţii ale proprietăţii au creat confuzie, amărăciune şi distrugere.

Pe fondul acestor conflicte, terenurile publice s-au deteriorat rapid. Dacă iniţial erau multe şi mănoase, resursele de păşunat au fost puse sub presiunea intensă a utilizării din ce în ce mai mari. … Domeniul public s-a umplut de mai multe animale decât putea suporta. Din moment ce fiecare fermier se temea că ceilalţi îl vor întrece în consumarea păşunilor disponibile, ducea turmele pe câmp la începutul sezonului şi nu permitea ierbii tinere să se maturizeze şi să facă sămânţă nouă. În asemenea condiţii, calitatea şi cantitatea păşunilor a scăzut rapid; plantele perene viguroase au fost înlocuite de cel anuale, iar cele anuale de buruieni.”[10]

Hays conchide că terenurile din domeniul public s-ar putea să fi fost sărăcite în proporţie de mai mult de două treimi prin acest proces, în comparaţie cu starea lor de virginitate.

Există un domeniu de importanţă vitală în care absenţa regimului de proprietate privată nu cauzează doar sărăcirea resurselor, ci, de asemenea, un eşec complet în dezvoltarea unor vaste resurse potenţiale. Vorbim despre ocean, resursa cu un potenţial enorm de productivitate. Oceanele sunt în domeniul public internaţional, i.e., nici unei persoane, firme, sau chiar stat naţional nu îi este permis dreptul de proprietate asupra unor porţiuni ale oceanului. În consecinţă, oceanele au rămas în aceeaşi stare primitivă în care erau terenurile în timpurile care au precedat dezvoltarea agriculturii. Modul de producţie pentru omul primitiv era „vânatul şi culesul”: vânarea animalelor sălbatice şi culegerea fructelor, alunelor, seminţelor şi legumelor sălbatice. Omul primitiv lucra pasiv în cadrul mediului său, în loc să acţioneze pentru a-l transforma; trăia de pe urma pământului, fără a încerca să-l remodeleze. Pământul era, de aceea, neproductiv şi doar câteva triburi – relativ puţine – puteau exista, la un nivel de subzistenţă. Doar o dată cu dezvoltarea agriculturii şi transformării pământului prin cultivare a fost posibil ca productivitatea şi nivelul de trai să facă mari salturi înainte. Şi doar o dată cu agricultura a fost posibil începutul civilizaţiei. Dar, pentru a permite dezvoltarea agriculturii era necesară existenţa drepturilor de proprietate, în primul rând asupra recoltelor şi apoi asupra pământului însuşi.

În privinţa oceanului, însă, ne aflăm încă în faza neproductivă a culesului şi vânatului. Oricine poate captura peşte din ocean, sau poate extrage resurse, dar o poate face doar pe fugă, doar ca vânător şi culegător. Nimeni nu poate să cultive oceanul, nimeni nu se poate implica în acvacultură. În acest fel, suntem lipsiţi de resursele imense de peşte şi minerale ale oceanelor şi mărilor. De exemplu, dacă ar încerca cineva să cultive în apele marine şi să crească productivitatea pescăriilor cu fertilizatori, ar fi lipsit imediat de rezultatele eforturilor sale pentru că nu ar putea să îi oprească pe alţi pescari din a da buzna şi a înşfăca peştele. Aşa că nu încearcă nimeni să fertilizeze oceanele în acelaşi mod în care este fertilizat pământul. Mai mult, nu există stimulente economice – ba chiar există toate contra-stimulentele – pentru iniţiative de cercetare a tehnologiilor de îmbunătăţire a productivităţii pescăriilor sau de extracţie a resurselor minerale din oceane. Vor exista asemenea stimulente doar când drepturile de proprietatea asupra unor porţiuni de ocean sau mare vor fi la fel de mult binevenite precum sunt acum drepturile de proprietate asupra pământurilor. Chiar şi acum există o tehnică simplă, dar eficientă, care ar putea fi folosită pentru creşterea producţiei de peşte: diverse porţiuni din ocean ar putea fi îngrădite electronic şi, prin aceste bariere electronice uşor de aplicat, peştii ar putea fi segregaţi după mărime. Prin împiedicarea peştilor mari să-i mănânce pe cei mici, producţia de peşte ar putea creşte enorm. Iar dacă proprietatea privată asupra unor porţiuni din ocean ar fi permisă, o explozie a acvaculturii ar crea şi ar multiplica resursele oceanului în numeroase moduri pe care acum nici măcar nu ni le putem imagina.

