13. Conservare, ecologie și creștere

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Nemulțumiri ale socialiștilor

Intelectualii socialiști sunt adesea un grup uimitor. În ultimele 3 sau 4 decenii, un timp nu prea îndelungat pentru istoria umanității, au împrăștiat, asemenea unor derviși în dansul lor amețitor, o serie de nemulțumiri furioase împotriva capitalismului de piață liberă. Este curios, însă, că fiecare din aceste plângeri a intrat în contradicție cu una sau mai multe din cele precedente. Dar contradicțiile nu par să-i încetinească pe socialiști sau să le mai taie din irascibilitate – chiar dacă, adesea, aceeași socialiști alternează rapid pe poziții diametral opuse. Iar aceste răzgândiri nu par să le știrbească vreun pic din îndreptățire sau din încrederea în propriile păreri.

Să luăm în considerație lista ultimelor decenii:

1. La finalul anilor 1930 și începutul anilor 1940, intelectualii socialiști trăseseră concluzia că „stagnarea seculară” era boala fatală a capitalismului. O stagnare impusă de încetinirea creșterii populației, de dizolvarea vechii frontiere vestice și de presupunerea că nu mai era posibilă vreo invenție. Toate acestea aduceau eterna stagnare, șomajul permanent al maselor și deci nevoia de socialism sau de riguroasă planificare statală, pentru a înlocui capitalismul pieței libere. Toate acestea, în pragul celui mai mare avânt din istoria Americii.

2. În timpul anilor 1950, în ciuda marelui boom american postbelic, intelectualii de stânga au tot ridicat ștacheta; atunci a intrat în scenă cultul „creșterii economice”. Sigur, capitalismul creștea, dar nu o făcea destul de repede. Prin urmare, capitalismul pieței libere trebuia abandonat, iar socialismul sau intervenția guvernamentală trebuia să preia frâiele și să dea pinteni economiei, să stimuleze investițiile și să oblige la mai multă economisire pentru a maximiza rata creșterii, chiar dacă lumea nu dorea să crească atât de repede. Economiștii conservatori, precum Colin Clark, au atacat acest program liberal și l-au numit „cultul creșterii”.

3. John Kenneth Galbraith și-a făcut subit apariția pe scena stângii, cu bestsellerul The Affluent Society, în 1958. Și, la fel de subit, intelectualii socialiști și-au inversat verdictele. Problema capitalismului, se vădea acum, era că a crescut prea mult; nu mai sufeream de stagnare, ci de prea mult bine, iar omul își pierduse spiritualitatea printre supermarketuri și aripile fanteziste de la spatele mașinilor. Era, deci, necesar ca statul să ia frâiele – fie prin intervenție masivă, fie chiar prin socialism – și să îi taxeze puternic pe consumatori pentru a le reduce îmbelșugarea sfruntată.

4. Cultul abundenței excesive a trecut și el, fiind înlocuit de o grijă contradictorie a sărăciei, stimulată de cartea lui Michael Harrington, The Other America, din 1962. Brusc, problema Americii nu mai era abundența, ci sărăcia crescândă și apăsătoare – iar soluția era, din nou, ca statul să preia frâiele, să facă planuri ample și să îi impoziteze pe cei bogați pentru a-i ridica pe cei săraci. Așa că am purtat, pentru câțiva ani, Războiul Contra Sărăciei.

5. Stagnarea; creșterea deficitară; supra-abundența; supra-sărăcia; modele intelectuale se perindau mai ceva ca stilurile vestimentare ale femeilor. Apoi, în 1964, efemerul (din fericire) Comitet Ad-Hoc al Triplei Revoluții și-a publicat pe atunci faimosul manifest care ne-a întors, pe noi și pe intelectualii de stânga, înapoi la punctul de pornire. Timp de doi sau trei ani frenetici ne-am pricopsit cu ideea că problema Americii nu era stagnarea ci tocmai inversul ei: în foarte puțini ani urma ca toate capacitățile de producție ale Americii să fie automatizate și dotate cu mijloace cibernetice, veniturile și producția urmau să fie enorme și supra-abundente, dar toți vor deveni șomeri prin automatizare. Din nou, capitalismul pieței libere va fi dus la șomaj permanent, care nu putea fi remediat – ați ghicit! – decât prin intervenția masivă a statului sau direct prin instituirea socialismului. Timp de câțiva ani, la mijlocul deceniului 1960, am suferit de ceea ce s-a numit, pe bună dreptate, „Isteria automatizării”[1]

6. La sfârșitul anilor 1960 era clar pentru toată lumea că isteriile automatizării se dovediseră a fi complet greșite, că automatizarea nu avea un ritm mai rapid decât vechea „mecanizare” și că, de fapt, recesiunea din 1969 cauza o diminuare a ratei de creștere a productivității; ne aflăm acum în cea de-a 7-a fază a schimbărilor de direcție a gândirii economice de stânga.

7. Abundența este din nou excesivă și, în numele conservării, ecologiei și rarității crescânde a resurselor, capitalismul pieței libere crește prea mult. Planificarea de stat, sau socialismul, trebuie – bineînțeles – să preia frâiele pentru a stopa urcarea și a crea o societate și o economie cu creștere zero, pentru a evita creșterea negativă sau regresul, cândva, peste un timp! Suntem acum, din nou într-o poziție super-galbraithiană, căreia i-a fost adăugat un jargon științific despre efluenți, ecologie și „pământul rachetă”, alături de un asalt atroce asupra tehnologiei – pe motiv că este o forță malefică a poluării. Capitalismul a adus tehnologie, creștere – inclusiv creștere a populației, a industrializării și a poluării – iar statul are chemarea de a interveni pentru a eradica aceste rele.

De fapt, nu este deloc greu să întâlnești acum una și aceeași persoană care se situează contradictoriu pe o combinație a pozițiilor 5 și 7, susținând în același timp că (a) trăim într-o epocă „post-raritate” în care nu mai avem nevoie de proprietatea privată, de capitalism, sau de stimulente materiale pentru a produce; și (b) că lăcomia capitalistă ne epuizează resursele și ne duce în pragul unei iminente penurii mondiale. Răspunsul stângist pentru ambele, de fapt pentru toate aceste probleme, se dovedește a fi, bineînțeles, același: socialism sau planificare statală în locul capitalismului de piață liberă. Marele economist Joseph Schumpeter a sintetizat încă de acum o generație întreaga atitudine mizerabilă a intelectualilor socialiști:

„Capitalismul stă la procesul său în fața unor judecători care au condamnarea la moarte în buzunar. Ei o vor da indiferent ce apărare vor auzi; singurul succes pe care-l poate produce o apărare victorioasă e doar o schimbare a sentinței”[2]

Și astfel, acuzele, sentințele, se pot schimba și pot contrazice acuzele anterioare – dar răspunsul este întotdeauna și ad nauseam același.

Atacul asupra tehnologiei și creșterii

Se vede de la o poștă că moda atacării creșterii și abundenței este adoptată de stângiști satisfăcuți din straturile superioare ale societății, cu un stil de viață confortabil. Bucurându-se de un confort material și de un stil de viață pe care nu-l visau nici chiar cei mai bogați oameni din trecut, acestor socialiști le vine ușor să strâmbe din nas la auzul cuvântului „materialism” și să pledeze pentru o înghețare totală a avansului economic.[3] Pentru masele care trăiesc la nivel mondial în sărăcie lucie, o astfel de pledoarie pentru încetarea creșterii este de-a dreptul obscenă; dar nici chiar în Statele Unite nu sunt prea multe dovezi de sațietate și super-abundență. Nici înșiși stângiștii din eșaloanele superioare nu s-au remarcat prin arderea colectivă a cecurilor salariale ca dovadă a contribuției lor la lupta împotriva „materialismului” și abundenței.

