Despre rolul esenţial al capitalului străin pentru economiile emergente

Ludwig von Mises · 19 decembrie 2018

[A]vansul temporal al ţărilor occidentale a fost condiţionat de factori ideologici, care nu se pot reduce numai la influenţa mediului. Ceea ce numim civilizaţie umană a fost, până acum, o trecere progresivă, de la cooperarea pe bază de legături hegemonice, la cooperarea pe bază de legături contractuale. Dar, în vreme ce multe rase şi popoare au fost oprite într-un stadiu timpuriu al acestei mişcări, altele au continuat să avanseze. Eminenţa ţărilor occidentale a constat în aceea că ele au reuşit, în mai mare măsură decât restul omenirii, să stăvilească spiritul militarismului spoliator, aducând astfel la fiinţă instituţiile sociale necesare economisirii şi investiţiilor pe o scară extinsă. Nici chiar Marx n-a contestat faptul că iniţiativa privată şi proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie au reprezentat stadii indispensabile, pe calea progresului de la penuria omului primitiv, la condiţiile mai satisfăcătoare ale Europei Occidentale şi ale Americii de Nord din secolul al XIX-lea. Ceea ce le lipsea Indiilor Orientale, Chinei, Japoniei şi ţărilor mahomedane erau instituţiile necesare salvgardării drepturilor individuale. Administraţia arbitrară a paşilor, kadişilor, rajahilor, mandarinilor şi a seniorilor daimyo nu ducea la acumulare pe scară largă de capital. Fundamentul pe care a înflorit progresul economic fără precedent din Occident a constat în garanţiile legale ce protejau efectiv individul, împotriva exproprierii şi a confiscării. Legile acestea nu s-au născut din întâmplare, datorită unor accidente istorice şi mediului geografic. Ele au fost produsul raţiunii.

Nu cunoaştem cursul pe care l-ar fi luat istoria Asiei şi a Africii, dacă aceste popoare ar fi fost lăsate în pace. S-a întâmplat însă ca o parte din aceste popoare să fie supuse guvernării europene, iar altele – ca Japonia şi China – au fost silite să-şi deschidă frontierele, ca urmare a unor desfăşurări de puteri navale. Acestea au primit realizările industrialismului occidental din străinătate. Ele au fost gata să culeagă avantajele capitalului străin care li s-a împrumutat şi a fost investit pe teritoriile lor, însă [p. 501] au fost mai degrabă reticente în primirea ideologiilor din care se născuse industrialismul modern. Ele au asimilat numai superficial aranjamentele occidentale.

Ne aflăm în mijlocul unui proces revoluţionar care va înlătura, foarte curând, toate tipurile de colonialism. Nu este o revoluţie limitată la ţările care au fost guvernate de britanici, francezi şi olandezi. Chiar şi ţările care au profitat de pe urma capitalului străin fără nici o încălcare a suveranităţii lor politice urmăresc să arunce ceea ce numesc jugul capitalismului străin. Ele expropriază străinii prin diferite mijloace – impozitare discriminatoare, repudierea datoriilor, confiscarea nemijlocită, restricţii aplicate ratelor de schimb valutar. Suntem în pragul dezintegrării complete a pieţei internaţionale de capital. Consecinţele economice ale acestui eveniment sunt evidente; repercursiunile sale politice sunt imprevizibile.

Pentru a evalua consecinţele politice ale dezintegrării pieţei internaţionale de capital, este necesar să ne amintim care au fost efectele internaţionalizării acestei pieţe. În condiţiile ultimei părţi a veacului al XIX-lea, nu conta dacă o ţară era sau nu pregătită şi înzestrată cu acel capital necesar întrebuinţării adecvate a resurselor sale naturale. Practic oricine avea acces neobstrucţionat la avuţiile naturale din orice regiune. În procesul căutării celor mai avantajoase oportunităţi de investiţie, capitaliştii şi promotorii nu erau opriţi de graniţe naţionale. În ce priveşte investiţiile în vederea celei mai bune utilizări posibile a resurselor naturale cunoscute, cea mai mare parte a suprafeţei pământului putea fi privită ca fiind integrată într-un sistem de piaţă uniform, de dimensiuni mondiale. Este adevărat că acest rezultat a fost atins în anumite regiuni, ca Indiile Orientale britanice şi olandeze, sau Malaezia, numai prin regimuri coloniale – şi că regimurile autohtone din aceste regiuni probabil că nu ar fi creat aranjamentele instituţionale indispensabile pentru importul de capital. Însă Europa de Est şi de Sud şi emisfera occidentală se alăturaseră de bunăvoie comunităţii internaţionale a pieţei de capital.