Statele naţionale au încercat în van să facă faţă problemei epuizării peştelui prin instituirea unor restricţii iraţionale şi neeconomice asupra cantităţii totale pescuite, sau asupra duratei legale a sezonului de pescuit. În cazul somonului, tonului şi plăticii, metodele tehnologice de pescuit au fost ţinute la un nivel primitiv şi neproductiv, prin scurtarea nejustificată a sezonului – lucru care a dus la diminuarea calităţii capturii – şi prin stimularea suprasolicitării flotelor în sezon şi a subutilizării lor pe parcursul anului. Şi, bineînţeles, aceste feluri de restricţii guvernamentale nu au nici un efect de stimulare a acvaculturii. După cum spun profesorii North şi Miller:

„Pescarii sunt săraci pentru că sunt forţaţi să folosească echipament ineficient şi să pescuiască doar o mică parte a timpului [din cauza reglementărilor guvernamentale] şi, bineînţeles, sunt mult prea mulţi. Consumatorul plăteşte un preţ mult mai mare pentru somonul roşu decât ar fi cazul dacă s-ar folosi metode eficiente. În ciuda hăţişului din ce în ce mai des de reglementări, tot nu s-a asigurat evitarea epuizării somonului.

La rădăcina problemei este aranjamentul actual de non-proprietate. Nu este în interesul nici unui pescar individual să îşi bată capul cu perpetuarea populaţiei de somon. Dimpotrivă: interesul său e mai degrabă să prindă cât mai mult peşte în timpul sezonului.”[11]

În schimb, North şi Miller subliniază că drepturile de proprietate privată asupra apelor oceanice, prin care proprietarii ar utiliza cele mai puţin costisitoare şi cele mai eficiente tehnologii în timp ce ar conserva şi ar creşte productivitatea resursei înseşi, sunt acum mai fezabile decât oricând: „Inventarea senzorilor electronici moderni a făcut acum posibilă paza relativ ieftină şi uşoară a unor mari întinderi de apă.”[12]

Conflictele internaţionale crescânde asupra diferitelor porţiuni de ocean nu fac decât să pună şi mai mult în lumină importanţa drepturilor de proprietate privată în acest domeniu vital. Pe măsură ce Statele Unite şi alte naţiuni îşi afirmă suveranitatea la 200 de mile de ţărmuri şi pe măsură ce companiile private şi statele se ceartă pe diferite suprafeţe de ocean; şi pe măsură ce traulerele, plasele de pescuit, platformele petroliere şi minerale se bat pe aceleaşi zone maritime – problema drepturilor de proprietate devine din ce în ce mai evidentă şi mai importantă. După cum scrie Francis Christy:

„Cărbunele este extras în puţuri sub fundul oceanului, petrolul este extras de pe platforme fixate pe fund şi care se ridică deasupra apei, resursele minerale pot fi exploatate prin dragarea suprafeţei de pe fundul oceanului … animalele sedentare sunt rase din zonele unde pot fi aşezate cabluri de telefon, animalele care se hrănesc în adâncuri sunt prinse cu capcane şi traule, speciile de la adâncime medie pot fi prinse cu cârlige şi fire sau cu traule care interferează ocazional cu submarinele, speciile de suprafaţă sunt prinse cu plase şi cu harpoane, iar suprafaţa însăşi este folosită pentru navigaţie şi de către vasele care extrag resurse.”[13]

Acest conflict crescând îl face pe Christy să afirme că „mările sunt într-un stadiu de tranziţie. Trec de la o stare în care drepturile de proprietate sunt ca şi inexistente către o stare în care drepturile de proprietate vor fi apropriate sau vor apărea cumva”. În fine, Christy conchide că „pe măsură ce resursele marine devin mai valoroase, drepturile exclusive vor fi adjudecate”.[14]

Poluarea

Bun: chiar dacă acceptăm că proprietatea privată deplină asupra resurselor şi piaţa liberă va duce la conservarea şi crearea resurselor, şi că o vor face mult mai bine decât reglementarea guvernamentală, ce putem spune despre poluare? Nu am ajunge să suferim de poluare masivă prin „lăcomia capitalistă” nestăvilită?

În primul rând, există această realitate empirică de neocolit: proprietatea de stat, chiar socialismul, s-a dovedit a fi departe de a soluţiona problema poluării. Chiar şi cei mai naivi avocaţi ai planificării de stat sunt de acord că otrăvirea lacului Baikal din Uniunea Sovietică este un monument al poluării industriale nesăbuite a unei resurse naturale valoroase. Dar, problema este mult mai adâncă de atât. Să observăm, de exemplu, că poluarea a devenit o problemă importantă în două domenii cruciale: aerul şi apele, în special râurile. Acestea sunt, însă, tocmai două dintre sectoarele vitale în care nu este permisă funcţionarea proprietăţii private.