Atacul răspândit asupra tehnologiei este și mai iresponsabil. Dacă tehnologia ar suferi un regres până la nivelul „tribal” și cel al erei preindustriale, rezultatul ar fi înfometarea colectivă și moartea la scară universală. Marea majoritate a populației de pe glob nu poate supraviețui în lipsa tehnologiei și industriei moderne. Continentul nord-american putea susține, în perioada precolumbiană, în jur de 1 milion de indieni, care trăiau cu toții la un nivel de subzistență. Acum, poate susține câteva sute de milioane de oameni și toți au un nivel de trai infinit mai mare – iar aceasta se datorează tehnologiei și industriei moderne. Dacă le suprimăm, vom suprima și oamenii. Nu e vorbă, fanaticii noștri anti-populaționiști ar primi bucuroși o astfel de „soluție” pentru problema populației, dar pentru marea noastră majoritate aceasta ar fi de fapt o draconică „soluție finală”.

Atacul iresponsabil asupra tehnologiei face parte din panoplia contradicțiilor socialiste: vine din partea acelorași intelectuali de stânga care, acum vreo 30 de ani, denunțau capitalismul pentru că nu punea tehnologia cu totul în slujba planificării de stat și cereau ca o elită „tehnocratică” să impună un regim absolutist. Și totuși, aceiași intelectuali care tânjeau nu demult după o dictatură tehnocratică asupra tuturor aspectelor vieții noastre, încearcă acum să ne văduvească de fructele vitale ale tehnologiei înseși.

Totuși, diferitele faze contradictorii ale gândirii stângiste nu se sting niciodată complet; mulți dintre aceiași anti-tehnologiști, poziționându-se la 180 de grade față de isteria automatizării, prezic în același timp că de acum vom avea stagnare tehnologică. Văd un viitor sumbru al omenirii, plecând de la premisa că tehnologia va stagna, în loc să continue să se îmbunătățească și să accelereze. Aceasta este tehnica previziunilor pseudoștiințifice ale mult lăudatului Raport al Clubului de la Roma, o grupare anti-dezvoltare. Passell, Roberts și Ross, în critica pe care au adus-o raportului, observă: „Dacă ar fi constrânse companiile telefonice să folosească tehnologia de la începutul secolului [XX – n. tr.] 20 de milioane de operatoare ar fi necesare pentru a face față volumului actual de apeluri”. Sau, după cum a spus editorul britanic Norman Macrae, „o extrapolare a tendințelor din anii 1880 ar înfățișa orașele de azi îngropate în balegă de cal”.[4] Sau, mai departe:

„Cu toate că modelul echipei [Clubului de la Roma] lucrează cu ipoteza creșterii exponențiale pentru nevoile industriale și agricole, pune limite arbitrare, ne-exponențiale, progresului tehnic care ar putea soluționa aceste nevoi. …

Thomas Malthus a susținut ceva similar acum două sute de ani, fără ajutorul computerelor. … Malthus a argumentat că oamenii tind să se înmulțească exponențial, pe când sursele de mâncare vor crește în cel mai bun caz într-un cu o rată constantă. Anticipa că foametea și războiul vor re-corecta periodic această balanță. …

Dar nu există vreun criteriu anume, în afară de miopie, pe care să se poată baza această speculație. Malthus era în eroare; capacitatea de producție alimentară a ținut pasul cu populația. Cu toate că nu putem avea siguranța progresului tehnologic, acesta nu pare să încetinească. Cele mai bune estimări econometrice sugerează că, de fapt, crește exponențial.”[5]

Avem nevoie de mai multă creștere economică, nu de mai puțină; de tehnologie mai multă și mai bună, nu de tentativa absurdă și imposibilă de a abandona tehnologia și a ne întoarce la tribul primitiv. Tehnologia mai bună și investițiile mai mari în capital vor duce la niveluri de trai mai ridicate pentru toată lumea și vor oferi atât un confort material mai mare, cât și timpul liber pentru urmărirea laturii „spirituale” a vieții. De prea puțină cultură sau civilizație se pot bucura cei care trebuie să lucreze multe ore pentru a duce un trai de subzistență. Problema reală este căpușarea investirii productive a capitalului prin taxe, restricții și contracte guvernamentale cu care se risipesc banii publici, inclusiv pe proiecte falimentare din domeniul militar sau spațial. Mai mult, oamenii de știință și inginerii, care sunt o resursă tehnică prețioasă, sunt din ce în ce mai intens deturnați către stat, în loc să folosească producției de bunuri de consum „civile”. Avem nevoie ca statul să se dea la o parte, să-și înlăture incubul taxării și cheltuielilor din economie și să permită ca resursele productive și tehnice să fie din nou direcționate pe de-a-ntregul către creșterea bunăstării maselor de consumatori. Ne trebuie creștere, niveluri de trai mai înalte și tehnologia și înzestrarea cu bunuri de capital care satisfac nevoile și cerințele consumatorilor; dar nu putem obține aceste lucruri decât înlăturând incubul etatismului și permițând energiilor tuturor oamenilor să se exprime liber în economia pieței libere. Avem nevoie de o creștere economică și tehnologică naturală, care să izvorască, așa cum a arătat Jane Jacobs, din economia pieței libere, nu din distorsiunile și risipa impuse economiei mondiale de stimularea socialistă forțată a anilor 1950. Pe scurt, avem nevoie de o economie de piață, autentic liberală.

Conservarea resurselor

Așa cum am menționat, aceiași socialiști care susțin că am intrat în era „post-rarității” și nu mai avem nevoie de creștere economică se află în avangarda mișcării care acuză „lăcomia capitalistă” pentru distrugerea resurselor noastre naturale rare. Profeții sumbri de la Clubul Romei, de exemplu, prin simpla extrapolare a utilizării actuale a resurselor, prezic cu nonșalanță epuizarea unor materii prime vitale în următorii 40 de ani. Dar astfel de predicții cu pretenții de certitudine – și complet false – despre epuizarea materiilor prime s-au făcut de nenumărate ori în ultimele secole.

Lucrul pe care l-au trecut cu vederea falșii profeți este rolul vital al mecanismului pieței libere în conservarea și înmulțirea resurselor naturale. Să analizăm, de exemplu, o mină tipică de cupru. De ce nu a fost epuizat de mult minereul de cupru prin cerințele inexorabile ale civilizației noastre industriale? Când este descoperit și dat în exploatare un filon de cupru, de ce nu extrag minerii tot minereul imediat; de ce conservă, în schimb, mina, o extind și extrag cuprul gradual, an de an? Pentru că proprietarii minei înțeleg că dacă își triplează, de exemplu, producția din acest an, se prea poate să-și tripleze veniturile anuale, dar vor și epuiza mina și, deci, veniturile viitoare pe care ar putea să le obțină din ea. Pe piață, această pierdere a veniturilor viitoare este reflectată imediat în valoarea monetară – prețul – minei. Această valoare monetară – reflectată în prețul de vânzare al minei și mai departe în cel al acțiunilor individuale ca titluri fracționare de proprietate asupra ei – este bazată pe anticiparea veniturilor viitoare care pot fi obținute din producția cuprului; orice epuizare a unor părți din mină va diminua, așadar, valoarea minei și prețul acțiunilor sale. Fiecare proprietar de mină are, deci, de pus în balanță avantajele veniturilor imediate din producția de cupru și pierderea „valorii de capital” a minei ca întreg, adică pierderea valorii acțiunilor sale.