Marxiştii au încercat să condamne împrumuturile şi investiţiile străine, explicându-le prin setea de război, cucerire şi expansiune colonială. În realitate, internaţionalizarea pieţei de capital, împreună cu liberul schimb şi libertatea de migraţie au folosit îndepărtării motivaţiilor de război şi cucerire. Nu mai conta pentru nimeni unde erau trasate graniţele politice ale ţării sale. Antreprenorul şi investitorul nu mai erau obstrucţionaţi de ele. Tocmai acele ţări care, în perioada dinaintea primului război mondial, se evidenţiau prin împrumuturi şi investiţii erau cele mai dedicate ideilor pacificatoare ale liberalismului „decadent”. Dintre ţările agresoare, Rusia, Italia şi Japonia nu erau exportatoare de capital, ci aveau ele însele nevoie de capital străin, pentru dezvoltarea [p. 502] resurselor lor naturale. Aventurile imperialiste ale Germaniei n-au fost susţinute de marii săi afacerişti şi de către marea finanţă[13].

Dispariţia pieţei internaţionale de capital modifică situaţia în întregime. Ea aboleşte liberul acces la resursele naturale. Dacă vreunuia dintre guvernele socialiste din ţările înapoiate economic îi va lipsi capitalul necesar întrebuinţării resurselor sale naturale, nu vor exista mijloace de remediere a situaţiei. Dacă sistemul actual ar fi fost adoptat cu o sută de ani în urmă, câmpurile petroliere din Mexic, Venezuela sau Iran ar fi fost imposibil de exploatat, plantaţiile de cauciuc din Malaezia n-ar fi putut apărea, iar producţia de banane din America Centrală nu s-ar fi putut dezvolta. Este iluzoriu să presupunem că ţările avansate ar accepta pe vecie o asemenea stare de lucruri. Ele vor recurge la singura metodă care le deschide accesul la atât de necesarele materii prime: vor recurge la cucerire. Războiul este singura alternativă la libertatea investiţiilor străine, realizate pe piaţa internaţională de capital.

Influxul de capital străin nu le-a dăunat ţărilor receptoare. Capitalul european este cel care a accelerat considerabil minunata evoluţie economică a Statelor Unite şi a dominioanelor britanice. Graţie capitalului străin, ţările din America Latină şi Asia sunt, astăzi, echipate cu facilităţi de producţie şi transport, de care ar fi trebuit să se lipsească pentru foarte multă vreme, dacă nu ar fi primit acest ajutor. Ratele salariale reale şi veniturile agricole sunt, astăzi, mai ridicate în aceste regiuni, decât ar fi fost în absenţa capitalului străin. Simplul fapt că aproape toate ţările solicită astăzi, cu vehemenţă, „ajutoare străine” infirmă fabulaţiile marxiştilor şi ale naţionaliştilor.

Însă simpla dorinţă pentru bunuri de capital importate nu va resuscita piaţa internaţională de capital. Investiţiile şi imprumuturile în străinătate sunt posibile numai dacă ţările receptoare sunt sincer şi necondiţionat dedicate principiului proprietăţii private – şi nu plănuiesc să exproprieze capitaliştii străini la o dată ulterioară. Piaţa internaţională de capital a fost distrusă de asemenea exproprieri.

Împrumuturile interguvernamentale nu pot substitui funcţionarea unei pieţe internaţionale de capital. Dacă ele sunt furnizate pe criteriile afacerilor de piaţă, atunci ele presupun, nu mai puţin decât împrumuturile private, recunoaşterea deplină a drepturilor de proprietate. Dacă ele sunt acordate, aşa cum se întâmplă de obicei, ca echivalentul unor subvenţii, fără a ţine seama de plata sumei principale şi a dobânzii, atunci ele impun restricţii asupra suveranităţii ţării debitoare. De fapt, asemenea „împrumuturi” sunt, în cea mai mare parte, preţul plătit pentru asistenţă militară în războaiele care urmează. Asemenea consideraţii militare jucau deja un rol important, în anii când puterile europene pregăteau marile războaie din vremurile noastre. Exemplul cel mai proeminent a fost furnizat de sumele mari împrumutate Rusiei imperiale de capitaliştii francezi, la presiunile puternice ale guvernului [p. 503] celei de a Treia Republici. Ţarii au întrebuinţat capitalul împrumutat pentru înarmare, nu pentru o ameliorare a sistemului rusesc de producţie.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)