Să luăm mai întâi râurile. Ca şi oceanele, sunt de regulă în proprietatea statului; proprietatea privată, mai ales proprietatea privată completă, nu a fost permisă în cazul apei. Deci, în esenţă, statul este proprietarul râurilor. Dar proprietatea de stat nu este proprietate autentică, pentru că funcţionarii statului, chiar dacă pot controla resursa, nu pot accesa ei înşişi valoarea de capital pe piaţă. Funcţionarii nu pot vinde râurile sau titluri parţiale de proprietate asupra lor. Aşa că nu au un stimulent economic pentru a conserva puritatea şi valoarea râurilor. Acestea sunt, într-un sens economic, „ale nimănui”; din această cauză funcţionarii au permis alterarea şi poluarea lor. Oricui îi este permis să arunce gunoaie poluante şi reziduuri în ape. Dar, să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă firmele private ar putea să deţină râurile şi lacurile. Dacă o firmă ar fi proprietara lacului Erie, de exemplu, atunci oricine aruncă deşeuri în lac ar fi imediat dat în judecată pentru încălcarea proprietăţii private şi ar fi obligat de tribunale să plătească despăgubiri şi să înceteze orice încălcare a proprietăţii. Astfel, doar drepturile de proprietate privată vor asigura sfârşitul poluării – invaziei asupra resurselor. Deoarece râurile nu sunt deţinute în proprietate privată, nu există proprietari care să acţioneze pentru protejarea resurselor lor valoroase. Dacă, în schimb, cineva ar deversa deşeuri sau agenţi poluanţi într-un lac aflat în proprietate privată (aşa cum sunt unele lacuri mici), nu ar putea face lucrul aceasta prea mult timp – proprietarul s-ar grăbi să se apere.[15] Profesorul Dolan scrie:

„Dacă General Motors ar fi proprietara râului Mississippi, putem fi siguri că ar pune preţuri mari pentru deversările industriilor şi municipalităţilor aflate de-a lungul cursului său şi că apa ar fi menţinută la un nivel de puritate suficient de mare pentru a maximiza veniturile din închirierea către firmele care doresc drepturi asupra apei potabile, de recreere şi pentru pescuitul comercial.”[16]

Dacă statul, în calitate de proprietar, a permis poluarea râurilor, statul însuşi a fost şi cel mai mare poluator activ, în special în calitatea sa de administrator municipal al apelor reziduale. Există deja toalete chimice care pot arde reziduurile fără a polua aerul, pământul sau apa; dar cine să investească în toalete chimice dacă autorităţile locale preiau apele reziduale pe gratis?

Acest exemplu indică o problemă similară pentru cazul inhibării tehnologiei acvaculturii prin absenţa proprietăţii private: dacă statele, ca proprietari ai râurilor, permit poluarea apei, atunci tehnologia industrială va deveni – şi a devenit – o tehnologie care poluează apa. Dacă procesele de producţie pot polua râurile fără oprelişti, atunci acesta este tipul de tehnologie pe care îl vom avea.

Dacă problema poluării apei poate fi rezolvată prin drepturi de proprietate privată asupra apei, ce putem spune despre poluarea aerului? Cum pot liberalii veni cu o soluţie pentru această problemă gravă? Bineînţeles că proprietate privată asupra aerului nu poate exista, nu-i aşa? Ei bine, răspunsul este: ba da, poate exista. Am văzut deja cum frecvenţele radio şi TV pot fi deţinute în proprietate privată. La fel ar putea fi şi cu rutele pentru liniile aeriene. Rutele comerciale, de exemplu, ar putea fi în proprietate privată; nu este nevoie de Consiliul Aeronautic Civil pentru a parcela – şi restricţiona – rutele dintre diversele oraşe. Dar, în cazul poluării aerului, nu avem de-a face atât cu proprietatea privată asupra aerului, cât cu protejarea proprietăţii private asupra plămânilor, terenurilor şi livezilor persoanelor. Chestiunea crucială în privinţa poluării aeriene este aceea că poluatorul trimite agenţi poluanţi nedoriţi şi neinvitaţi – de la fum până la oxizi de sulf şi radiaţii nucleare – prin aer şi în plămânii victimelor inocente, precum şi pe proprietăţilor lor materiale. Toate aceste emanaţii care afectează persoana şi proprietatea constituie agresiuni asupra proprietăţii private a victimei. Poluarea aerului, în fond, constituie agresiune în acelaşi mod în care o constituie incendierea proprietăţii cuiva sau rănirea fizică. Poluarea aeriană care afectează pe alţii este agresiune, pur şi simplu. Principala funcţie a statului – a tribunalelor şi poliţiei – este să oprească agresiunea; în schimb, statul nu s-a achitat de această sarcină şi a eşuat complet în exercitarea funcţiei sale de apărare împotriva poluării aerului.