Deciziile proprietarilor minei sunt determinate de anticiparea producției și cererii viitoare, ratele dobânzii existente și viitoare etc. Să presupunem, de exemplu, că se preconizează ca un nou material sintetic să înlocuiască cuprul în câțiva ani. În acest caz, proprietarii minelor de cupru se vor grăbi să producă mai mult cupru acum, când are valoare mai mare și să păstreze mai puțin pe viitor, când va avea o valoare mai mică – în felul acesta aducând beneficii consumatorilor și întregii economii prin producția de cupru acum, când e nevoie mai mare. Dar, pe de altă parte, dacă se preconizează o penurie de cupru în viitor, proprietarii de mine vor produce mai puțin acum și vor aștepta să producă mai mult în viitor, când prețurile cuprului vor fi mai mari – astfel aducând beneficii societății prin producția mai mare în viitor, când nevoile vor fi mai intense. Așadar, putem vedea că economia de piață are un minunat mecanism integrat, prin care deciziile proprietarilor de resurse, de balansare a producției prezente cu cea viitoare, vor aduce beneficii nu doar pentru veniturile și averea lor, ci și pentru masele de consumatori și pentru întreaga economie.

Dar mecanismul pieței libere înseamnă mult mai mult de atât: să presupunem că se anticipează acum o viitoare penurie de cupru. Rezultatul e că mai mult cupru va fi păstrat acum și economisit pentru producția viitoare. Prețul cuprului va crește acum. Creșterea prețurilor la cupru va avea câteva efecte „de conservare”. În primul rând, prețul mai mare al cuprului este un semnal către utilizatorii de cupru că este mai rar și mai prețios; utilizatorii de cupru vor acționa în consecință și vor folosi mai judicios acest metal mai scump; vor folosi mai puțin cupru, substituindu-l cu metale mai ieftine sau cu plastic; iar cuprul va fi conservat mai intens și folosit în acele cazuri în care nu există un substitut satisfăcător. Mai mult, costul mai mare al cuprului va stimula (a) o cursă în descoperirea unor noi surse de minereu; și (b) o căutare a unor substitute mai ieftine, poate prin noi descoperiri tehnologice. Prețurile mai mari ale cuprului vor stimula de asemenea și campaniile pentru economisirea și reciclarea metalului. Acest mecanism al prețului de pe piața liberă este însuși motivul pentru care cuprul și alte resurse materiale nu au dispărut de mult. După cum spun Passell, Roberts și Ross în critica Clubului de la Roma:

„Rezervele de resurse naturale și nevoile din model sunt calculate [în] … absența prețurilor ca variabilă în proiectarea „Limite” a modului de utilizare a resurselor. În lumea reală, prețurile în creștere funcționează ca un semnal economic pentru a conserva resursele rare, oferind stimulente pentru utilizarea materialelor mai ieftine în locul lor, stimulând eforturile de cercetare asupra noilor moduri de a economisi inputurile de resurse și punând din nou într-o lumină profitabilă eforturile de explorare.”[6]

De fapt, în ciuda profeților sumbri ai dezastrului, prețurile materiilor prime și resurselor naturale au rămas mici și în general au scăzut relativ față de alte prețuri. Pentru intelectualii socialiști și marxiști, acesta este, de regulă, un semn al „exploatării” capitaliste a țărilor subdezvoltate, care sunt adesea producătoarele materiilor prime. Dar e, de fapt, semnul a ceva cu totul diferit: al faptului că resursele naturale nu au devenit mai rare ci mai abundente; de aici și costul lor relativ mai scăzut. Dezvoltarea unor substitute ieftine, precum plasticul sau fibrele sintetice, a ținut resursele naturale ieftine și abundente. Iar în câteva decenii ne putem aștepta ca tehnologia modernă să dezvolte o sursă de energie remarcabil de ieftină – fuziunea nucleară – un rezultat care va duce automat la o mare abundență a materiilor prime față de munca ce va fi necesară.

Dezvoltarea materialelor sintetice și a energiei mai ieftine subliniază un aspect vital al tehnologiei moderne pe care profeții sumbri îl trec cu vederea: acela că tehnologia și producția industrială creează resurse care din lucruri care nu erau înainte considerate resurse efective. De exemplu, înainte de dezvoltarea lămpii cu kerosen și în special înainte de apariția automobilului, petrolul nu era o resursă, ci un deșeu nedorit, o mare „buruiană” lichidă și neagră. Abia dezvoltarea industriei moderne a convertit petrolul într-o resursă folositoare. Mai mult, tehnologia modernă, prin tehnici geologice perfecționate și prin stimulentele pieței, a descoperit noi și noi rezerve de petrol, într-un ritm rapid.

Predicțiile despre epuizarea iminentă a resurselor, după cum am spus, nu sunt ceva nou. În 1908, Președintele Theodore Roosevelt, organizând o Conferință a Guvernatorilor pe tema resurselor naturale, a exprimat temerea că sunt pe punctul „epuizării iminente”. La aceeași conferință, industriașul Andrew Carnegie a prezis că fierul din zona Lake Superior va fi epuizat până în 1940, iar magnatul căilor ferate James J. Hill a prognozat epuizarea celei mai mari părți a resurselor lemnoase în 10 ani. Și nu numai asta: Hill a prezis chiar o penurie iminentă de grâu în Statele Unite, o țară în care încă ne luptăm cu surplusurile generate de programul nostru de subvenționare a fermelor. Prognozele sumbre ale prezentului sunt făcute pe aceeași bază: o gravă subestimare a promisiunilor tehnologiei moderne și o ignorare a mecanismelor economiei de piață.[7]

Este adevărat că anumite resurse naturale s-au exploatat până la epuizare, în trecut și în zilele noastre. Dar în fiecare caz motivul nu a fost „lăcomia capitalistă”; dimpotrivă, motivul a fost eșecul statului de a permite deținerea resursei în regim de proprietate privată – pe scurt, neurmărirea logicii drepturilor proprietății private până la capăt.

Un exemplu este cel al resurselor lemnoase. În Vestul american și în Canada, majoritatea pădurilor sunt deținute nu de proprietari privați, ci de statul federal sau provincial. Statul închiriază apoi către companiile forestiere private. Pe scurt, proprietatea privată este permisă doar în privința folosirii anuale a resursei, dar nu în ceea ce privește pădurea, resursa însăși. În această situație, compania forestieră privată nu deține valoarea de capital și, de aceea, nu are de ce să-și facă griji legate de epuizarea resursei însăși. Compania forestieră nu are nici un stimulent economic pentru a conserva resursa, pentru a replanta copacii etc. Singurul ei stimulent este să taie cât mai mulți copaci, cât mai repede, din moment ce nu există valoarea economică pentru companie în păstrarea valorii de capital a pădurii. În Europa, unde proprietatea privată asupra pădurilor este mult mai des întâlnită, nu există multe plângeri legate de distrugerea resurselor forestiere. Oriunde este permis un regim de proprietate privată asupra pădurii înseși, este în interesul proprietarului să păstreze și să regenereze copacii pe măsură ce extrage cherestea, astfel încât să evite distrugerea valorii de capital a pădurii.[8]

Astfel, în Statele Unite, un vinovat principal a fost Serviciul Forestier al Departamentului de Agricultură al S.U.A., care deține păduri și închiriază drepturi anuale de exploatare a cherestelei, cu rezultatul devastării pădurilor. Prin contrast, pădurile private, precum cele deținute de mari firme forestiere ca Georgia-Pacific și U.S. Plywood, taie și reîmpăduresc științific pentru a asigura menținerea unor producții viitoare.[9]

O altă consecință nefericită a ținerii resurselor afară din sfera proprietății private, de către statul american, a fost distrugerea pășunilor din Vest în ultima parte a secolului XIX. Oricărui amator de westernuri îi este familiară mistica „ținutului deschis” și a „războaielor” adesea violente dintre posesorii de turme și fermieri, pe parcele de teren. „Ținutul deschis” a fost consecința politicii statului federal de a nu permite aproprierea (homesteading) în condițiile diferite ale climei mai uscate de la vest de Mississippi. În Est, cei 160 de acri din pământul statului, care puteau fi apropriați liber de către primii fermieri veniți, constituiau o unitate tehnologică viabilă pentru cultivare, în acel climat mai umed. În climatul uscat al Vestului, nu se putea organiza cu succes o fermă de oi sau de vite pe doar 160 de acri. Dar statul federal a refuzat să extindă unitatea de 160 de acri pentru a permite „aproprierea” unor ferme cu turme mai mari. De aici, „ținutul deschis”, pășunile deținute de stat, pe care proprietarii privați de oi și vite puteau să le folosească fără opreliști. Însă, acest lucru însemna că nimeni nu deținea pășunea, terenul în sine; era, deci, în avantajul economic al fiecărui proprietar de turme să radă tot terenul și să folosească iarba cât mai repede, altfel ar fi fost păscută de turmele altui fermier. Rezultatul acestui refuz tragic de obtuz de a permite proprietatea privată asupra terenului de păscut a fost exploatarea prea intensă a câmpiilor, distrugerea prin pășunarea prea timpurie în sezon și faptul că nu dorea nimeni să regenereze sau să replanteze iarba – dacă oricine ar fi făcut asta, ar fi trebuit să privească apoi neajutorat cum altcineva își paște turmele acolo. De aici, exploatarea prea intensă a câmpiilor Vestului și instalarea „Dust Bowl-ului”. De aici și tentativele ilegale ale multor proprietari de turme și fermieri de a își face singuri legea, îngrădind terenul în cadrul unor proprietăți private – și războaiele care urmau adesea între domenii.

Profesorul Samuel P. Hays, în relatarea sa necontestată despre mișcarea pentru conservare din America, scrie despre problema ținutului deschis:

„O mare parte a industriei crescătorilor de animale depindea de pășunatul pe domeniul „deschis”, deținut de către statul federal, dar accesibil pentru folosul oricui. … Congresul nu a oferit niciodată legislație pentru reglementarea pășunatului sau care să permită proprietarilor de turme să achiziționeze terenuri. Turmele se perindau pe domeniul public. … Proprietarii de turme au îngrădit terenuri pentru a le folosi exclusiv, dar competitorii tăiau îngrădirile. Recurgând la forță și violență, ciobanii și văcarii își „rezolvau” disputele asupra terenurilor de păscut prin decimarea turmelor și uciderea rivalilor. … Absența celor mai elementare instituții ale proprietății au creat confuzie, amărăciune și distrugere.

Pe fondul acestor conflicte, terenurile publice s-au deteriorat rapid. Dacă inițial erau multe și mănoase, resursele de pășunat au fost puse sub presiunea intensă a utilizării din ce în ce mai mari. … Domeniul public s-a umplut de mai multe animale decât putea suporta. Din moment ce fiecare fermier se temea că ceilalți îl vor întrece în consumarea pășunilor disponibile, ducea turmele pe câmp la începutul sezonului și nu permitea ierbii tinere să se maturizeze și să facă sămânță nouă. În asemenea condiții, calitatea și cantitatea pășunilor a scăzut rapid; plantele perene viguroase au fost înlocuite de cel anuale, iar cele anuale de buruieni.”[10]

Hays conchide că terenurile din domeniul public s-ar putea să fi fost sărăcite în proporție de mai mult de două treimi prin acest proces, în comparație cu starea lor de virginitate.

Există un domeniu de importanță vitală în care absența regimului de proprietate privată nu cauzează doar sărăcirea resurselor, ci, de asemenea, un eșec complet în dezvoltarea unor vaste resurse potențiale. Vorbim despre ocean, resursa cu un potențial enorm de productivitate. Oceanele sunt în domeniul public internațional, i.e., nici unei persoane, firme, sau chiar stat național nu îi este permis dreptul de proprietate asupra unor porțiuni ale oceanului. În consecință, oceanele au rămas în aceeași stare primitivă în care erau terenurile în timpurile care au precedat dezvoltarea agriculturii. Modul de producție pentru omul primitiv era „vânatul și culesul”: vânarea animalelor sălbatice și culegerea fructelor, alunelor, semințelor și legumelor sălbatice. Omul primitiv lucra pasiv în cadrul mediului său, în loc să acționeze pentru a-l transforma; trăia de pe urma pământului, fără a încerca să-l remodeleze. Pământul era, de aceea, neproductiv și doar câteva triburi – relativ puține – puteau exista, la un nivel de subzistență. Doar o dată cu dezvoltarea agriculturii și transformării pământului prin cultivare a fost posibil ca productivitatea și nivelul de trai să facă mari salturi înainte. Și doar o dată cu agricultura a fost posibil începutul civilizației. Dar, pentru a permite dezvoltarea agriculturii era necesară existența drepturilor de proprietate, în primul rând asupra recoltelor și apoi asupra pământului însuși.

În privința oceanului, însă, ne aflăm încă în faza neproductivă a culesului și vânatului. Oricine poate captura pește din ocean, sau poate extrage resurse, dar o poate face doar pe fugă, doar ca vânător și culegător. Nimeni nu poate să cultive oceanul, nimeni nu se poate implica în acvacultură. În acest fel, suntem lipsiți de resursele imense de pește și minerale ale oceanelor și mărilor. De exemplu, dacă ar încerca cineva să cultive în apele marine și să crească productivitatea pescăriilor cu fertilizatori, ar fi lipsit imediat de rezultatele eforturilor sale pentru că nu ar putea să îi oprească pe alți pescari din a da buzna și a înșfăca peștele. Așa că nu încearcă nimeni să fertilizeze oceanele în același mod în care este fertilizat pământul. Mai mult, nu există stimulente economice – ba chiar există toate contra-stimulentele – pentru inițiative de cercetare a tehnologiilor de îmbunătățire a productivității pescăriilor sau de extracție a resurselor minerale din oceane. Vor exista asemenea stimulente doar când drepturile de proprietatea asupra unor porțiuni de ocean sau mare vor fi la fel de mult binevenite precum sunt acum drepturile de proprietate asupra pământurilor. Chiar și acum există o tehnică simplă, dar eficientă, care ar putea fi folosită pentru creșterea producției de pește: diverse porțiuni din ocean ar putea fi îngrădite electronic și, prin aceste bariere electronice ușor de aplicat, peștii ar putea fi segregați după mărime. Prin împiedicarea peștilor mari să-i mănânce pe cei mici, producția de pește ar putea crește enorm. Iar dacă proprietatea privată asupra unor porțiuni din ocean ar fi permisă, o explozie a acvaculturii ar crea și ar multiplica resursele oceanului în numeroase moduri pe care acum nici măcar nu ni le putem imagina.

Statele naționale au încercat în van să facă față problemei epuizării peștelui prin instituirea unor restricții iraționale și neeconomice asupra cantității totale pescuite, sau asupra duratei legale a sezonului de pescuit. În cazul somonului, tonului și plăticii, metodele tehnologice de pescuit au fost ținute la un nivel primitiv și neproductiv, prin scurtarea nejustificată a sezonului – lucru care a dus la diminuarea calității capturii – și prin stimularea suprasolicitării flotelor în sezon și a subutilizării lor pe parcursul anului. Și, bineînțeles, aceste feluri de restricții guvernamentale nu au nici un efect de stimulare a acvaculturii. După cum spun profesorii North și Miller:

„Pescarii sunt săraci pentru că sunt forțați să folosească echipament ineficient și să pescuiască doar o mică parte a timpului [din cauza reglementărilor guvernamentale] și, bineînțeles, sunt mult prea mulți. Consumatorul plătește un preț mult mai mare pentru somonul roșu decât ar fi cazul dacă s-ar folosi metode eficiente. În ciuda hățișului din ce în ce mai des de reglementări, tot nu s-a asigurat evitarea epuizării somonului.