Este important să înţelegem că acest eşec nu a fost o simplă problemă de ignoranţă, un pur decalaj în timp între recunoaşterea unei noi probleme tehnologice şi soluţionarea ei. Dacă unii agenţi poluanţi au devenit cunoscuţi abia recent, fumul industrial şi efectele sale nocive sunt cunoscute încă din timpul Revoluţiei Industriale, în asemenea măsură încât tribunalele Americane, de la începutul şi până la sfârşitul secolului XIX, au luat decizia deliberată de a permite ca drepturile de proprietate să fie încălcate prin poluarea cu fum industrial. În acest scop, tribunalele trebuia să schimbe sistematic şi să slăbească protecţiile dreptului de proprietate înglobate în dreptul consuetudinar Anglo-Saxon – şi chiar au făcut-o. Înainte de mijlocul şi sfârşitul secolului XIX, orice poluare a aerului era considerată un caz de furt (a tort), un neajuns în contra căruia victima putea să ceară despăgubiri în justiţie şi să obţină o dispoziţie de întrerupere şi încetare a oricărei încălcări viitoare a drepturilor sale de proprietate. Dar, pe parcursul secolului XIX, tribunalele au modificat sistematic legea neglijenţei (law of negligence) şi legea tulburării (law of nuisance) pentru a permite orice poluare a aerului care nu era mult mai mare decât cea făcută de orice firmă manufacturieră similară, o poluare care nu era mai extinsă decât cea obişnuită în cazul altor poluatori.

Pe măsură ce apăreau fabrici care emiteau fum, dăunând livezilor fermierilor din vecinătate, fermierii dădeau fabricanţii în judecată, cerând daune şi dispoziţii împotriva continuării încălcării drepturilor lor de proprietate. Dar, judecătorii spuneau, în esenţă: „Ne pare rău. Ştim că fumul industrial (i.e., poluarea aerului) vă invadează şi vă încalcă drepturile de proprietate. Dar există ceva mai important decât simplele drepturi de proprietate: acel ceva sunt politicile publice, «binele comun». Iar binele comun decretează că industria este un lucru bun, progresul industrial este un lucru bun şi, deci, simplele voastre drepturi de proprietate trebuie să cedeze în faţa bunăstării generale”. Iar acum plătim cu toţii preţul amar al acestei neglijări a proprietăţii private, sub forma cancerelor de plămâni şi multor altor afecţiuni. Şi toate acestea pentru „binele comun”![17]

Faptul că acest principiu călăuzeşte tribunalele şi în era aviaţiei poate fi văzut într-o decizie a tribunalelor din Ohio în cazul Antonik vs Chamberlain, din 1947. Rezidenţii unei zone suburbane din apropierea oraşului Akron au acţionat în judecată pentru a interzice funcţionarea unui aeroport privat. Motivele erau încălcarea drepturilor de proprietate prin zgomot excesiv. Refuzând să aplice interdicţia, tribunalul a declarat:

„În sarcina noastră de a judeca acest caz, cu toate că suntem o curte a echităţii, nu trebuie doar să cântărim conflictul de interese între proprietarul aeroportului şi proprietarii de terenuri din vecinătate, ci trebuie să recunoaştem şi politica publică a generaţiei în care trăim. Trebuie să recunoaştem că înfiinţarea unui aeroport … este de mare importanţă pentru public, iar dacă un astfel de aeroport este inhibat, sau înfiinţarea sa este împiedicată, consecinţele nu vor fi doar o pagubă serioasă pentru proprietarul aeroportului, ci pot fi şi pierderea serioasă a unui activ valoros pentru întreaga comunitate.”[18]

Pentru a întregi ilegalităţile judecătorilor, legislaturile de la nivel federal şi de stat au trecut la cimentarea agresiunii împotriva victimelor poluării aeriene prin prohibirea proceselor „în acţiune colectivă” (class action) împotriva poluatorilor. Evident, dacă o fabrică poluează atmosfera unui oraş unde sunt zeci de mii de victime, nu este practic pentru fiecare victimă să dea în judecată pentru a-şi colecta despăgubirea sa particulară de la poluator (cu toate că o dispoziţie de încetare ar putea fi folosită cu efect de către o singură victimă insignifiantă). De aceea, dreptul cutumiar recunoaşte validitatea proceselor „de acţiune colectivă”, în care una sau câteva victime pot da în judecată pe agresor nu doar în numele lor, ci în numele întregii clase de victime similare. Dar legislaturile au scos sistematic în afara legii astfel de procese colective în cazurile de poluare. Din acest motiv, o victimă poate avea succes individual în justiţie împotriva unui poluator, într-un caz unu-la-unu de „tulburare privată” (private nuisance). Dar îi este interzis prin lege să acţioneze împotriva unui poluator în masă, care aduce prejudicii unui număr mare de persoane dintr-o anumită zonă! După cum scrie Frank Bubb, „Este ca şi cum statul ţi-ar spune că va (încerca să) te protejeze în faţa unui hoţ care fură doar de la tine, dar nu te va proteja dacă hoţul fură, de asemenea, şi de la toţi locuitorii cartierului”.[19]