La rădăcina problemei este aranjamentul actual de non-proprietate. Nu este în interesul nici unui pescar individual să își bată capul cu perpetuarea populației de somon. Dimpotrivă: interesul său e mai degrabă să prindă cât mai mult pește în timpul sezonului.”[11]

În schimb, North și Miller subliniază că drepturile de proprietate privată asupra apelor oceanice, prin care proprietarii ar utiliza cele mai puțin costisitoare și cele mai eficiente tehnologii în timp ce ar conserva și ar crește productivitatea resursei înseși, sunt acum mai fezabile decât oricând: „Inventarea senzorilor electronici moderni a făcut acum posibilă paza relativ ieftină și ușoară a unor mari întinderi de apă.”[12]

Conflictele internaționale crescânde asupra diferitelor porțiuni de ocean nu fac decât să pună și mai mult în lumină importanța drepturilor de proprietate privată în acest domeniu vital. Pe măsură ce Statele Unite și alte națiuni își afirmă suveranitatea la 200 de mile de țărmuri și pe măsură ce companiile private și statele se ceartă pe diferite suprafețe de ocean; și pe măsură ce traulerele, plasele de pescuit, platformele petroliere și minerale se bat pe aceleași zone maritime – problema drepturilor de proprietate devine din ce în ce mai evidentă și mai importantă. După cum scrie Francis Christy:

„Cărbunele este extras în puțuri sub fundul oceanului, petrolul este extras de pe platforme fixate pe fund și care se ridică deasupra apei, resursele minerale pot fi exploatate prin dragarea suprafeței de pe fundul oceanului … animalele sedentare sunt rase din zonele unde pot fi așezate cabluri de telefon, animalele care se hrănesc în adâncuri sunt prinse cu capcane și traule, speciile de la adâncime medie pot fi prinse cu cârlige și fire sau cu traule care interferează ocazional cu submarinele, speciile de suprafață sunt prinse cu plase și cu harpoane, iar suprafața însăși este folosită pentru navigație și de către vasele care extrag resurse.”[13]

Acest conflict crescând îl face pe Christy să afirme că „mările sunt într-un stadiu de tranziție. Trec de la o stare în care drepturile de proprietate sunt ca și inexistente către o stare în care drepturile de proprietate vor fi apropriate sau vor apărea cumva”. În fine, Christy conchide că „pe măsură ce resursele marine devin mai valoroase, drepturile exclusive vor fi adjudecate”.[14]

Poluarea

Bun: chiar dacă acceptăm că proprietatea privată deplină asupra resurselor și piața liberă va duce la conservarea și crearea resurselor, și că o vor face mult mai bine decât reglementarea guvernamentală, ce putem spune despre poluare? Nu am ajunge să suferim de poluare masivă prin „lăcomia capitalistă” nestăvilită?

În primul rând, există această realitate empirică de neocolit: proprietatea de stat, chiar socialismul, s-a dovedit a fi departe de a soluționa problema poluării. Chiar și cei mai naivi avocați ai planificării de stat sunt de acord că otrăvirea lacului Baikal din Uniunea Sovietică este un monument al poluării industriale nesăbuite a unei resurse naturale valoroase. Dar, problema este mult mai adâncă de atât. Să observăm, de exemplu, că poluarea a devenit o problemă importantă în două domenii cruciale: aerul și apele, în special râurile. Acestea sunt, însă, tocmai două dintre sectoarele vitale în care nu este permisă funcționarea proprietății private.

Să luăm mai întâi râurile. Ca și oceanele, sunt de regulă în proprietatea statului; proprietatea privată, mai ales proprietatea privată completă, nu a fost permisă în cazul apei. Deci, în esență, statul este proprietarul râurilor. Dar proprietatea de stat nu este proprietate autentică, pentru că funcționarii statului, chiar dacă pot controla resursa, nu pot accesa ei înșiși valoarea de capital pe piață. Funcționarii nu pot vinde râurile sau titluri parțiale de proprietate asupra lor. Așa că nu au un stimulent economic pentru a conserva puritatea și valoarea râurilor. Acestea sunt, într-un sens economic, „ale nimănui”; din această cauză funcționarii au permis alterarea și poluarea lor. Oricui îi este permis să arunce gunoaie poluante și reziduuri în ape. Dar, să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă firmele private ar putea să dețină râurile și lacurile. Dacă o firmă ar fi proprietara lacului Erie, de exemplu, atunci oricine aruncă deșeuri în lac ar fi imediat dat în judecată pentru încălcarea proprietății private și ar fi obligat de tribunale să plătească despăgubiri și să înceteze orice încălcare a proprietății. Astfel, doar drepturile de proprietate privată vor asigura sfârșitul poluării – invaziei asupra resurselor. Deoarece râurile nu sunt deținute în proprietate privată, nu există proprietari care să acționeze pentru protejarea resurselor lor valoroase. Dacă, în schimb, cineva ar deversa deșeuri sau agenți poluanți într-un lac aflat în proprietate privată (așa cum sunt unele lacuri mici), nu ar putea face lucrul aceasta prea mult timp – proprietarul s-ar grăbi să se apere.[15] Profesorul Dolan scrie:

„Dacă General Motors ar fi proprietara râului Mississippi, putem fi siguri că ar pune prețuri mari pentru deversările industriilor și municipalităților aflate de-a lungul cursului său și că apa ar fi menținută la un nivel de puritate suficient de mare pentru a maximiza veniturile din închirierea către firmele care doresc drepturi asupra apei potabile, de recreere și pentru pescuitul comercial.”[16]

Dacă statul, în calitate de proprietar, a permis poluarea râurilor, statul însuși a fost și cel mai mare poluator activ, în special în calitatea sa de administrator municipal al apelor reziduale. Există deja toalete chimice care pot arde reziduurile fără a polua aerul, pământul sau apa; dar cine să investească în toalete chimice dacă autoritățile locale preiau apele reziduale pe gratis?

Acest exemplu indică o problemă similară pentru cazul inhibării tehnologiei acvaculturii prin absența proprietății private: dacă statele, ca proprietari ai râurilor, permit poluarea apei, atunci tehnologia industrială va deveni – și a devenit – o tehnologie care poluează apa. Dacă procesele de producție pot polua râurile fără opreliști, atunci acesta este tipul de tehnologie pe care îl vom avea.

Dacă problema poluării apei poate fi rezolvată prin drepturi de proprietate privată asupra apei, ce putem spune despre poluarea aerului? Cum pot liberalii veni cu o soluție pentru această problemă gravă? Bineînțeles că proprietate privată asupra aerului nu poate exista, nu-i așa? Ei bine, răspunsul este: ba da, poate exista. Am văzut deja cum frecvențele radio și TV pot fi deținute în proprietate privată. La fel ar putea fi și cu rutele pentru liniile aeriene. Rutele comerciale, de exemplu, ar putea fi în proprietate privată; nu este nevoie de Consiliul Aeronautic Civil pentru a parcela – și restricționa – rutele dintre diversele orașe. Dar, în cazul poluării aerului, nu avem de-a face atât cu proprietatea privată asupra aerului, cât cu protejarea proprietății private asupra plămânilor, terenurilor și livezilor persoanelor. Chestiunea crucială în privința poluării aeriene este aceea că poluatorul trimite agenți poluanți nedoriți și neinvitați – de la fum până la oxizi de sulf și radiații nucleare – prin aer și în plămânii victimelor inocente, precum și pe proprietăților lor materiale. Toate aceste emanații care afectează persoana și proprietatea constituie agresiuni asupra proprietății private a victimei. Poluarea aerului, în fond, constituie agresiune în același mod în care o constituie incendierea proprietății cuiva sau rănirea fizică. Poluarea aeriană care afectează pe alții este agresiune, pur și simplu. Principala funcție a statului – a tribunalelor și poliției – este să oprească agresiunea; în schimb, statul nu s-a achitat de această sarcină și a eșuat complet în exercitarea funcției sale de apărare împotriva poluării aerului.

Este important să înțelegem că acest eșec nu a fost o simplă problemă de ignoranță, un pur decalaj în timp între recunoașterea unei noi probleme tehnologice și soluționarea ei. Dacă unii agenți poluanți au devenit cunoscuți abia recent, fumul industrial și efectele sale nocive sunt cunoscute încă din timpul Revoluției Industriale, în asemenea măsură încât tribunalele Americane, de la începutul și până la sfârșitul secolului XIX, au luat decizia deliberată de a permite ca drepturile de proprietate să fie încălcate prin poluarea cu fum industrial. În acest scop, tribunalele trebuia să schimbe sistematic și să slăbească protecțiile dreptului de proprietate înglobate în dreptul consuetudinar Anglo-Saxon – și chiar au făcut-o. Înainte de mijlocul și sfârșitul secolului XIX, orice poluare a aerului era considerată un caz de furt (a tort), un neajuns în contra căruia victima putea să ceară despăgubiri în justiție și să obțină o dispoziție de întrerupere și încetare a oricărei încălcări viitoare a drepturilor sale de proprietate. Dar, pe parcursul secolului XIX, tribunalele au modificat sistematic legea neglijenței (law of negligence) și legea tulburării (law of nuisance) pentru a permite orice poluare a aerului care nu era mult mai mare decât cea făcută de orice firmă manufacturieră similară, o poluare care nu era mai extinsă decât cea obișnuită în cazul altor poluatori.

Pe măsură ce apăreau fabrici care emiteau fum, dăunând livezilor fermierilor din vecinătate, fermierii dădeau fabricanții în judecată, cerând daune și dispoziții împotriva continuării încălcării drepturilor lor de proprietate. Dar, judecătorii spuneau, în esență: „Ne pare rău. Știm că fumul industrial (i.e., poluarea aerului) vă invadează și vă încalcă drepturile de proprietate. Dar există ceva mai important decât simplele drepturi de proprietate: acel ceva sunt politicile publice, «binele comun». Iar binele comun decretează că industria este un lucru bun, progresul industrial este un lucru bun și, deci, simplele voastre drepturi de proprietate trebuie să cedeze în fața bunăstării generale”. Iar acum plătim cu toții prețul amar al acestei neglijări a proprietății private, sub forma cancerelor de plămâni și multor altor afecțiuni. Și toate acestea pentru „binele comun”![17]

Faptul că acest principiu călăuzește tribunalele și în era aviației poate fi văzut într-o decizie a tribunalelor din Ohio în cazul Antonik vs Chamberlain, din 1947. Rezidenții unei zone suburbane din apropierea orașului Akron au acționat în judecată pentru a interzice funcționarea unui aeroport privat. Motivele erau încălcarea drepturilor de proprietate prin zgomot excesiv. Refuzând să aplice interdicția, tribunalul a declarat:

„În sarcina noastră de a judeca acest caz, cu toate că suntem o curte a echității, nu trebuie doar să cântărim conflictul de interese între proprietarul aeroportului și proprietarii de terenuri din vecinătate, ci trebuie să recunoaștem și politica publică a generației în care trăim. Trebuie să recunoaștem că înființarea unui aeroport … este de mare importanță pentru public, iar dacă un astfel de aeroport este inhibat, sau înființarea sa este împiedicată, consecințele nu vor fi doar o pagubă serioasă pentru proprietarul aeroportului, ci pot fi și pierderea serioasă a unui activ valoros pentru întreaga comunitate.”[18]

Pentru a întregi ilegalitățile judecătorilor, legislaturile de la nivel federal și de stat au trecut la cimentarea agresiunii împotriva victimelor poluării aeriene prin prohibirea proceselor „în acțiune colectivă” (class action) împotriva poluatorilor. Evident, dacă o fabrică poluează atmosfera unui oraș unde sunt zeci de mii de victime, nu este practic pentru fiecare victimă să dea în judecată pentru a-și colecta despăgubirea sa particulară de la poluator (cu toate că o dispoziție de încetare ar putea fi folosită cu efect de către o singură victimă insignifiantă). De aceea, dreptul cutumiar recunoaște validitatea proceselor „de acțiune colectivă”, în care una sau câteva victime pot da în judecată pe agresor nu doar în numele lor, ci în numele întregii clase de victime similare. Dar legislaturile au scos sistematic în afara legii astfel de procese colective în cazurile de poluare. Din acest motiv, o victimă poate avea succes individual în justiție împotriva unui poluator, într-un caz unu-la-unu de „tulburare privată” (private nuisance). Dar îi este interzis prin lege să acționeze împotriva unui poluator în masă, care aduce prejudicii unui număr mare de persoane dintr-o anumită zonă! După cum scrie Frank Bubb, „Este ca și cum statul ți-ar spune că va (încerca să) te protejeze în fața unui hoț care fură doar de la tine, dar nu te va proteja dacă hoțul fură, de asemenea, și de la toți locuitorii cartierului”.[19]

Zgomotul, la rândul lui, este o formă de poluare aeriană. Zgomotul este crearea de unde sonore care se propagă prin aer și apoi bombardează sau invadează alte persoane și proprietățile lor. Medicina a început abia recent să studieze efectele nocive ale zgomotului asuprea fiziologiei umane. Din nou, un sistem legal liberal ar permite procese, inclusiv colective, pentru obținerea de daune și dispoziții de încetare împotriva zgomotului excesiv și dăunător: împotriva „poluării sonore”.

Soluția contra poluării aerului este, deci, clară ca lumina zilei și nu are nimic de a face cu programele paliative de multe miliarde de dolari, care sunt suportate de plătitorii de taxe și care nici măcar nu rezolvă problema reală. Remediul este pur și simplu ca tribunalele să se întoarcă la funcția de apărare a drepturilor persoanei și proprietății și deci să interzică oricui să emită poluanți în aer. Ce putem spune, însă, despre apărătorii pro poluare ai progresului industrial? Și despre costurile mărite pe care ar trebui să le suporte consumatorii? Sau despre actuala noastră tehnologie poluantă?

Argumentul că aceste interdicții ale poluării ar crește costurile producției industriale este la fel de respingător precum cel vehiculat înainte de Războiul Civil, referitor la costurile mai mari pe care abolirea sclaviei le-ar aduce crescătorilor de bumbac, astfel abolirea fiind „nepractică”, oricât ar fi de corectă din punct de vedere moral. Aceasta ar însemna că poluatorii pot să transpună toate costurile crescute ale poluării asupra celor ai căror plămâni și drepturi de proprietate li s-a permis să le invadeze cu impunitate.

Mai mult, argumentul costurilor și tehnologiei ignoră faptul vital că, dacă este permis ca poluarea să continue cu impunitate, nu vor apărea stimulentele economice pentru dezvoltarea unei tehnologii care să nu polueze. Dimpotrivă, vor fi stimulate tăierile de costuri în direcția opusă, așa cum s-a întâmplat timp de un secol. Să presupunem, de exemplu că, în primele zile de utilizare ale camioanelor, tribunalele ar fi decis după cum urmează:

„În mod normal, ne-am opune invadării peluzelor oamenilor de către camioane – pentru că ar fi o încălcare a proprietății private – și am insista ca acestea să fie limitate la a folosi străzile, indiferent cât de mare ar fi aglomerația. Dar, camioanele sunt de o importanță vitală pentru bunăstarea generală și, prin urmare, decidem să le fie permis să treacă peste orice peluză vor, dacă o fac cu credința că acest lucru le ușurează problemele de trafic.”