Zgomotul, la rândul lui, este o formă de poluare aeriană. Zgomotul este crearea de unde sonore care se propagă prin aer şi apoi bombardează sau invadează alte persoane şi proprietăţile lor. Medicina a început abia recent să studieze efectele nocive ale zgomotului asuprea fiziologiei umane. Din nou, un sistem legal liberal ar permite procese, inclusiv colective, pentru obţinerea de daune şi dispoziţii de încetare împotriva zgomotului excesiv şi dăunător: împotriva „poluării sonore”.

Soluţia contra poluării aerului este, deci, clară ca lumina zilei şi nu are nimic de a face cu programele paliative de multe miliarde de dolari, care sunt suportate de plătitorii de taxe şi care nici măcar nu rezolvă problema reală. Remediul este pur şi simplu ca tribunalele să se întoarcă la funcţia de apărare a drepturilor persoanei şi proprietăţii şi deci să interzică oricui să emită poluanţi în aer. Ce putem spune, însă, despre apărătorii pro poluare ai progresului industrial? Şi despre costurile mărite pe care ar trebui să le suporte consumatorii? Sau despre actuala noastră tehnologie poluantă?

Argumentul că aceste interdicţii ale poluării ar creşte costurile producţiei industriale este la fel de respingător precum cel vehiculat înainte de Războiul Civil, referitor la costurile mai mari pe care abolirea sclaviei le-ar aduce crescătorilor de bumbac, astfel abolirea fiind „nepractică”, oricât ar fi de corectă din punct de vedere moral. Aceasta ar însemna că poluatorii pot să transpună toate costurile crescute ale poluării asupra celor ai căror plămâni şi drepturi de proprietate li s-a permis să le invadeze cu impunitate.

Mai mult, argumentul costurilor şi tehnologiei ignoră faptul vital că, dacă este permis ca poluarea să continue cu impunitate, nu vor apărea stimulentele economice pentru dezvoltarea unei tehnologii care să nu polueze. Dimpotrivă, vor fi stimulate tăierile de costuri în direcţia opusă, aşa cum s-a întâmplat timp de un secol. Să presupunem, de exemplu că, în primele zile de utilizare ale camioanelor, tribunalele ar fi decis după cum urmează:

„În mod normal, ne-am opune invadării peluzelor oamenilor de către camioane – pentru că ar fi o încălcare a proprietăţii private – şi am insista ca acestea să fie limitate la a folosi străzile, indiferent cât de mare ar fi aglomeraţia. Dar, camioanele sunt de o importanţă vitală pentru bunăstarea generală şi, prin urmare, decidem să le fie permis să treacă peste orice peluză vor, dacă o fac cu credinţa că acest lucru le uşurează problemele de trafic.”

Dacă tribunalele ar fi decis în acest fel, acum am avea un sistem de transport în care peluzele ar fi sistematic distruse de camioane. Orice tentativă de a opri acest lucru ar fi acuzată în numele nevoilor moderne ale transportului! Scopul este să subliniem că exact în acest mod au luat tribunalele decizii legate de poluarea aerului – poluare care este mult mai nocivă pentru noi toţi decât terfelirea unor peluze. Statul a dat astfel verde, de la bun început, unei tehnologii poluante. Nu este, deci, de mirare că tocmai de astfel de tehnologie avem acum parte. Singura soluţie este forţarea poluatorilor să oprească abuzurile şi apoi să redirecţioneze tehnologia pe canale nepoluante sau chiar anti-poluante.

Deja, chiar şi în stadiul acesta necesarmente primitiv al tehnologiei anti-poluante, au fost dezvoltate tehnici de combatere a poluării aerului şi a celei sonore. Se pot instala amortizoare pe maşinile care emit unde sonore, al căror unde au efect contra-ciclic faţă de cele ale maşinii, anulând aceste zgomote care zgârie pe creier. Reziduurile aeriene pot fi captate la ieşirea pe coş şi reciclate pentru a obţine produse utile industriei. Astfel, dioxidul de sulf, o noxă principală, poate fi captat şi reciclat pentru a produce acid sulfuric, care are valoare economică.[20] Motorul cu aprindere prin scânteie, care este foarte poluant, fie va trebui să fie „ajustat” cu noi invenţii, fie va trebui înlocuit complet cu motoare nepoluante precum cele diesel, cu gaz, aburi sau electrice. Şi, după cum observă inginerul de sisteme liberal Robert Poole, Jr., costurile instalării tehnologiei non sau anti-poluante ar fi „în ultimă instanţă suportate de consumatorii produselor firmei, i.e., de cei care aleg să se asocieze cu firma şi nu de terţi inocenţi care trebuie să le suporte involuntar sub formă de poluare (sau ca taxe)”.[21]