Dacă tribunalele ar fi decis în acest fel, acum am avea un sistem de transport în care peluzele ar fi sistematic distruse de camioane. Orice tentativă de a opri acest lucru ar fi acuzată în numele nevoilor moderne ale transportului! Scopul este să subliniem că exact în acest mod au luat tribunalele decizii legate de poluarea aerului – poluare care este mult mai nocivă pentru noi toți decât terfelirea unor peluze. Statul a dat astfel verde, de la bun început, unei tehnologii poluante. Nu este, deci, de mirare că tocmai de astfel de tehnologie avem acum parte. Singura soluție este forțarea poluatorilor să oprească abuzurile și apoi să redirecționeze tehnologia pe canale nepoluante sau chiar anti-poluante.

Deja, chiar și în stadiul acesta necesarmente primitiv al tehnologiei anti-poluante, au fost dezvoltate tehnici de combatere a poluării aerului și a celei sonore. Se pot instala amortizoare pe mașinile care emit unde sonore, al căror unde au efect contra-ciclic față de cele ale mașinii, anulând aceste zgomote care zgârie pe creier. Reziduurile aeriene pot fi captate la ieșirea pe coș și reciclate pentru a obține produse utile industriei. Astfel, dioxidul de sulf, o noxă principală, poate fi captat și reciclat pentru a produce acid sulfuric, care are valoare economică.[20] Motorul cu aprindere prin scânteie, care este foarte poluant, fie va trebui să fie „ajustat” cu noi invenții, fie va trebui înlocuit complet cu motoare nepoluante precum cele diesel, cu gaz, aburi sau electrice. Și, după cum observă inginerul de sisteme liberal Robert Poole, Jr., costurile instalării tehnologiei non sau anti-poluante ar fi „în ultimă instanță suportate de consumatorii produselor firmei, i.e., de cei care aleg să se asocieze cu firma și nu de terți inocenți care trebuie să le suporte involuntar sub formă de poluare (sau ca taxe)”.[21]

Robert Poole definește convingător poluarea ca „transferul materiei sau energiei dăunătoare asupra persoanei sau proprietății altuia, fără consimțământul celui din urmă”.[22] Soluția liberală pentru problema poluării aerului – și singura care este completă – este utilizarea tribunalelor și a structurii legale pentru a combate și preveni astfel de încălcări. Există semne recente că sistemul legal începe să se schimbe în această direcție: noi decizii juridice și abrogarea legilor care împiedică procesele colective. Dar aceste este doar un început.[23]

Printre conservatori – spre deosebire de liberali – există două răspunsuri, în ultimă instanță similare, la problema poluării aerului. Primul răspuns, venit din partea lui Robert Moses și Ayn Rand, printre alții, este să nege că problema există și să atribuie întreaga agitație stângiștilor care vor să distrugă capitalismul și tehnologia în favoarea unei forme tribale de socialism. Chiar dacă această acuzație este parțial corectă, negarea înseși existenței problemei înseamnă negarea științei și cedarea unui ostatic foarte important inamicilor stângiști, care acuză apărătorii capitalismului că „pun drepturile de proprietate mai presus de drepturile omului”. Mai mult, o poziție pro poluare nici măcar nu apără drepturile de proprietate; dimpotrivă, îi pune pe acești conservatori în sprijinul acelor industriași care calcă în picioare drepturile de proprietate ale maselor de cetățeni.

Al doilea răspuns conservator, mai sofisticat, vine din partea unor economiști pro piață liberă, precum Milton Friedman. Friedmanienii acceptă existența poluării aerului dar propun să o soluționeze nu prin apărarea drepturilor de proprietate, ci printr-un calcul „cost-beneficiu”, așa-zis utilitarist, făcut de către stat, care apoi ar urma să ia și să impună o „decizie socială” referitoare la câtă poluare să fie permisă. Impunerea acestei decizii ar fi apoi făcută fie prin licențierea unui anumit grad de poluare (acordarea de „drepturi de poluare”), fie printr-o grilă de taxe pe poluare, fie prin plata firmelor de către consumatori, ca să nu polueze. Dar, în primul rând, aceste propuneri ar da statului o putere birocratică imensă, în numele protejării „pieței libere”; apoi ar continua să încalce drepturile de proprietate în numele unei decizii colective impuse de stat. Acest aranjament este departe de a fi o „piață liberă” autentică și arată că – la fel ca în alte domenii economice – este imposibil să aperi cu adevărat libertatea și piața liberă fără să insiști pe apărarea drepturilor de proprietate privată. Afirmația grotescă a lui Friedman, care le spune orășenilor ce nu vor să facă emfizem că se pot muta la țară, este foarte asemănătoare cu faimoasa afirmație a Mariei Antoinette, „Să mănănce cozonac” – și arată că nu-i pasă de drepturile omului sau de cele de proprietate. Afirmația lui Friedman este, de fapt, totuna cu cea a conservatorilor, „Dacă nu-ți place aici, n-ai decât să pleci”, o afirmație care presupune că statul este proprietarul legitim al întregului teritoriu de „aici”, și că oricine obiectează față de stăpânirea sa trebuie, prin urmare, să plece. Critica liberală pe care Robert Poole o aduce lui Friedman ne oferă un contrast binevenit:

„Din nefericire, este un exemplu al celui mai serios neajuns al economiștilor conservatori: nicăieri în această propunere nu se găsește vreo menționare a drepturilor. Este același neajuns care i-a subminat pe adepții capitalismului timp de 200 de ani. Chiar și azi, expresia „laissez-faire” poate trezi imaginea orașului englez de secol XVIII înecat în fum și acoperit de funingine. Capitaliștii timpurii erau de acord cu tribunalele că fumul și funinginea erau „prețul” ce trebuie plătit pentru beneficiile industriei. … Totuşi, laissez-faire fără drepturi este o contradicție în termeni; poziția laissez-faire este bazată pe și derivată din drepturile omului, și poate rezista doar dacă drepturile sunt considerate inviolabile. Acum, în era conștientizării crescânde a ecologiei, această veche contradicție vine să bântuie iar capitalismul.

Este adevărat că aerul este o resursă rară [așa cum susține Friedman], dar trebuie, atunci, să ne întrebăm de ce este rară. Dacă este rară pentru sunt încălcate sistematic drepturile de proprietate, atunci soluția nu este creșterea prețului status-quo-ului, fiind astfel legitimați cei care încalcă drepturile, ci afirmarea drepturilor și insistarea ca ele să fie respectate. … Dacă o fabrică emite o cantitate mare de molecule de dioxid de sulf, care intră în plămânii cuiva cauzându-i edem pulmonar, proprietarii fabricii sunt la fel de agresori ca atunci când i-ar fi rupt un picior. Trebuie insistat asupra acestui lucru, pentru că este crucial pentru poziția laissez-faire. Ideea de poluator laissez-faire este o contradicție în termeni și trebuie identificată ca atare. O societate liberală ar fi o societate cu răspundere nelimitată, unde fiecare ar fi responsabil în totalitate pentru acțiunile sale și pentru orice consecințe dăunătoare pe care acestea le-ar putea cauza.”[24]

Pe lângă trădarea presupusei sale funcții de apărare a proprietății private, statul a contribuit la poluarea aerului într-un sens mai activ. Nu demult, Departamentul pentru Agricultură a organizat stropiri masive cu DDT din elicopter peste suprafețe întinse, ignorând voința fermierilor care obiectau. Continuă și acum să toarne tone de insecticide toxice și carcinogene peste tot Sudul, într-o încercare zadarnică și scumpă de a eradica furnica de foc.[25] Iar Comisia pentru Energie Atomică a răspândit deșeuri radioactive în aer și în pământ prin centralele sale nucleare și prin testele atomice. Centrele municipale de tratament al apei și centralele energetice, alături de companiile de utilități, care sunt monopoluri licențiate de stat, poluează masiv atmosfera. O sarcină majoră a statului în acest domeniu este, așadar, să-și oprească propriile sale activități poluante.

În concluzie, când dăm deoparte confuziile și filozofia eronată a ecologiștilor moderni, descoperim o acuză fundamentală împotriva sistemului existent; dar acuza se dovedește a nu fi împotriva capitalismului, proprietății private, creșterii, sau tehnologiei per se. Este o acuză la adresa felului în care statul înăbușă sau nu e în stare să apere drepturile de proprietate privată în fața agresiunilor. Dacă drepturile de proprietate ar fi apărate integral, atât împotriva încălcărilor private cât și a celor de stat, am vedea că aici – ca și în alte domenii ale economiei și societății noastre – inițiativa privată și tehnologia modernă ar fi pentru omenire o binecuvântare și nu un blestem.

Note:

[1] În mod ironic, economistul conservator Dr. George Terborgh, care scrisese mai devreme principala critică a tezei stagnării (The Bogey of Economic Maturity [1945]), acum a scris principala critică a noului val, The Automation Hysteria (1966).

[2] Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (New York: Harper and Bros., 1942), p. 144.

[3] Vezi interpretarea din William Tucker, “Environmentalism and the Leisure Class,” Harper’s (December 1977): 49–56, 73–80. Din fericire, grupurile de culoare încep să înțeleagă semnificația ideologiei socialiste anti-creștere. În ianuarie 1978, consiliul director al Asociației Naționale pentru Avansul Persoanelor de Culoare s-a opus programului energetic al Președintelui Carter și a cerut dereglementarea prețurilor petrolului și gazului natural. Explicând noua poziție a ANAPC, președinta consiliului Margaret Bush Wilson a declarat:

„Suntem îngrijorați de politica de creștere înceată a planului energetic al Președintelui Carter. Problema este legată de tipul de politică energetică pe care o va necesita … o economie viabilă și crescândă, care să nu fie restrictivă, deoarece într-un regim de creștere înceată negrii suferă cel mai mult.”

Paul Delaney, “NAACP in Major Dispute on Energy View,” New York
Times
(January 30, 1978).

[4] D. Meadows, et al., The Limits to Growth (New York: Universe Books, 1972); P. Passell, M. Roberts, and L. Ross, “Review of The Limits to Growth,” New York Times Book Review (April 2, 1972), p. 10.

[5] Passell, et al., “Review of The Limits to Growth,” p. 12.

[6] Ibid., p. 12.

[7] Despre aceste previziuni greșite, vezi Thomas B. Nolan, “The Inexhaustible Resource of Technology,” in H. Jarrett, ed., Perspectives on Conservation (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1958), pp. 49–66.

[8] Despre cherestea și despre conservare în general, vezi Anthony Scott, Natural Resources: The Economics of Conservation (Toronto: University of Toronto Press, 1955), pp. 121–25 and passim. Despre modurile în care statul federal a distrus, în loc să conserve, pădurile, începând cu construcția de autostrăzi și până la baraje și alte proiecte lipsite de discernământ ale Army Corps of Engineers, vezi Edwin G. Dolan,
TANSTAAFL (New York: Holt, Rinehart and Winston, 1971), p. 96.

[9] Samuel P. Hays, Conservation and the Gospel of Efficiency (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1959), pp. 50–51. Vezi și E. Louise Peffer, The Closing of the Public Domain (Stanford, Calif.: Stanford University Press, 1951), pp. 22–31, și passim.

[10] Samuel P. Hays, Conservation and the Gospel of Efficiency (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1959), pp. 50–51. Vezi și E. Louise Peffer, The Closing of the Public Domain (Stanford, Calif.: Stanford University Press, 1951), pp. 22–31, și passim.

[11] Douglass C. North and Roger LeRoy Miller, The Economics of Public Issues (New York: Harper and Row, 1971), p. 107.

[12] Ibid., p. 108. Vezi și James A. Crutchfield and Giulio Pontecorvo, The Pacific Salmon Fisheries: A Study of Irrational Conservation (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1969). Pentru o situație similară în industria tonului, vezi Francis T. Christy, Jr., “New Dimensions for Transnational Marine Resources,” American Economic Review, Papers and Proceedings (May 1970), p. 112; și, pentru industria plăticii în Pacific, vezi James A. Crutchfield and Arnold Zellner, Economic Aspects of the Pacific Halibut Industry (Washington, D.C.: U.S. Department of the Interior, 1961). Pentru o propunere interesantă de proprietate privată asupra părților de ocean chiar înaintea apariției barierelor electronice, vezi Gordon Tullock, The Fisheries–Some Radical Proposals (Columbia: University of South Carolina Bureau of Business and Economic Research, 1962).

[13] Christy, “New Dimensions for Transnational Marine Resources,” p. 112.

[14] Ibid., pp. 112–13. Pentru o discuție definitivă a întregii probleme a oceanului și pescuitului oceanic, din perspectivă economică, tehnologică și legală, vezi Francis I. Christy, Jr., and Anthony Scott, The Common Wealth in Ocean Fisheries (Baltimore: Johns Hopkins Press, 1965).

[15] În statele din Vest sunt deja disponibile legi ale „aproprierii” care oferă baza pentru „inițializarea drepturilor de proprietate” (homesteading) depline asupra râurilor. Pentru o discuție completă, vezi Jack Hirshleifer, James C. DeHaven, și Jerome W. Milliman, Water Supply; Economics, Technology, and Policy (Chicago: University of Chicago Press, 1960), capitolul IX.

[16] Edwin G. Dolan, “Capitalism and the Environment,” Individualist (March 1971): 3.

[17] See E.F. Roberts, “Plead the Ninth Amendment!” Natural History (August–September 1970): 18ff. Pentru o istorie definitivă și o analiză a drepturilor de proprietate și a schimbării sistemului legal de dragul dezvoltării în prima parte a secolului XIX, vezi Morton J. Horwitz, The Transformation of American Law, 1780– 860 (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1977).

[18] Citat în Milton Katz, The Function of Tort Liability in Technology Assessment (Cambridge, Mass.: Harvard University Program on Technology and Society, 1969), p. 610.

[19] Frank Bubb, “The Cure for Air Pollution,” The Libertarian Forum (April 15, 1970): 1. Vezi și Dolan, TANSTAAFL, pp. 37–39.

[20] Vezi Jane Jacobs, The Economy of Cities (New York: Random House, 1969), pp. 109ff.

[21] Poole, “Reason and Ecology,” pp. 251–52.

[22] Ibid., p. 245.

[23] Vezi Dolan, TANSTAAFL, p. 39, și Katz, The Function of Tort Liability in Technology Assessment, passim.

[24] Poole, “Reason and Ecology,” pp. 252–53. Afirmația lui Friedman poate fi găsită în Peter Maiken, “Hysterics Won’t Clean Up Pollution,” Human Events (April 25, 1970): 13, 21–23. O prezentare mai completă a poziției friedmaniene poate fi găsită în Environmental Economics (Hinsdale, Ill.: Dryden Press, 1971); iar poziții similare pot fi găsite în J.H. Dales, Pollution, Property, and Prices (Toronto: University of Toronto Press, 1968), și Larry E. Ruff, “The Economic Common Sense of Pollution,” Public Interest (Spring, 1970): 69–85.

[25] Glenn Garvin, “Killing Fire Ants With Carcinogens,” Inquiry (February 6, 1978): 7–8.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)