Robert Poole defineşte convingător poluarea ca „transferul materiei sau energiei dăunătoare asupra persoanei sau proprietăţii altuia, fără consimţământul celui din urmă”.[22] Soluţia liberală pentru problema poluării aerului – şi singura care este completă – este utilizarea tribunalelor şi a structurii legale pentru a combate şi preveni astfel de încălcări. Există semne recente că sistemul legal începe să se schimbe în această direcţie: noi decizii juridice şi abrogarea legilor care împiedică procesele colective. Dar aceste este doar un început.[23]

Printre conservatori – spre deosebire de liberali – există două răspunsuri, în ultimă instanţă similare, la problema poluării aerului. Primul răspuns, venit din partea lui Robert Moses şi Ayn Rand, printre alţii, este să nege că problema există şi să atribuie întreaga agitaţie stângiştilor care vor să distrugă capitalismul şi tehnologia în favoarea unei forme tribale de socialism. Chiar dacă această acuzaţie este parţial corectă, negarea înseşi existenţei problemei înseamnă negarea ştiinţei şi cedarea unui ostatic foarte important inamicilor stângişti, care acuză apărătorii capitalismului că „pun drepturile de proprietate mai presus de drepturile omului”. Mai mult, o poziţie pro poluare nici măcar nu apără drepturile de proprietate; dimpotrivă, îi pune pe aceşti conservatori în sprijinul acelor industriaşi care calcă în picioare drepturile de proprietate ale maselor de cetăţeni.

Al doilea răspuns conservator, mai sofisticat, vine din partea unor economişti pro piaţă liberă, precum Milton Friedman. Friedmanienii acceptă existenţa poluării aerului dar propun să o soluţioneze nu prin apărarea drepturilor de proprietate, ci printr-un calcul „cost-beneficiu”, aşa-zis utilitarist, făcut de către stat, care apoi ar urma să ia şi să impună o „decizie socială” referitoare la câtă poluare să fie permisă. Impunerea acestei decizii ar fi apoi făcută fie prin licenţierea unui anumit grad de poluare (acordarea de „drepturi de poluare”), fie printr-o grilă de taxe pe poluare, fie prin plata firmelor de către consumatori, ca să nu polueze. Dar, în primul rând, aceste propuneri ar da statului o putere birocratică imensă, în numele protejării „pieţei libere”; apoi ar continua să încalce drepturile de proprietate în numele unei decizii colective impuse de stat. Acest aranjament este departe de a fi o „piaţă liberă” autentică şi arată că – la fel ca în alte domenii economice – este imposibil să aperi cu adevărat libertatea şi piaţa liberă fără să insişti pe apărarea drepturilor de proprietate privată. Afirmaţia grotescă a lui Friedman, care le spune orăşenilor ce nu vor să facă emfizem că se pot muta la ţară, este foarte asemănătoare cu faimoasa afirmaţie a Mariei Antoinette, „Să mănănce cozonac” – şi arată că nu-i pasă de drepturile omului sau de cele de proprietate. Afirmaţia lui Friedman este, de fapt, totuna cu cea a conservatorilor, „Dacă nu-ţi place aici, n-ai decât să pleci”, o afirmaţie care presupune că statul este proprietarul legitim al întregului teritoriu de „aici”, şi că oricine obiectează faţă de stăpânirea sa trebuie, prin urmare, să plece. Critica liberală pe care Robert Poole o aduce lui Friedman ne oferă un contrast binevenit:

„Din nefericire, este un exemplu al celui mai serios neajuns al economiştilor conservatori: nicăieri în această propunere nu se găseşte vreo menţionare a drepturilor. Este acelaşi neajuns care i-a subminat pe adepţii capitalismului timp de 200 de ani. Chiar şi azi, expresia „laissez-faire” poate trezi imaginea oraşului englez de secol XVIII înecat în fum şi acoperit de funingine. Capitaliştii timpurii erau de acord cu tribunalele că fumul şi funinginea erau „preţul” ce trebuie plătit pentru beneficiile industriei. … Totuşi, laissez-faire fără drepturi este o contradicţie în termeni; poziţia laissez-faire este bazată pe şi derivată din drepturile omului, şi poate rezista doar dacă drepturile sunt considerate inviolabile. Acum, în era conştientizării crescânde a ecologiei, această veche contradicţie vine să bântuie iar capitalismul.

Este adevărat că aerul este o resursă rară [aşa cum susţine Friedman], dar trebuie, atunci, să ne întrebăm de ce este rară. Dacă este rară pentru sunt încălcate sistematic drepturile de proprietate, atunci soluţia nu este creşterea preţului status-quo-ului, fiind astfel legitimaţi cei care încalcă drepturile, ci afirmarea drepturilor şi insistarea ca ele să fie respectate. … Dacă o fabrică emite o cantitate mare de molecule de dioxid de sulf, care intră în plămânii cuiva cauzându-i edem pulmonar, proprietarii fabricii sunt la fel de agresori ca atunci când i-ar fi rupt un picior. Trebuie insistat asupra acestui lucru, pentru că este crucial pentru poziţia laissez-faire. Ideea de poluator laissez-faire este o contradicţie în termeni şi trebuie identificată ca atare. O societate liberală ar fi o societate cu răspundere nelimitată, unde fiecare ar fi responsabil în totalitate pentru acţiunile sale şi pentru orice consecinţe dăunătoare pe care acestea le-ar putea cauza.”[24]

Pe lângă trădarea presupusei sale funcţii de apărare a proprietăţii private, statul a contribuit la poluarea aerului într-un sens mai activ. Nu demult, Departamentul pentru Agricultură a organizat stropiri masive cu DDT din elicopter peste suprafeţe întinse, ignorând voinţa fermierilor care obiectau. Continuă şi acum să toarne tone de insecticide toxice şi carcinogene peste tot Sudul, într-o încercare zadarnică şi scumpă de a eradica furnica de foc.[25] Iar Comisia pentru Energie Atomică a răspândit deşeuri radioactive în aer şi în pământ prin centralele sale nucleare şi prin testele atomice. Centrele municipale de tratament al apei şi centralele energetice, alături de companiile de utilităţi, care sunt monopoluri licenţiate de stat, poluează masiv atmosfera. O sarcină majoră a statului în acest domeniu este, aşadar, să-şi oprească propriile sale activităţi poluante.

În concluzie, când dăm deoparte confuziile şi filozofia eronată a ecologiştilor moderni, descoperim o acuză fundamentală împotriva sistemului existent; dar acuza se dovedeşte a nu fi împotriva capitalismului, proprietăţii private, creşterii, sau tehnologiei per se. Este o acuză la adresa felului în care statul înăbuşă sau nu e în stare să apere drepturile de proprietate privată în faţa agresiunilor. Dacă drepturile de proprietate ar fi apărate integral, atât împotriva încălcărilor private cât şi a celor de stat, am vedea că aici – ca şi în alte domenii ale economiei şi societăţii noastre – iniţiativa privată şi tehnologia modernă ar fi pentru omenire o binecuvântare şi nu un blestem.

Note:

[1] În mod ironic, economistul conservator Dr. George Terborgh, care scrisese mai devreme principala critică a tezei stagnării (The Bogey of Economic Maturity [1945]), acum a scris principala critică a noului val, The Automation Hysteria (1966).

[2] Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (New York: Harper and Bros., 1942), p. 144.

[3] Vezi interpretarea din William Tucker, “Environmentalism and the Leisure Class,” Harper’s (December 1977): 49–56, 73–80. Din fericire, grupurile de culoare încep să înţeleagă semnificaţia ideologiei socialiste anti-creştere. În ianuarie 1978, consiliul director al Asociaţiei Naţionale pentru Avansul Persoanelor de Culoare s-a opus programului energetic al Preşedintelui Carter şi a cerut dereglementarea preţurilor petrolului şi gazului natural. Explicând noua poziţie a ANAPC, preşedinta consiliului Margaret Bush Wilson a declarat:

„Suntem îngrijoraţi de politica de creştere înceată a planului energetic al Preşedintelui Carter. Problema este legată de tipul de politică energetică pe care o va necesita … o economie viabilă şi crescândă, care să nu fie restrictivă, deoarece într-un regim de creştere înceată negrii suferă cel mai mult.”

Paul Delaney, “NAACP in Major Dispute on Energy View,” New York
Times
(January 30, 1978).

[4] D. Meadows, et al., The Limits to Growth (New York: Universe Books, 1972); P. Passell, M. Roberts, and L. Ross, “Review of The Limits to Growth,” New York Times Book Review (April 2, 1972), p. 10.

[5] Passell, et al., “Review of The Limits to Growth,” p. 12.

[6] Ibid., p. 12.

[7] Despre aceste previziuni greşite, vezi Thomas B. Nolan, “The Inexhaustible Resource of Technology,” in H. Jarrett, ed., Perspectives on Conservation (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1958), pp. 49–66.

[8] Despre cherestea şi despre conservare în general, vezi Anthony Scott, Natural Resources: The Economics of Conservation (Toronto: University of Toronto Press, 1955), pp. 121–25 and passim. Despre modurile în care statul federal a distrus, în loc să conserve, pădurile, începând cu construcţia de autostrăzi şi până la baraje şi alte proiecte lipsite de discernământ ale Army Corps of Engineers, vezi Edwin G. Dolan,
TANSTAAFL (New York: Holt, Rinehart and Winston, 1971), p. 96.

[9] Samuel P. Hays, Conservation and the Gospel of Efficiency (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1959), pp. 50–51. Vezi şi E. Louise Peffer, The Closing of the Public Domain (Stanford, Calif.: Stanford University Press, 1951), pp. 22–31, şi passim.

[10] Samuel P. Hays, Conservation and the Gospel of Efficiency (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1959), pp. 50–51. Vezi şi E. Louise Peffer, The Closing of the Public Domain (Stanford, Calif.: Stanford University Press, 1951), pp. 22–31, şi passim.

[11] Douglass C. North and Roger LeRoy Miller, The Economics of Public Issues (New York: Harper and Row, 1971), p. 107.

[12] Ibid., p. 108. Vezi şi James A. Crutchfield and Giulio Pontecorvo, The Pacific Salmon Fisheries: A Study of Irrational Conservation (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1969). Pentru o situaţie similară în industria tonului, vezi Francis T. Christy, Jr., “New Dimensions for Transnational Marine Resources,” American Economic Review, Papers and Proceedings (May 1970), p. 112; şi, pentru industria plăticii în Pacific, vezi James A. Crutchfield and Arnold Zellner, Economic Aspects of the Pacific Halibut Industry (Washington, D.C.: U.S. Department of the Interior, 1961). Pentru o propunere interesantă de proprietate privată asupra părţilor de ocean chiar înaintea apariţiei barierelor electronice, vezi Gordon Tullock, The Fisheries–Some Radical Proposals (Columbia: University of South Carolina Bureau of Business and Economic Research, 1962).

[13] Christy, “New Dimensions for Transnational Marine Resources,” p. 112.

[14] Ibid., pp. 112–13. Pentru o discuţie definitivă a întregii probleme a oceanului şi pescuitului oceanic, din perspectivă economică, tehnologică şi legală, vezi Francis I. Christy, Jr., and Anthony Scott, The Common Wealth in Ocean Fisheries (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1965).

[15] În statele din Vest sunt deja disponibile legi ale „aproprierii” care oferă baza pentru „iniţializarea drepturilor de proprietate” (homesteading) depline asupra râurilor. Pentru o discuţie completă, vezi Jack Hirshleifer, James C. DeHaven, şi Jerome W. Milliman, Water Supply; Economics, Technology, and Policy (Chicago: University of Chicago Press, 1960), capitolul IX.

[16] Edwin G. Dolan, “Capitalism and the Environment,” Individualist (March 1971): 3.

[17] See E.F. Roberts, “Plead the Ninth Amendment!” Natural History (August–September 1970): 18ff. Pentru o istorie definitivă şi o analiză a drepturilor de proprietate şi a schimbării sistemului legal de dragul dezvoltării în prima parte a secolului XIX, vezi Morton J. Horwitz, The Transformation of American Law, 1780– 860 (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1977).

[18] Citat în Milton Katz, The Function of Tort Liability in Technology Assessment (Cambridge, Mass.: Harvard University Program on Technology and Society, 1969), p. 610.

[19] Frank Bubb, “The Cure for Air Pollution,” The Libertarian Forum (April 15, 1970): 1. Vezi şi Dolan, TANSTAAFL, pp. 37–39.

[20] Vezi Jane Jacobs, The Economy of Cities (New York: Random House, 1969), pp. 109ff.

[21] Poole, “Reason and Ecology,” pp. 251–52.

[22] Ibid., p. 245.

[23] Vezi Dolan, TANSTAAFL, p. 39, şi Katz, The Function of Tort Liability in Technology Assessment, passim.

[24] Poole, “Reason and Ecology,” pp. 252–53. Afirmaţia lui Friedman poate fi găsită în Peter Maiken, “Hysterics Won’t Clean Up Pollution,” Human Events (April 25, 1970): 13, 21–23. O prezentare mai completă a poziţiei friedmaniene poate fi găsită în Environmental Economics (Hinsdale, Ill.: Dryden Press, 1971); iar poziţii similare pot fi găsite în J.H. Dales, Pollution, Property, and Prices (Toronto: University of Toronto Press, 1968), şi Larry E. Ruff, “The Economic Common Sense of Pollution,” Public Interest (Spring, 1970): 69–85.

[25] Glenn Garvin, “Killing Fire Ants With Carcinogens,” Inquiry (February 6, 1978): 7–8.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)